(dintr-un caiet vechi)

Mi se întâmplă uneori să văd brusc lumea ca și cum ar fi deja trecută, așa cum ar vedea-o cineva din viitor, ca și cum aș fi un duh atemporal oprit împotriva voinței lui într-o epocă căreia îi simte caducitatea inerentă. Ca un arheolog, văd toate lucrurile brusc învechite, ruginite, mâncate de vreme, și toți oamenii dimprejur morți, inclusiv eu însămi. Atunci totul se așază brusc în alte tipare, stranii, fulgurante, parcă nu mai văd clipa ci curgerea, eonul mai mare al istoriei ca o enormă clepsidră cu nisip. Parcă aș fi undeva în adânc, sub mari straturi de apă sau de timp – și tot eu, de undeva de sus, de departe și din viitor, mă privesc pe mine însămi ca pe un exponat de muzeu, ca pe un mic capitol într-o carte de istorie, sau ca pe o relicvă trecută, un eșantion minuscul sub o lamă de microscop. Sentimentul acesta e disperant, plin de o adâncă tristețe, și în același timp liniștitor, totul se distanțează, se relativizează, devine cuprinzător, parcă aluneci mai ușor prin membranele existenței, căci totul devine mai puțin consistent, mai fantomatic. E un exercițiu de închipuire util, ca și cel al morții personale și cât se poate de proprii – singurele închipuiri cu adevărat necesare, dincolo de pierzania inerentă fantazării în gol. (1984)

Marți, 4 iulie

Negativizându-mă de câteva ori când Horia mi-a cerut bani „cu împrumut”, am realizat la un moment dat că aplicam mecanic o stare pe care o câștigasem cu mulți ani în urmă, într-o altă relație, de unde îmi rămăseseră în memoria subconștientă niște habitudini de autocompătimire, neputință și ură. Memoria aceea n-am mai folosit-o demult, dar nici n-am revizitat-o lucid și detașat ca să știu cât a fost vina mea și cât a celuilalt. Acum, pentru că unele semnalmente erau întocmai, memoria aceea s-a activat și am intrat în niște resentimente neputincioase și urâte care m-au uluit. Abia văzându-le și înțelegând în cele din urmă de unde vin, am reușit să mă separ de ele și de negativitatea teribilă pe care mi-o inculcau.

Sunt din ce în ce mai sensibilă la energia care se transmite în timpul liturghiei. Vizitând cu regularitate în ultima vreme mai multe biserici din București, am început să am un fel de „gust” al calității emoționale, dacă nu de „duh”, din fiecare biserică, într-un fel care ține și de felul oamenilor care vin acolo și de felul preoților și probabil și de percepția mea. Dar e clar că există diferențe între biserici, chiar dacă liturghia e aceeași (dar corul și cântările mai diferă), și probabil un om „înduhovnicit” poate să-și ia hrana spirituală de oriunde, indiferent de calitatea serviciului divin. Am găsit la Nicolae Cabasila, în cele trei omilii despre Sfânta Fecioară, o expresie care-mi place mult: biserica e un „atelier teandric” pentru toți, un atelier de îndumnezeire împreună.

Când sunt atentă la lăuntrul meu – și sunt din ce în ce mai atentă – am senzația uneori că păzesc acolo, înlăuntru, prin atenția și grija mea, un mic copil evanescent care trebuie să-și facă stagiul de creștere în adânc, ferit de lumea exterioară și de neatenția și răutatea propriei mele persoane. Numai că nu reușesc întotdeauna, și mi-e teamă că copilul acela ciudat a murit, și mă uimesc când după o vreme primesc semne că el se află în continuare acolo și crește într-un fel care pentru mine rămâne un mare mister, căci nu e datorită grijii și atenției și dragostei mele neîntrerupte, ci e un dar din altă parte. Am mai scris despre asta.

