A IX-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru Interferențe de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj – poate cel mai important în peisajul festivalier din România –, avându-l ca director pe Gábor Tompa s-a desfășurat între 3 și 17 noiembrie 2024. Întrebările pe care Gábor Tompa și le / ni le pune, în cuvântul de introducere al caietului-program – apărut în condiții exemplare de conținut și grafică – după cei treizeci și cinci de ani de la schimbarea regimului politic din România, ar trebui / ne frământă pe toți: „ce s-a întîmplat cu libertatea care ne-a «invadat peste noapte»?, „am trăit doar iluzia ei”?, „cum arată azi teatrul”?, cum să reacționăm în fața acestei „mega-rețele de chirurgie genitală care modifică identitatea sexuală prin intervenții fizice mutilatoare”?, în fața „tentativei agresive și susținute de desființare a memoriei culturale”? De-a lungul celor cincisprezece zile, aceste interogații au primit răspunsuri consistente.

Festivalul a debutat cu Evadarea tăcută de Lena Constante, un spectacol confesiune-mărturie produs de Teatrul Național din București, regia și dramatizarea aparținându-i Oanei Pellea, scenografia lui Vladimir Turturică și light-designul, lui Ștefan Dumitra. Pe durata unei ore și jumătate Oana Pellea s-a făcut mesagerul aceleia care a fost încarcerată în „lotul Pătrășcanu” timp de doisprezece ani, până în 1962, fiind reabilitată în 1968. Așezarea actriței în mijlocul multor microfoane, ducea cu gândul la nevoia imperioasă de a comunica, de a spune, de a se confesa, de a mărturisi despre viața cumplită a celei întemnițate. Imaginea mi-a amintit de Jacub Katz din Clasa noastră de Tadeusz Słobodzianek: înconjurat de reflectoare, sub lumina lor crudă, de nesuportat, el își povestea, din postura de înger, moartea. Din fericire, aceasta este istoria unei supraviețuitoare, a unei învingătoare, a unei ființe care a avut puterea să evadeze prin tăcere, să-și ia viața în mâini și să o ducă până la 96 de ani.

Teatrul Dramatic Iugoslav din Serbia a prezentat Păgubașul după Thomas Bernhard și A.S. Pușkin, în regia Nataša Radulović, bazându-se pe povestea ascensiunii celebrului pianist Glenn Gould (Teodor Vinčić). La Mozarteum, Glenn intră în competiție, dar și într-o strînsă prietenie cu doi tineri pianiști Wertheimer (Joakim Tasić) – a cărui soră, Mary (Lenka Petrović) îi va deveni parteneră de viață – și Noah (Stojša Oljačić). Wertheimer și Noah se văd nevoiți, chiar dacă plini de invidie, să recunoască geniul lui Gould, fapt ce-i obligă la un exercițiu dur, susținut, fără odihnă. În spectacol apare inserată – accentuând drama – rivalitatea dintre Salieri și Mozart. Decorul auster (decor: Jasmina Holbus), compus din câteva oglinzi, niște lăzi multifuncționale, scaune pentru pian permite scoaterea în evidență a unei virtuozități ieșite din comun a mișcărilor (coregrafia: Marta Bijelica); cei trei pianiști mimează jocul cu clapele printr-un balet fantast-extravagant. Se știe că acest instrument cere un exercițiu intens, istovitor, epuizant. Și-atunci este de neevitat sentimentul de neputință, depășit însă prin dorința acerbă de depășire a limitelor pe care cei patru actori au reușit să o redea prin mijloace de o expresivitate ieșită din comun, dublată de un deosebit talent în dozarea efectelor. Ceea ce s-a mai remarcat cu deosebire a fost calitatea adaptării scenice (semnată de regizoare), a dialogului sclipitor al scrierii lui Thomas Bernhard și A.S. Pușkin.

