Într-o lume cum e cea în care trăim, plină (măcar aparent…) de băieți răi și de fete bune, Mario Vargas Llosa are curajul de a scrie ceea ce, după cum el însuși a mărturisit în primăvara lui 2006, la Madrid, își dorea de multă vreme: un roman de dragoste, Aventurile fetei dezmățate. O carte despre un băiat bun și o fată rea; sau, dacă nu, cel puțin extrem de nesăbuită. Care se numește, la început, Lily, vrea să treacă drept chiliană, de curând venită în elegantul cartier peruan Miraflores. Și de care se îndrăgostește la prima vedere, fulgerător, fără putință de scăpare și pentru totdeauna Ricardo Somocurcio, Ricardito, băiatul cel bun, cel care își dorește atât de mult, încă din adolescență, să trăiască la Paris și să-și găsească fericirea în Orașul-Lumină. După despărțirea lor neașteptată, petrecută în urma unui scandal ce avea să dovedească faptul că, în realitate, Lily era și ea peruană, provenind dintr-o familie modestă, cei doi se vor reîntâlni abia după ani de zile. Prima dată la Paris, unde băiatul cel bun este traducător la UNESCO, iar fosta Lily se numește, acum, tovarășa Arlette și e implicată în mișcarea socialistă; apoi la Londra, unde apare ca Doamna Richardson, abia despărțită de fostul soț, un diplomat francez pe nume Arnoux; iar mai târziu la Tokyo, unde fata nesăbuită este cunoscută sub numele de Kuriko și e una dintre iubitele unui mafiot japonez. De fiecare dată, Ricardo îi declară că o iubește, dar în afara câtorva nopți de dragoste, frumoasa Lily, Otilia, pe numele ei adevărat, nu-i oferă nimic, nici măcar promisiunea clară a vreunei întâlniri viitoare. O iubire, așadar, nu neapărat imposibilă, deși fata dezmățatăă așa declară, având în vedere idealul ei de a sta numai „alături de un bărbat foarte bogat și foarte puternic” (așa cum nu este băiatul cel bun), ci mai ales nedesăvârșită, în care cei doi protagoniști nu vor cunoaște niciodată împlinirea sau fericirea – în fond, ei înșiși par a și le refuza, din simplul (oare atât de simplul?) motiv că au concepții de viață extrem de diferite.

„La fel ca în toate celelalte romane ale mele, am încercat să amestec, în paginile acestei cărți, realitatea și fantezia, implicându-mi și propria experiență în construirea cât mai convingătoare a unui context istoric”, mărturisea autorul în anul 2006, în Spania, la lansarea Aventurile fetei dezmățate. Astfel, Mario Vargas Llosa se dovedește, pe de o parte, a continua drumul început încă în 1977, cu romanul Mătușa Julia și condeierul, iar pe de altă parte, a adopta tehnici și formule narative diferite de cele impuse – și, în mare măsură, deja consumate – de reprezentanții boom-ului latino-american al anilor ʼ60-ʼ70. Autorul a respins, de asemenea, interpretarea acestei cărți în cheie autobiografică, deși pot fi recunoscute, în paginile ei, numeroase experiențe pe care Vargas Llosa le-a trăit el însuși – activitatea de traducător, șederea în câteva mari capitale europene și apropierea de diferite ideologii politice de-a lungul anilor. În orice caz, dincolo de detaliile mai mult sau mai puțin personale, romanul reușește să surprindă o serie de transformări sociale și politice care au marcat lumea contemporană, cu precădere în a doua jumătate a secolului XX, dar deopotrivă și atmosfera specifică a câtorva orașe: de exemplu cea din Lima anilor ʼ50, cea din Parisul anilor ʼ60, cu celebrele mișcări studențești, apoi afirmarea mișcării hippie în Londra anilor ʼ70 și aerul specific nipon, de mister și opulență, din cartierele bogate din Tokyo, după 1980. Despre tema pe care el însuși o consideră esențială în această carte, dragostea, Mario Vargas Llosa afirma că a încercat să scrie „istoria unei iubiri moderne ce vrea să depășească toate condiționările sociale și / sau ideologice ale oricărei epoci.” Fata nesăbuită și băiatul cel bun formează un inedit cuplu, Ricardo fiind tipul omului stabil și timorat, iar micuța chiliană-peruană, atât de lipsită de orice inhibiții și atât de plină de ambiții materiale reușind să-l pună adesea în încurcătură, nu doar prin spontaneitate, cât, poate, mai ales prin franchețe. Desigur, romanul aduce, în acest fel, în discuție problema întâlnirii unor personalități opuse, a cărei rezolvare l-a preocupat pe Vargas Llosa atât din punct de vedere psihologic, cât și estetic. Dincolo de diferențele dintre cei doi, cuplul din Aventurile fetei dezmățate se situează mereu și de o parte, dar și de cealaltă a unei baricade reprezentate de fondul cultural al fiecăruia dintre ei, precum și de modul în care aleg să se raporteze la contextul istoric al vremii lor. Nimic altceva, în fond, decât aspecte caracteristice ale secolului XX, un secol al dezintegrării eului „tradițional”, dar și de apariție a unui alt tip de eu, multiplu – aflat, cumva, în descendența celui plural al lui Pessoa – care afectează în primul rând nivelul profund al conștiinței individului, și abia apoi pe acela social sau psihologic. Vargas Llosa se orientează întotdeauna, prin soluțiile pe care le alege, spre valoarea estetică, pe care o plasează mai presus de oricare alta, considerând că doar în acest fel viața reală a oamenilor lumii contemporane poate însuma nuanțele atât de variate ale domeniului fanteziei infinite, uneori incertitudinea sau ambiguitatea pe baza cărora textul e construit reușind să creeze, pentru cititor, „imaginea unui adevăr pe punctul de a se revela”, ca să repetăm definiția dată de Borges actului artistic. Astfel, oscilând între „roman total” și „roman colaj”, termenii folosiți adesea de studiile critice cu privire la proza scriitorului peruan, Aventurile fetei dezmățate este și o carte care, pe linia începută în Mătușa Julia și condeierul, fixează într-un cadru extrem de sugestiv atmosfera din Lima dar și din capitalele europene, având – din nou – privilegiul unui personaj narator care se mișcă (cel puțin aparent) dezinvolt în medii diferite.