Ei bine, duminică după-amiază am citit în Maurice Nicoll că – în afară de copilul fizic care trece în pântecele matern printr-o octavă care începe cu Do până la Si 12, când vine momentul nașterii și intrării într-o nouă octavă ce începe cu un alt Do – ei bine, mai există posibilitatea unui altfel de copil, lăuntric, interior. Concepția acestuia începe cu un Mi 12 (nu știu să explic de ce) și de asemenea trebuie să treacă printr-o octavă de creștere în noi, însă de cele mai multe ori e avortat din cauza neatenției și uitării și obnubilării noastre. Când am citit acest pasaj am sărit în sus din pat, căci îmi confirma ceea ce am simțit fără să înțeleg în ianuarie 1999, pe când mă aflam la New York. Și explică și alte imagini interioare pe care le-am mai avut de-a lungul timpului.

Dar acum, când „uit de mine” pentru mai multe ore, încep să simt o suferință înlăuntru, ceva trist și dureros, pe care la început nu-l înțeleg, dar care devine atât de insistent încât mă face atentă. Și după o vreme realizez că e din cauză că am uitat să fiu atentă la lăuntrul meu, acolo unde se întâmplă ceva – cineva crește!

Cu cât înaintezi mai mult înspre tine, cu atât e mai multă suferință. Am ajuns chiar să o simt diferit în jurul sternului și a plexului solar – depinde de ce fel de suferință este vorba, de originea ei, de calitatea ei mai interioară sau mai exterioară. Dar suferința asta e purificatoare. Mântuitoare. Și ține strict de atenție.

De câteva zile sunt capabilă seara să-mi rememorez momentele de atenție specială și de cădere sau de negativitate din timpul zilei. Le analizez și mă străduiesc să le înțeleg. Și parcă le înțeleg mai bine ca înainte.

Marți 11 iulie

Joi după-amiază am fost la Uniunea Scriitorilor, să-i aștept pe editorul Gaston Bellemare și poetul Claude Beausoleil din Canada. Nu i-am întâlnit, în schimb am stat de vorbă cu Ioana Crăciunescu, apoi m-am dus la berăria de la Muzeul Literaturii unde am stat tot restul după-amiezii împreună cu Angela Marinescu, Ioan Groșan și Ioan Buduca. Pur și simplu simțisem nevoia emoțională să mă duc acolo și să-mi pierd vremea ca în timpul boemei din anii ’80. Mi-era dor de ceva anume, un fel de comuniere emoțională, laxă, leneșă și totuși cu spirit, pe care numai boema literară ți-o poate oferi. Acum înțeleg că pentru mulți literați ea funcționează ca un acumulator emoțional și chiar ca un fel de familie lărgită și nonconformistă, în care fiecare se potențează reciproc împreună cu ceilalți ca să-și iasă din masca socială de obște și să atingă ceva din esența sa ascunsă – de unde creativitatea și inspirația pe care un asemenea loc le poate genera la unii scriitori. Ieși din timpul ordinar și din viața banală, intri într-un fel de netimp, de nepăsare, detașare și pace, totul curge domol în jur, asiști fără griji la felul în care se schimbă lumina zilei, mai spui câte ceva, mai faci și desfaci ierarhii literare, mai vezi jocul dintre femei și bărbați, mai auzi o vorbă de duh, băutura te deschide, te înmoaie, totul e mai democratic și mai nemilos acolo, mai pe față, mai dur și totuși mai adevărat în comparație cu convențiile ordinare. Am plecat pe seară de acolo, săturată în nevoia mea de acea emoție pe care n-o mai simțisem demult. Știam pe de altă parte că nu voi reveni prea des pe acolo, nu mai e locul meu. Totuși nostalgia mea pentru acel tip de emoție m-a cam uimit, credeam că o depășisem. De fapt, poate nu am înțeles-o cu adevărat atunci, demult, și acum trebuia s-o reiau într-o altă cheie, cu o altă înțelegere. Ori poate se repeta un cerc al existenței mele, dar pe altă spirală, cine știe? Mi-am amintit pe seară de ce-mi spusese Gabriel Chifu acum doi ani, ca o observație într-o doară făcută tot la Muzeul Literaturii: „Magda se întoarce la viață!”.

