Plasat sub convenția mărturiei (naratorul-tată își rememorează copilăria și adolescența din „Epoca de Aur”, experiențe adunate într-un manuscris, pentru a fi publicate de fiul acestuia, destinatarul de jure al consemnărilor), romanul conține, într-o ordine cronologică, etapele (de)formării protagonistului, Doru, în regimul ceaușist. Spre deosebire de alte narațiuni despre copilărie și/sau adolescență petrecute în comunism, atât la nivel stilistic, cât și la acela al viziunii, în textul lui Doru Pop prevalează perspectiva adultului, un narator care adnotează și orientează experiențele formatoare ale copilului-adolescent. Obiectele și bunurile materiale (mai întâi cele din lumea comunistă, apoi cele occidentale) sunt, în copilărie, un refugiu emoțional pentru Doru, iar în adolescență primesc valoarea unor adevărate repere identitare. Afectat de decesele unor membri din familie (propriul tată, bunicul etc.), la vârsta de zece ani, eroul se hotărăște să colecționeze obiecte:

„[…] pentru că aveam zece ani, și pentru că oamenii continuau să dispară din viața mea, de îndată ce mă legam emoțional de ei, m-am hotărât să nu mă mai leg de ființei vii, ci mai degrabă, să adun obiecte. Credeam că lăcomia de a aduna obiecte, orice fel de obiecte, era mai bună decât disperarea de a iubi oamenii. Orice fel de oameni. Așa am început să colecționez tot ce apucam. Am început cu timbrele, apoi am trecut la reviste, apoi la mașinuțele metalice, și până la urmă am ajuns la imaginile din revistele porno. Am trecut de la benzile desenate din spatele revistelor Cutezătorii, în care «Bitălșlii» erau reprezentați ca eroi de science-fiction sau ca niște personaje din istoria națională, până la revistele neprețuite cu Tintin, semnate Hergé. Dădeam la schimb două-trei «Rahane» pentru un singur exemplar din Asterix și Obelix, varianta iugoslavă, cu baloanele de text scrise în caractere chirilice, de neînțeles, dar cu atât mai prețioase… Când a început nebunia roboților din pachetele de țigări străine, m-am specializat în colecționarea cartoanelor de țigări, un «Kent» valora cât patru «Elem», și un «Polmol» cât zece «Beteuri», pentru că nu puteai să faci capul robotului din cutii de «Amiral».” (p. 56)

Dacă în copilărie e un colecționar de timbre, reviste și mașinuțe metalice, produse realizate în comunism, adolescența stă sub semnul descoperii bunurilor materiale și culturale din Occident, aduse în țară de cunoștințe sau rude. Obiectele fabricate în comunism intră destul de repede în desuetudine, fiindcă protagonistul observă, de timpuriu, calitatea lor inferioară:

„Mai exista o variantă socialistă pentru ciocolată, pe care, o vreme am testat-o, dar era oribilă. Se numea glucoză. Tableta de glucoză era cea mai sinistră variantă a ciocolatei. Nu doar numele avea un sunet chimic, dar și consistența ei era cumplită. Glucoza era atât de tare încât bucățile, ce semănau ca formă cu niște pătrățele de ciocolată, trebuiau ronțăite începând de pe la colțuri, umezite bine cu salivă timp îndelungat și abia apoi puteau fi mestecate, molfăind pasta ce începea să semene cu un fel de plastilină comestibilă.” (p. 82)