Dar forța romanului e de găsit, desigur, mai ales în personajul feminin, fascinanta fată nesăbuită atât de hotărâtă să trăiască în lux, încât ajunge să trăiască în nefericire și să se autocondamne la singurătate. Unii critici au afirmat că textul acesta se folosește, poate, prea accentuat de clișee – Ricardo e mereu „băiat bun”, iar iubita sa, invariabil, „fată nesăbuită”, sau că aparițiile și disparițiile acesteia din urmă ar fi insuficient precizate și susținute de evoluția tramei narative, uitând sau pierzând din vedere că Mario Vargas Llosa a încercat, în primul rând, să scrie un roman de atmosferă și nu unul polițist, nedorindu-și nici o clipă ca cititorul său să se transforme într-un Sherlock Holmes printre capitolele cărții… Aventurile fetei dezmățate devine, astfel, nu doar un roman de dragoste bine scris, ci și un text ce aduce în discuție problema singurătății umane și a imposibilității comunicării. Mult discutata criză a cuplului din romanul secolului XIX, admirat și analizat nu o dată de Vargas Llosa se transformă, acum, în dramă a comunicării – de aici și imaginea de veritabil Turn Babel a sediului UNESCO din Paris și a activității traducătorilor profesioniști, incapabili, însă – iar Ricardo nu e un caz unic – să treacă întotdeauna de formulările diplomatice. În acest context, Lily, Madame Arnoux, Doamna Richardson sau Kuriko – ori, poate, mai bine, toate la un loc și fiecare în parte – stau mărturie pentru complexitatea sufletului feminin care, de la Doamna Bovary e sortit, în literatură, să viseze mereu altceva și mai mult decât are… În fond, o preocupare veche a autorului, identificabilă încă din personajul Teresa din romanul Orașul și câinii și continuată, apoi, în Urania Cabral din Sărbătoarea țapului, ipostaze feminine de natură a convinge cititorul că, după cum spune Vargas Llosa însuși, „femeile și bărbații percep orașul și se folosesc de el, ca și de orice altă realitate, în moduri fundamental diferite.” În ceea ce-o privește, fata nesăbuită se dovedește a fi, dincolo de calmul ei mult prea clar afișat, de siguranța sa perfectă și de strălucirea sa, nu doar foarte singură, ci și extrem de nesigură pe sine. Incapabilă să se cunoască și să-i cunoască în adevăratul sens al cuvântului pe cei din jurul său, micuța peruană nu va reuși decât în puține momente (și atunci, abia cu mare greutate și la capătul a nesfârșite ezitări) să aibă curajul de a iubi, de a visa, de a trăi. Adică de a încerca să învingă singurătatea care o domină și o consumă pe dedesubtul tuturor măștilor sale. 

Dincolo de toate acestea, recentul roman al lui Mario Vargas Llosa este și o meditație asupra literaturii și a însăși creării ficțiunii. Astfel, vorbindu-le unor prieteni despre aventurile sale de etern căutător al fetei, Ricardo afirmă cu privire la faptele acesteia și, mai cu seamă, la relatarea ei cu privire la evenimentele din trecutul apropiat: „Poate fi adevărat. Poate fi fals. Nu știu. […] Adevăr sau invenție? N-o să aflu niciodată.” Nimic altceva, în fond, decât o posibilă definiție a ficțiunii și a mecanismelor sale. Iar autorul care, cu ani în urmă, în Orașul și câinii (1963) sau Conversație la Catedrala (1969) se raporta la modele literare de genul lui Flaubert sau Faulkner, alege, aici, un alt tipar romanesc, și anume cel reprezentat de mult căutata – mai cu seamă în America Latină – soluție valabilă (și viabilă) din punct de vedere estetic pentru un posibil happy-end. Tocmai de aceea cartea se încheie (și) cu descoperirea vocației de scriitor a băiatului bun, experimentatul traducător de documente oficiale, cel care se lăsase convins, cu ceva vreme înainte, că povestea iubirii sale pentru fata cea nesăbuită și atât de singură și (dincolo de aparențe) de nefericită ar fi o excelentă carte de dragoste, veritabil univers compensatoriu pentru el, adesea rătăcit printre cuvintele altora, silit să și le descopere pe ale sale doar la capătul unui drum îndelungat și anevoios. Aventurile fetei iubite (chiar și dezmățate…) vor deveni, desigur, în alt sens, și ale sale, și îl vor conduce, astfel, la o inițiere, chiar dacă dureroasă – de astă dată nu doar în iubire, ci și în literatură.                          

______________

* Mario Vargas Llosa, Aventurile fetei dezmățate. Traducere nouă de Marin Mălaicu-Hondrari, București, Editura Humanitas Fiction, 2023.

[Vatra, nr. 10-11/2024, pp. 162-163]