Vineri seară am ieșit cu Horia la o bere, ca doi prieteni oarecare, la restaurantul Iolandei Malamen, și l-am ascultat povestindu-mi amintiri din trecut pe care nu i le știam. Cred că Horia s-a simțit bine, el care e așa de retras și de taciturn, eu în schimb aveam senzația că mă dedublez, mă purtam corect cu el dar în același timp observam cum persoana mea dinafară face frumos în timp ce cea dinăuntru e tristă și melancolică pentru că e din ce în ce mai singură în revelațiile ei despre existență, pentru că nu are cui să spună ce simte, nimeni nu ar înțelege-o, nici măcar Horia, care mai demult avea răbdare să-mi îndure confesiunile.

Sentimentul ăsta l-am avut și sâmbătă seară când m-am dus la Zidari. Am vorbit multe, timpul a trecut repede și plăcut, dar n-am mai vorbit lucruri spirituale și religioase, ca altădată, ci mai mult treburi curente. În zona asta aveam un ascendent asupra lor, le-am dat sfaturi, le-am spus despre pericolul „ruralismului” și al „naționalismului” în discursul lor artistic și public, le-am sugerat niște proiecte, ei mi-au spus despre o expoziție la Milano etc. La urmă, am avut același sentiment al însingurării, parcă mă detașasem de o fascinație pe care o avusesem pentru ei, mă rupsesem dintr-o vrajă, iar pe drum mi-am adus aminte de adagiul pe care-l avusesem acum câteva luni tot în legătură cu ei, pe care cei doi îl ilustrează: „Duhul e singur în lume și trist”.

Cum să le spui celorlalți că totul e o mare iluzie, o mare înșelătorie, că ne îndreptăm vertiginos și voios spre moarte, că suntem deja morți și repetăm mecanic aceleași figuri ale vieții zi de zi, an de an, dacă nu facem saltul în transcendență?

Iar duminică seara, pe la 9:30 când am ajuns acasă, am găsit un mesaj pe robotul telefonic de la Ioana Crăciunescu care mă invita să-i întâlnesc pe cei doi poeți canadieni la restaurantul „Premiera”. M-am dus acolo pe la 10:30 și m-am simțit imediat foarte bine cu cei doi canadieni, apoi un poet norvegian și Ioana. De acolo am plecat la barul Opium, ținut de Ioana cu doi co-patroni. Am descoperit un loc fabulos, cel mai frumos bar pe care l-am văzut vreodată în București, amenajat într-o casă veche și oarecare de cartier, de pe o stradă cam mizerabilă și prost luminată, deși destul de centrală. Nu-mi venea să cred, era o sofisticare teatrală nemaipomenită înăuntru, eram într-o scenografie barocă și perversă, eram la „adevărații Arnoteni” ai lui Mateiu Caragiale sau la „la țigăncile” lui Mircea Eliade. Ioana ne-a servit cu șampanie bună, ah, în sfârșit, șampanie franțuzească adevărată. Am ascultat muzică, am vorbit prostii cu plasticianul Sasha Meret pe care l-am găsit acolo împreună cu Denisa Comănescu, și am plecat pe la 3 dimineața, într-o stare de semi-levitație, după ce băusem destulă șampanie, fără însă să mă amețesc prea tare.