Inițierea în eros se produce prin intermediul unor cărți de poker (găsite într-un sertar secret din casa bunicilor), pe reversul cărora descoperă primele imagini pornografice, iar cu ajutorul unor colegi de școală („Gemeni”, doi frați al cărui tată, secretar cu propaganda pe județ, avea acces la bunuri de Dincolo) protagonistul reușește să intre în posesia unor „reviste pentru adulți” din Italia. Fiindcă astfel de resurse („indispensabile” pentru primele experiențe erotice din parcursul inițiatic adolescentin) erau o raritate în comunism, eroii din roman dezvoltă o mică „afacere” cu imagini decupate din respectivele reviste, pe care le vindeau celorlalți copii de pe la blocuri. Se puteau face și schimburi de imagini, însă doar dacă acestea proveneau din Occident (Iugoslavia, de pildă, era și ea percepută ca „occidentală”); revistele de modă din țară (unde se mai găseau, uneori, fotografii cu Gina Lollobrigida sau Brigitte Bardot) nu prezentau niciun interes pentru Doru și Gemeni. În felul acesta, în imaginarul adolescentin se configurează o reprezentare dihotomică a lumii, aici vs. dincolo, întrucât produsele din comunism nu pot concura cu cele din Occident.

„Pe vremea aceea, accesul la pornografie era limitat drastic. Astfel că orice imagine «porno», cât de mică și de nevinovată, era transformată într-un obiect cu funcțiuni multiple…. În acest context eu aveam un as în mânecă, pentru că Gemenii erau mari traficanți de imagini «sexi», asta și pentru că reușiseră să șterpelească de la tatăl lor, tovarășul Buci, secretar cu propaganda pe județ, un set de reviste italiene deșuchiate. Ca niște băieți cumpătați, Gemenii tăiaseră cu mare acribie fiecare ilustrată din revistă, pentru maximizarea profitului, și vindeau decupaje adolescenților disperați de pe la blocuri, „pentru calmarea acneei”, care, susțineau ei, făcea ravagii pe-atunci.” (p. 154)

„Gemenii nu erau lacomi, erau dispuși la schimburi. De exemplu, dacă aveai ceva imagini decupate de prin reviste iugoslave, aveai șansa unei diversificări, se făceau schimburi de «unu la unu».”

[…]

„În plus, nu se acceptau poze din revistele de la noi, indiferent dacă erau din Cinema-¬uri sau din alte reviste de modă ori de film din anii ʼ70, când mai găseai câte o Lolobrigida sau Brijibardo mai despuiate” (p. 155)

Popularitatea printre adolescenții din roman îi este asigurată celui ce deține obiecte de Dincolo, chiar și o simplă imagine despuiată, lipită în oracol, îl face pe erou să fie celebru printre școlari: „După ce frații Gemeni mi-au lipit această fotografie în Oracol am devenit cel mai popular băiat din clasă.” (p. 155) Și, nu în ultimul rând, dat fiind că educația sexuală era un subiect tabuu la școală sau în familie, cu ajutorul unui manual francez protagonistul își completează cunoștințele legate de una din obsesiile (firești ale) adolescenței, erosul.

Dat fiind că în familie are parte de o educație politică (de mic, îl caricaturizează pe Ceaușescu), protagonistul va extinde postura subversivă la adresa regimului politic și în public, adică la școală, unde spune bancuri despre Ceaușescu și Elena. Câștigând rapid popularitatea printre colegii de școală, Doru profită (fără a realiza consecințele) de orice nouă informație despre politică, capitalizând-o pentru a-și menține succesul social. De pildă, aflând din reviste cu distribuții clandestine, destinate publicului evreu din România („Revista noastră” – venită din Israel) despre apariția unor inscripții cu sloganul „Jos Ceaușescu”, eroul („din prostie sau din neștiință”, p. 75) transmite această informație și celorlalți elevi. Drept consecință, directorul școlii îl pune în legătură cu un reprezentant al Securității, care-i propune să devină securist, slujbă foarte ofertantă: „[…] o viață de aventuri nebănuite, călătorii în țări străine și multe altele, scoase parcă din cărțile lui Fleming.” (p. 75). Deși acceptă „oferta”, securistul cu care se întâlnește eroul nu se mai prezintă la școală, iar Doru renunță să mai spună „povești” subversive. În orice caz, protagonistul manifestă o atitudine de eschivă în raport normele conduitei școlare din comunism, preferând frizurile unor artiști din industria muzicii occidentale (Alphaville și Depeche Mode). Chiar dacă știe că o astfel de ținută e stridentă și neconformă cu statutul de elev, eroul nu ratează o nouă modalitate de a câștiga notorietate printre ceilalți școlari:

