Ce văd păsările (Polirom, 2024) este debutul în volum al Iuliei Gherasim și reunește 14 texte de proză scurtă în care sunt concentrate microuniversuri ridicate pe un fundament reflexiv și personal. Textele au un ritm bun, ironie și umor, calități care dovedesc că Iulia Gherasim e un autor matur, nu urmărește să obțină efecte gratuite, e un autor care construiește minuțios și nu prea lasă nimic la voia întâmplării. Îi ies (mult) mai bine prozele la persoana întâi, acolo scriitoarea e mai smart, mai rapidă și mai cool, un coolness dat de detașarea ironică de sine (avem realism, confesiune, perspectivă și voce narativă reușită). În prozele la persoana a treia (care sunt mai lucrate, uneori prea lucrate în sens că au obligatoriu twist la final și echilibrul compozițional specific prozei scurte) își „permite” sentimentalisme și melancolii sub masca delegării acestora către alte personaje. Însă insist, vocea Iuliei Gherasim funcționează cel mai bine la persoana întâi, în zona familie, relații, experiențe, prozele de acest gen din volum mi s-au părut excelente (O limbă comună, Relații internaționale, Ce văd păsările, Minciuni mici). Povestirile acoperă temporal 30 de ani de postcomunism, punctați în diferite momente relevante. În prozele care au ca fundal anii ʼ90-2000, se simt ecouri puternice ale vechilor mentalități și ale structurilor socio-economice din tranziție, pe când prezentul e proiectat pe fundal capitalist-corporatist. Există, în acest sens, puncte de intersecție cu latura privată a vieții personajelor și cu dinamica relațiilor interumane, în care se reflectă subtil transformările sociale, plusurile și minusurile fiecărei decade.

Iulia Gherasim are umor, se vede de la prima povestire, Recidiviști, în care naratoarea (corporatistă, devenită „un Cărtărescu al firmei” de când a publicat o povestire într-o revistă) revizitează folderul Manuscris, „ca să mai facă ceva” pentru textele scrise cândva/să le mai dea o șansă, și chiar să scrie o povestire nouă, plecând de la un subiect preluat din Libertatea – un pușcăriaș a evadat ca să ajungă la mormântul copilului său. Pe parcurs, realizează că nu știe mare lucru despre oameni ca el și se întreabă dacă nu cumva ar fi o impostură să facă din evadat un personaj al povestirii, atâta timp cât ea face parte dintr-o altă lume, una a oamenilor care nu vor deveni niciodată subiect de știre: „Câteva lucruri despre noi: suntem educați, rezonabili și politicoși, gata să sărim la beregata oricui ne-ar contrazice. Cei mai mulți am avut o copilărie obișnuită, cu cel puțin un părinte sever, de obicei inginer. Am fost echipați pentru viață cu expresii notate în vocabularul de cuvinte și expresii frumoase. Mai târziu, ne-au pus în brațe o sacoșă de rafie plină cu caserole și ne-au dat drumul în lume (…). Ne îmbrăcăm corect, avem un loc de muncă curat, suntem agili și loiali, flexibili și eficienți (…). Vorbim aceeași limbă, ne închinăm la aceleași acronime. Oamenii ca noi nu vor fi niciodată subiect de știri”. La fel ca evadatul, naratoarea recidivează (în ale scrisului). Ea tratează (auto)ironic blocajul scriitorului, care la ea depășește cinci ani și nu are nimic profund-abisal-metafizic, ci este doar o înșiruire de amânări și lupte minore cu cotidianul, cu sarcinile de la job, cu certurile/tensiunile în cuplu. Cum nu se ia în serios și nici nu face caz de criza cu care se confruntă, naratoarea devine instantaneu simpatică. Până la urmă povestirea „nu îi iese”, deși îi iese. O altă mostră de umor o regăsim în povestirea Ordinea lucrurilor. Maria și Andrei sunt în concediu în Egremni, iar pe „cea mai spectaculoasă plajă salbatică de pe insulă”, cum e ea descrisă pe site-urile de turism, se găsesc „cupluri de toate vârstele, grupuri de adolescenți, familii cu copii, căței, saltele gonflabile, scaune de camping, umbrare, colaci, rogojini…”. Umor negru avem în textul Monolit, care are în centru încercarea unei tinere de a forma un cuplu cu un tip născut pe vremea lui Gheorghiu-Dej, un narcisist văduv, meschin, dar celebru, căruia i se cer autografe, care crede că divorțul e pentru oameni slabi și care își tratează partenera ca pe o anexă. Mai mult, individul îi dăruiește tinerei iubite un buchet de flori primit la un concert, după care, în drum spre casă, oprește la cimitir să lase câteva (din același buchet) și la mormântul soției decedate.