Trupa „Harag György” a Teatrului de Nord din Satu Mare s-a aflat la prima participare în acest festival, onorând-o cu asupra de măsură prin Rasputin de Szőcs Géza, în regia lui Sardar Tagirovski. De-a lungul celor aproape patru ore de spectacol, regizorul – secondat de Kupás Anna (decor și costume), Bakk-Dávid László (muzica), Annamária Manfrédi (consultant muzical), Dániel Székhelyi (light design) – a creionat în tușe inedite portretul controversatului mistic rus Grigori Efimovici Rasputin. Arhanghelul apărut în vedenie (multiplicat în nouă figuri divine, devenite un adevărat cor antic: Johanna Bándi, Barbara Bogár, Evelyn Budizsa, Ágnes Gál, Éva Kovács, Tekla Laczkó, Zita László, Kati Méhes, Stella Rappert-Vencz) îl însărcinează cu misiunea de a opri izbucnirea Primului Război Mondial – o cutie a Pandorei, care odată deschisă a adus numai dezastre în omenire –, înzestrându-l totodată și cu darul prorocirii evenimentelor ce urmează să se întâmple în următoarea sută de ani. Prieten apropiat al Țarului Nicolae al II-lea al Rusiei (Gyula Gaál), Rasputin pornește într-un pelerinaj la curtea mai marilor Europei, întâlnindu-se cu George al V-lea, regele Angliei (Gergő Frumen), Wilhelm al II-lea, împăratul Germaniei (Zsolt Orbán), Franz Joseph I al Austriei și Ungariei (Hatházi András într-o apariție-bijuterie stârnind dorul de a-l vedea mai des pe scenă) în încercarea de a le deștepta conștiența asupra marelui pericol și suferinței ce va invada lumea. Dar aceștia nu-i acordă atenția cuvenită, tratîndu-l cu indiferență arogantă. Iubit de Loulou (Evelyn Budisza) și Guseva, care încearcă, fără a izbuti, să-l omoare (Johanna Bándi) este asasinat în cele din urmă, cu mare greutate, de prietenul lui, prințul Felix Iusupov (Zsolt Orbán). Urmărit constant de umbra lui Gavrilo Princip, asasinul arhiducelui Franz Ferdinand (Nándor Poszet), Rasputin nu este aici mujicul grosolan și necioplit din alte reprezentări, ci, în interpretarea extrem de expresivă și deplin asumată a lui Gábor Rappert-Vencz, el este un ins treaz, emancipat, care visează la pacea lumii, un interlocutor statornic al Arhanghelului (în Tevie Lăptarul din Scripcarul pe acoperiș actorul avea un tulburător și îndelungat dialog cu Dumnezeu). Remarcabilă explozia de informații (destul de dificil de urmărit) în care nu doar amintirea unor nume de rezonanță din istorie, ci și termeni mai puțin cunoscuți sunt minuțios explicate; o înscenare cu „note de subsol” este un lucru destul de puțin obișnuit. Termenul de super-producție este, cred, cel mai nimerit în a defini acest spectacol, în care este cooptată, cu unele excepții, întreaga trupă a teatrului.

Cum vă place de William Shakespeare a fost pus în scenă de Gábor Tompa la Centrul de Producție Teatrală și muzicală din Varna în colaborare cu Teatrul de Stat Dramatic „Stoyan Bachvarov”. În viziunea lui, pădurea Ardenilor este un tărâm de vis cu trunchiuri de copaci năpădite de iederă, cu un plan înclinat și două balcoane tip logie acoperite de o cortină din catifea roșie (scenografia: Maria Miu). În acest cadru mirific se va desfășura povestea plecării de la curtea Ducelui Frederick (Valentin Mitev), însoțite de bufonul Touchstone (Stoyan Radev) a Rosalindei-Ganymede (Gabriela Boeva) și a Celiei-Aliena (Hristina Dzhurova), împrietenirea cu păstorul Silvius (Nikolay Kenarov), întîlnirile lor cu Orlando (Nedialko Stefanov) și Oliver (Henri Eskelinen) în urma cărora vor lua naștere cele două căsătorii. Numeroasele nunți la care vom asista în final – a lui Corin (Nikolay Bozhkov), a lui Phoebe (Petya Angelova), a lui Audrey (Siyana Nacheva) – vor fi prilej de veselie muzicală și petrecere dezlănțuită (muzica: Tibor Cári, coregrafia: Florin Fieroiu) așa încât cuvintele rostite de Jaques de la înălțimea balconului din pădure: „Lumea-ntreagă / E o scenă și toți oamenii-s actori” nu fac decât să sublinieze acest dans pe scena lumii. Apariția Melancolicului încremenește în poză zbenguiala, iar monologul odată încheiat, cei voioși își întorc fețele grave spre public. Cântecul lor de-acum aduce lacrima în colțul ochilor. Jocul contrastelor, al trecerii pe nesimțite de la o stare la alta este, nu-i așa, marca marilor regizori.

Interferențe 2024 a însemnat cincisprezece zile de bucurie teatrală pe parcursul lor putând fi urmărite șaptesprezece spectacole (le-am amintit aici doar pe cele văzute), un concert, lansări de carte, o conferință și multe dialoguri despre teatru. Selecția făcută de Gábor Tompa a relevat atenția și preocuparea directorului de festival de a atinge multitudinea de paliere ale vieții, care au condus publicul spre rememorări ale trecutului ori spre plonjări în lumi interioare nebănuite, toate scoase la lumină de jocul elaborat cu minuție de artiști.

[Vatra, nr. 12/2024, pp. 88-89]