„Una dintre substanțele imposibil de găsit în Epoca de aur era gelul de păr. Lucru destul de neplăcut într-o perioadă în care Alphaville și Depeche Mode stabiliseră standarde imposibil de atins în materie de coafură masculină. Pe la sfârșitul clasei a opta, când mă pregăteam să spun adio Școlii generale nr. 14 din cartierul Rogerius, m-am hotărât să îmi schimb freza, drept pentru care, înarmat cu foarfeca de croitorie a mamei și cu aparatul de bărbierit al tatălui meu vitreg, mi-am dedicat o seară întreagă frizurii, copiată după un afiș al celor de la Alphaville. […] a doua zi am fost cel mai admirat, până când a sosit diriginta, care m-a trimis imediat acasă, înainte să mă vadă tovarășa directoare, cunoscută pentru țipătul de egretă aflată pe cale de dispariție și prin interogatoriile cu efecte pe termen lung asupra psihicului elevilor.” (p. 165)

În liceu, eroul încearcă, din nou, să fenteze din nou conduita școlară, lăsându-și părul lung, inventând „felurite metode pentru a eluda intervenția directorului de liceu, care pretindea să avem «freza regulamentară». Îmi dădeam cu apă pe păr și-mi adunam sub cămașă șuvițele lungi, încercând să stau cât mai drept, ca să nu-mi iasă de sub guler.” (p. 198)

Întâlnirea cu muzica occidentală (în special, cu formația Beatles) și cu cinematografia americană (în speță, filmele în care jucau actori precum Bruce Lee și Arnold Schwartzenegger) e o experiență formatoare pentru Doru, reprezentând atât un univers compensatoriu în care protagonistul „evadează” livresc, cât și un reper identitar. Pe de altă parte, îndărătul afinităților cu produsele muzicale sau cinematografice din Occident stau, de cele mai multe ori, o serie de decepții prin care trece protagonistul (pierderea tatălui fiind una dintre ele). Eroul codifică revoltele sale personale, adolescentine, într-un sistem de semne alcătuite din „obiectele occidentale”. De pildă, fumează țigări străine pentru a-și exprima ura față de tatăl vitreg, care fuma țigări autohtone. Încă de la prima audiție a „Bitălșilor”, în imaginarul infantil, se naște dorința de a fi „al cincilea «Beatle»”, identificându-se cu cântărețul John Lennon, pe care-l aprecia atât pentru povestea similară de viață, cât și pentru ținutele sale vestimentare:

„Cu toate că nu știam cine eram, știam cine voiam să fiu. Încă de pe la opt-nouă ani mă hotărâsem. Voiam să devin John Lennon. Speram să fiu al cincilea „Beatle”, cu toate că, în mod paradoxal, primul album pe care îl ascultasem a fost, de fapt, ultimul album al celor patru idoli ai mei… Pe atunci John era totul pentru mine, era modelul perfect […] Lennon a devenit în scurt timp tatăl meu vitreg, fratele meu absent, imaginea mea de sine, alter-egou-ul ideal. El fusese orfan și de tată, și de mamă, eu eram orfan. El era rebelul perpetuu, iar eu eram singur împotriva tuturor. Pe el în crescuse mătușa lui, eu o aveam pe nașa Sanda. Era clar. Eram la fel. Aveam destine identice. […] Îmi făceam freza numai ca John. O puneam pe mama să-mi croiască pantalonii de la uniforma școlară după modelul costumului lui John.” (pp. 86-87)

Împreună cu frații Gemeni, Doru se gândește să-și formeze o trupă de muzică rock, în imaginarul infantil aceasta e o modalitate prin care aveau să își asigurau succesul în plan amoros:

„De ceva vreme repetam la ei în beci, eu cu chitara acustică, ei cu chitarele reci. Voiam să devenim o formație rock și acum ieșeam în lume. «Vom fi un trio magnetic pentru păsărici, îți dai seama, repertoriu complet cenaclul Flacăra, din Beatles, din ce vrei tu. Ce mai, succes garantat.»” (p. 172)

