Profil biografic

Raffaele Carrieri s-a născut la Taranto, în Calabria, la 17 februarie 1905, cu șapte ani mai tânăr decât Montale, cu patru decât Salvatore Quasimodo și cu șase ani mai vârstnic decât Atilio Bertolucci. Datele în aparență insignifiante nu explică încadrarea sa printre post-montalieni și, eventual, post-ungarettieni, într-un cuvânt sustragerea din mișcarea ermetismului ce-a generat și întreținut una dintre cele mai importante și reputate perioadei ale poeziei italiene moderne. Unica explicație trebuie verificată, în opinia mea, în singularitatea personalității sale, pornind de la parcursul biografic, cu un gust quasi-maladiv al aventurii, trecând prin lunga și fructuoasa convivență cu arta (cea a avangardei și, în special, pariziene, pe care o frecventează în anii douăzeci ai veacului trecut, printre corifeii acesteia, Picasso, Modigliani ori Rousseau care-i devine și prieteni apropiat) și sfârșind cu travaliul poetic și acesta inclasificabil.

Biografic aventuros, s-ar cuveni situat, cumva, între Rimbaud și Campana, poetic mai aproape de Sandro Penna, cu doar un an mai tânăr decât el, dar și cu ceva mai tânărul Vittorio Sereni, căruia latura aventuroasă nu-i este o opțiune personală, ci circumstanțe de destin (participant pe frontul balcanic al primului război, apoi prizonier pe coasta africană).

Însă același război îl găsește și pe Carrieri, copil încă, în localitatea natală, la Taranto, privind trenurile de refugiați din zonele invadate de trupele austriece, de care, în pensiunea bunicii sale materne se simte atras de pluridialectismul celor sosiți ce va declanșa dorința acerbă de aventură cu scopul de a cunoaște Lumea. La 13 ani fuge de acasă, se îmbarcă clandestin pe un vapor debarcând în Albania, de unde îl ajunge pe D’Annunzio, la Fiume, nu ca o alegere politică cât împins de fascinația sa de aventură.

Rănit la o mână, revine la Taranto, însă pornește din nou cu un vapor colindând porturile mediteraneene și Coasta Africii de Nord, ajunge și la Ankara, revine la Palermo unde lucrează în port, ca vameș, dar începe să citească, mai ales clasicii.

La Paris și, apoi, în Italia, cunoaște și s-a aflat în corespondență cu personalități de relief precum Lautrec, Modigliani, Cendrars, Picasso, Marini, Campigli, Fiume, Cagli, Apollinaire, Cantatore, Ungaretti, Montale, de Chirico, Gentilini, Campigli, Alfonzo Gatto, Zavattini, Chagall, Francesco Flora, Cesetti, Messina, Savinio, Guttuso, Prampolini, Manzù, Ada Negri, Eduardo De Filippo, Dino Buzzati, Carlo Bo, Orfeo Tamburi, Lucio Fontana, Giorgio Morandi, Salvador Dalì, Bontempelli, Sironi, Carlo Carrà, de Pisis și alții. 

Abia către anii patruzeci se afirmă public ca poet și, apoi, alternând poezia cu activitatea de studios al artei până la decesul survenit în 1984.

Întâile sale studii editoriale sunt, totuși, cele de critică artistică și literară (Fantasia degli italiani, 1939), eseuri și cronici despre pictorii contemporani, în trei ediții succesive în anii de război; o monografie consacrată lui Arthur Rimbaud și alta lui Paul Verlaine, ambele în 1945, urmate, în 1946, de Souvenir Caporal ce inaugura colecția Edizioni d’Arte a celebrei edituri Mondadori, urmată, trei ani mai târziu, de o culegere de texte critice sub titlul Forme, apoi cartea de note Brogliaccio  („Caiet de însemnări”), prefațat de eminentul anglicist Mario Praz  și al cărui text va fi reluat și în volumul Il grano non muore („Grâul nu moare”) în care adună tot ce a fost mai valoros în activitatea sa narativă.     