Pe alocuri, prozele au un aer de stand-up comedy de calitate, fără urme de lamentare, frustrare sau dramatisme care ar putea deriva din situații nu prea plăcute: tați absenți, joburi boring care nivelează, nesiguranțe în domeniul literar, relații eșuate etc. Winnetou, unul dintre cele mai emoționante texte, surprinde un moment din relația tată-fiică, prin povestea unei fetițe, a fratelui ei dispărut și tatălui care adună compulsiv mașini vechi și le dezmembrează ca să-și poată depăși durerea. Tatăl îi găsește fiicei un Mercedes Cobra abandonat pe care vrea să-l repare pentru ea și, când fata îl ia peste picior și se arată dezamăgită, tatăl începe să plângă, iar fata, ca să-l consoleze, acceptă cadoul și rostește replica pe care numai o fată o poate spune: „Da’ putem s-o vopsim roșie?”. Relația tată-fiică este recurentă tematic, o regăsim și în prozele O limbă comună sau Cea mai norocoasă fată din lume. Tații au vieți separate, vin și pleacă, uneori mai lasă în urmă câte o replică memorabilă, câte un sfat sau o amintire, iar fetițele/fiicele sunt intimidate, dar prietenoase și îngăduitoare. În O limbă comună, Roxana, o fată de gimnaziu, așteaptă, împreună cu fratele și cu mama, vizita tatălui mutat la Timișoara, pe care noroc că îl vede rar, pentru că, în prezența lui, ea devine „o fată tăcută și cam proastă”. În lumile Iuliei Gherasim, cele mai dure/agresive de formă de revoltă împotriva părinților sunt muțenia (Minciuni mici) sau dorința secretă/nerostită de a modifica o realitate (Deschide ochii). Cumva, deși povestirile nu sunt legate între ele (decât poate cele cu tentă de autoficțiune, dar nu avem de unde să știm sigur…), relațiile de cuplu ale femeilor par marcate de o imagine a tatălui din copilărie, tată care are cam același profil, este indisponibil emoțional, dezinteresat, iar paternitatea nu pare a-l împlini. În această logică, Iulia Gherasim speculează literar incompatibilitățile (de vârstă, de mentalitate, de statut), alegând să scrie despre situații complicate și legături sentimentale sortite din start eșecului (O viață normală, Ordinea lucrurilor). În câteva povestiri apar animale, păsări, pești, caracatițe, universul nonuman, la fel de misterios, funcționează după legi nevăzute, cititorul pătrunde în el pe cale intuitivă, la fel ca în cel uman, și rămâne mereu cu câte un ceva nelămurit, tulbure, creat deliberat ca să intrige.

Există totuși și proze care nu ocolesc dramaticul, ba chiar tragicul, urmând o altă logică, fapt care sparge puțin unitatea volumului sau să zicem că creează diversitate. Nimic despre Patricia e însă o proză mult prea scurtă pentru încărcătura emoțională pe care o creează întâmplarea povestită: în copilărie, naratoarea provoacă un accident care duce la moartea unei colege cu retard, pe care copiii o supun unui bullying constant. Naratoarea e pusă de învățătoare să aibă grijă de Patricia (responsabilitate neobișnuită și nepotrivită pentru un copil), o colegă repetentă și cu defect de vorbire. Aici situația se complică, Patricia se atașează mult de naratoare, dar asta duce la slăbirea legăturii naratoarei cu grupul „popularilor”, mai mult, devine ea însăși ținta glumelor. Un val de trăiri mătură echilibrul fetiței care trebuie să-și facă alegerile fără a cunoaște încă nimic despre viață. Frica, jena, vinovăția, responsabilitatea, datoria, instinctul de autoconservare, toate îi creează o anxietate sporită și o pun în fața unei experiențe noi și devastatoare în contextul vârstei fragede pe care o are. La fel stau lucrurile în Cel mai sus, proză în care un emigrant român pleacă în Germania pentru a lucra la un abator, nedându-și seama cât de afectat va fi de faptul că ucide zilnic animale. Viața lui se schimbă brusc, devine ciudat, face obsesii, iar soția și copilul se înstrăinează treptat de el.

Reușita volumului o asigură întretăierea de planuri și dimensiuni/stări/atitudini: ironia și umorul, misterul, incompatibilitatea, însingurarea, resemnarea, duioșia, dezamăgirea, ceea ce mă face aproape sigură că numele autoarei se va regăsi pe lista autorilor premiați în anul care urmează.

[Vatra, nr. 12/2024, pp. 28-29]