Fascinația față de Occident nu se rezumă doar la bunurile culturale de acolo, ci are în vedere și palierul gastronomic:

„În anii 80 mă uitam non-stop la televiziunea maghiară. Acolo am văzut filme, programe de divertisment, muzică rock și tot acolo am văzut, pentru prima oară, printre alte produse de larg consum, potato chips. Nu aveam habar ce sunt «chipșii», dar mi se părea o chestie nemaipomenită, actorii din reclame mâncau cu o poftă extraordinară ceva ce părea ambrozie divină, așa că am studiat problema și am constatat că nu sunt altceva decât simpli cartofi prăjiți, dar tăiați de-a latul!” (p. 161)

Unul din unchii (Rebeleș) lui Doru îl inițiază în literatură, oferindu-i romane din străinătate:

„Tot el mi-a pus în mână cărțile cele mai importante ale vieții mele, cărți de care nici nu m-am despărțit de-atunci. Datorită lui am citit Lupul de stepă și tot de la el am primit Un veac de singurătate. El mi-a descoperit pe Thomas Mann și tot el m-a îndemnat să devin scriitor.” (p. 119)

Și, nu în ultimul rând, muzica occidentală e o (re)sursă de re-umanizare în timpul armatei, experiență în care eroul cunoaște nu doar inutilitatea serviciului militar, ci și brutalitatea superiorilor:

„«Am vorbit cu comandantul», îmi spunea ea [mama] la telefon, «va avea grijă de tine». Dar comandantului nu îi păsa de unul dintre mile de «pufani» aflați în subordine. În schimb, cel puțin pentru o vreme m-a protejat John. Lennon. Pentru că «gradatul» care se ocupa de grupa mea, caporalul Andi, un bănățean cu fălci mari și maxilar de boxer, era mare fan Metallica. Cu el povesteam despre trupe, formații rock și făceam schimb de informații despre noutățile muzicale ale momentului. Îl botezasem «Falconetti», iar se amuza și cântam împreună diverse refrene «heavy» sau interpretam celebra cântare de epocă: «Trecea chiar Falconetti, călare pe un Pegas». Până când, într-un din aplicații, i-a căzut trapa de la turelă în cap și tancul nostrum s-a umplut de sânge. «Falconetti» căzuse peste mine și sângele lui șiroia peste uniforma mea. Eu amuțisem. Nu pentru că mă temeam de soarta lui. Ci pentru că știam ce va urma, dacă el nu va mai fi comandantul meu de grupă.” (p. 217)

În consemnările protagonistului despre experiențele (de)formatoare din „Epoca de Aur”, obiectele și produsele culturale din Occident vertebrează parcursul identitar al lui Doru. Dacă în copilărie sfidează normele de conduită de la școală prin mimarea unor frizuri după modele unor artiști din străinătate, în adolescență împrăștie informații subversive despre Ceaușescu din reviste clandestine. Astfel de gesturi în răspăr cu regimul politic au la bază contactul cu Occidentul, în imaginarul eroului, fiind un univers compensatoriu în care „evadează” livresc. Ca în cazul romanului lui Ovidiu Verdeș, Doru se mărginește la fetișizarea Occidentului (pe care încearcă să-l „aclimatizeze” în țară), negândindu-se cum ar fi dincolo de graniță. Revoltele adolescentine (față de figura paternă și regimul politic), tipice vârstei, se „traduc” în cazul personajului, ca și primele experiențe inițiatice, în experiența contactelor cu obiectele occidentale, care îi configurează atitudinile. În sensul acesta, eroul folosește bunurile materiale și culturale de Dincolo fie în scopuri terapeutice (atenuând decepțiile cauzate de decesul unor membri din familie), fie pentru a dobândi notorietatea printre colegii de școală (prin adoptarea unei ținute vestimentare după modele unor artiști străini).

__________________

* Doru Pop, O telenovelă socialistă, Iași, Polirom, 2013.

[Vatra, nr. 10-11/2024, pp. 138-139]