Printre cele mai importante volume de versuri ale sale menționăm: Lamento del gabelliere (Jelania vameșului, 1945); Souvenir caporal (1946); La civetta („Cucuveaua”, 1949); Il trovatore („Trubadurul”, 1953); Calepino di Parigi („Ceaslovul din Paris”, 1954); Canzoniere amoroso („Canțonierul de iubire”, 1958); La giornata è finita („Ziua e pe sfârșite), 1963; Io che sono cicala („Eu care sunt greier”, 1967); La formica Maria („Furnica Maria”, 1967); Stellacuore („Steainimă”, 1970); Le ombre dispettose („Umbrele insidioase”, 1974), Il venditore di ventagli („Vânzătorul de evantaie”, 1975), Fughe provvisorie („Fugi la întâmplare”, 1978) și, cel considerat cel mai reprezentativ al său, La richiesta del niente  („Solicitarea nimicului”, 1980) etc. 

***

Așteptare de nimic

Tovarășă lumina nu mi-a fost

pe pământ, nici apa soră.

Credincioasa apă de ploaie

care mămoasă adoarme

bătrânul vameș

și fetișcana broască.

Cerul aș fi dorit să-l închid

ca pe o simplă ușă

spre-a rămâne într-o zi

plouat pe iarbă

în așteptare de nimic.

*

Mă doare

Îmi urmez pipa

Așa cum un orb urmează

Un alt orb.

N-o solicit astă-seară,

nu-i nici măcar

un petic de cer

în care să mergi.

Mă doare pipa, astă-seară.

*

Floare de spin

Părăsesc chermeza

ceașca tamburul

și mă-ntorc la floarea de spin.

Felul vostru de a ucide

de a cânta și a face dragoste

nu-mi aparține.

*

Fugind în urmă

Abu se numea tatăl meu

În cel de-al treilea mileniu

Înainte de Hristos

În Mesopotamia.

Marii ochi reci

Mereu deschiși, mereu ficși

În așteptarea unor întâmplări:

Cu inima și cu sângele

Nu oboseau privind.

Strămoșii noștri

Au fost tauri cu cap de rege.

Și uneori de sunt furios

Vă trimit la muzeu să vedeți

Taurii din Babilonia.

A fugi, a fugi înapoi:

A fugi de străbunici, de stră-stră-bunicii

Și de plânsul mamei mele

Ce nu mă găsește

În niciun tată.

*

Pajiști  în vise

Iubirea se distrează

Ascunzându-și formele variabile.

Câteodată se retrage

Spre a face ruină

În bogății:

Se distrează arzând.

Se distrează amestecând

Aparențele

Nestatornice, statornice

În rețeaua sa pătimașă:

Metafore mângâieri.

Se distrează iertând

Și salvându-se.

Fugi ca să revină

Și din nou să piară.

Se distrează iubirea improvizând

Aspecte obscure

Emițând silabe aburi

Precum pajiștile în visuri.

*

Mă salvează Mozart

lui Domenico Cantatore

Mă salvează Mozart: mă salvează

De raidurile poliției,

De naufragiile prin odaie:

Mă salvează de pirul

Extins în loturi și centimetri.

Mă salvează de ipohondrie

Și de rezultatele pozitive:

Construcții demolări!

Mă salvează de gafele active,

De iubirile cultivate:

Aromele favorite

Apreciate de grădinari.

Oriunde-aș fi, respir muzică:

Orchestră marea

Orchestre fluviile,

de unde umbre zarve!

Frunzele sunt sunete

Iar sunetele lemne uscate:

Trestii, rădăcini, castaniete,

Cireașa din grădini

Plopul Carolina.

Și toate ierburile:

Balsamina

Năsturel și părul Maicii-Domnului.

Sonore sunt ghindele

și neliniștitul frunziș.

Mă salvează, Mozart mă salvează

De greața repetițiilor

Sincopele răutăcioase

Ale improvizațiilor.

Mă salvează de abisurile îngrășate

De gânditori și filosofi.

*

Logodnica siriană

lui Luigi Cavallo

Timpul e acest văl

De lumină-pulbere.

Cu cele trei podoabe

Siriana mă așteaptă

Și nu mă vede,

Privirile mâncate

De lăcuste.

Prietene, nu mă ajuta

Să-mi reînviu iubirea,

Glasul ei a încetat

Să cânte.

Pretutindeni îmi întorc ochii

La Damasc și aiurea,

Trandafirii sunt cenuși

Iar cenușile argile.

*

Nicio aripă

Am încetat să apreciez

Pectoralii îngerilor

Și spadele înflăcărate

Ce spintecă diavolii

Precum butiile de vin.

Eu eram bietul opac

Degradat

Și nimeni n-a mișcat blana

Spre a îngriji rana

Ori a ușura sufocarea:

Nicio aripă

N-a suflat pe speranță

Oricare-ar fi fost nenorocul.

Ipocriții generoși

Au fost mai distanți cu mine

Iar aripile, aripile

Au continuat să pâlpâie

În cerurile pictate.

*

Concert

Chiar și în visuri sceptrul

Refuz

Pentru un altoi de agrișe

Nu mai mă prăbușesc

Dacă soarele

Îl aprinzi ca pe o lămâie

Și-mi dai de băut.

Chiar și în vise harpe

Refuz și clavecine

Pentru o pereche de castaniete.

Perfecțiunii Stradivarilor

Prefer instrumentele

Grânarilor

În concertul păioaselor.

*

Catul

Prea cinstită îmbătrânește Lesbia

Și deretică veștejita Mamurra.

Tu doar, certărețule Catul,

Rămâi copilandru

Printre aceste vestigii.

Maestru transparent

Lauzi clipa.

Plimbându-te iști brize

Și buclele

Fetișcanelor din Verona. 

*

Fundal

Dormeam cu un ochi

Precum Ulise pe navă,

Ascultam tusea

Găurind pereții.

Eram gelos pe pietre și pe muguri:

Plămâni nu mai aveam

Răbdător așteptam

Traversarea ce părea

Ca un desen complicat,

O lecție a tăcerii

Și o alta prin odăi

Unde bărbații se prefac că dorm.

Ascultam sforăind vitele,

Broaștele, găinile.

Mâhnite clopotele prin fâneață

Sforăiau cucuvelele

Și eu tușind și așteptând.

De departe dibuiam

Pașii pe trepte;

Dibuiam picioarele

Aruncând papucii.

Picioarele în beznă

Se îndreptau spre mine

Ca licăriri risipite.

*

Călător

Nimeni nu-l plânge pe călătorul

Căzut în zbor.

Nici un nor nu se-ntunecă

Ca să-i acopere pierderea.

Nimeni, nimeni n-ascultă

Aripa ce scârțâie

În mandibula

Rechinului.

*

Copii după Picasso

Pentru Rina Rosselli

care-a pictat pentru plăcerea ei și-a mea

copiile tablourilor lui Picasso

Omul cu pălărie de paie

Admir robusta față

De cartof ars

Și ochii

Ca niște pești îndrăgostiți.

Toreadorul victorios

Își răcorește limba

Cu înghețata de lămâie.

Domn peste insule scufundate,

Pirotehnic în sărbători

În Micile Antile

În fiece noapte pierde la cărți

Un imperiu colonial:

Nimeni nu-i știe numele

De rege cerșetor.

Admir urechea trează

Împletită în opt

Și nasul de taur

Aspirator de fructe

Precum bilele de carambol

Pe terenul de biliard

În după-amiezile toride

De duminică la tropice.

Barba aspră o invidiez

Când emană melasă:

În gura de pirat

Cele șapte mucuri de os

Dispuse în Ursa Mare.

Admir maioul deșirat

Fabricat la Manila,

Un cornet iluminat

Spre a primi Triglione.

Tu, penultimă efigie

De monarh escroc

Ca un mare dovleac

Deschis spre amurg.

Aștrii rotitori

Pictați de Van Gogh

Noaptea la Saint-Remy

Prevesteau cataclisme;

Fulgerările tale

Propun coride, întreceri

Și sărbători cu dans

Cu sirene

Abia pescuite.

Lăsați bătrânului poet

Aroma de caiși

În tufișurile de pe țărm.

Traducere și prezentare de George Popescu

(Din antologia subsemnatului tradusă în 2001 și rămasă în manuscris din motive de dezinteres al editurilor române și italiene…)

[Vatra, nr. 10-11/2024, pp. 164-166]