M-am culcat cu o stare ciudat de bună, centrul meu emoțional fusese bine hrănit de nu știu ce, iar dimineața am avut un vis: se făcea că umblu de colo până colo cu poeții străini întâlniți de cu seară, ne mișcam prin niște camere, niște meandre, niște ruine antice: căutăm ceva, încercăm să ieșim dintr-o situație printr-un loc plin de lumină de zi de altfel, dar în același timp, în paralel curge tot timpul un glas, un gând, o conștiință, care spune că oamenii sunt de două feluri, unii doar din pământ și alții sunt și din spirit, din duh, unii sunt total muritori, alții au o șansă de mântuire, oamenii sunt de două categorii, definitiv, irevocabil. Mă scol pe această idee, în starea de semi-trezie simt că plexul meu solar e activ, e sensibil, e plăcut dureros în jurul sternului și sub el, dar am în continuare o stare lăuntrică foarte bună, inexplicabilă, intens euforică. Cu ochii închiși savurez această stare plăcută și realizez la un moment dat că văd prin pleoapele închise, cum mi se mai întâmplase cândva la Paris! Îmi trece atunci prin gând ceea ce citisem cu o zi-două înainte despre centrul emoțional al ființei noastre, care, purificat, ar fi în stare de clarviziune. Trece atunci prin trupul meu un fel de val energetic, ca și cum ceva încă necurat din mine tresare, e smuls și aruncat în afară.

Pînă la urmă m-am sculat mai târziu în dimineața de luni, dar toată ziua m-a urmărit amintirea acelei stări atât de straniu plăcute, ca și senzațiile de la sculare. Tot gândindu-mă asupra lor, mă bate gândul că am fost în posesia unui fel de „vrajă emoțională”, care mi-a creat și iluziile de dimineață, și că probabil a fost vorba de o mică glumă a unui fel de demoni interiori jucăuși, foarte imaginativi de altfel, stârniți de întoarcerea mea în lumea boemei. M-a dus gândul, și nu fără vreo legătură, la visul special avut la moartea lui Marian Papahagi, deși atunci nu băusem nimic de cu seară și eram într-o cameră oarecare de la Misiunea Română din New York. Totuși bucuria lăuntrică nu mi-a dispărut cu totul nici acum, marți seara, căci ea a hrănit ceva ascuns din mine. Și când te gândești că, uitându-mă acum pe eneagramă, întâmplările săptămânii trecute se potrivesc pe schema ei stranie…Știu că această stare plăcută mi-a „redat mie însămi” bucăți din trecutul meu boem, bucuria emoțională de atunci, ca și episodul cu berea la Muzeul Literaturii. Și mai știu că într-un fel, aceste trăiri m-au ajutat să mă detașez de identificarea cu „calea bisericii”, ca să zic așa, într-un fel pe care încă nu pot să-l judec dacă e bun sau e o altă eroare.

Oricum, trebuie să constat că manifestarea centrului emoțional din zilele trecute m-a detașat pe de o parte de cele câteva identificări majore ale mele (seriozitatea legată de profesiune, religiosul legat de biserică, self-remembering legat de Școală, obligațiile familial-prietenești) – iar pe de altă parte mi-a dat un nou gust al vieții, o nouă savoare. Dar cât o să țină?

Duminică, 16 iulie

După cele notate pentru ziua de luni, săptămâna care a urmat a fost dureroasă. Mi-a fost dat să mă observ mult mai des ca înainte și e teribil. Am constatat astfel că aproape nu există persoană străină pe lângă care trec, sau stau într-un loc public, fără să manifest interior un mic impuls de respingere, de negativitate. Și că lucrul acesta e legat de un egoism feroce al propriei mele „persoane”, pe care îl observ și nu-l pot opri. Nu-i pot face nimic, deși vreau. Cum deschid gura, observ că fac referire la mine automat. Am ajuns atât de mâhnită de aceste constatări, încât mi-e și frică să vorbesc. În plus, mi se pare că de câte ori vorbesc spun numai prostii, banalități crase și incongruente, ceea ce e chiar adevărul. Apoi mă observ cât de neatentă sunt, cât de automată în relațiile umane, dar observația asta îmi dă un fel de vertij care mă face și mai amețită, și mai dislexică.

Joi după-amiază starea asta a atins apogeul. Eram la CIAC-Centrul Soros, făceam niște xeroxuri cu imagini de artă contemporană, când a venit Marilena Preda și mi-a vorbit între altele de un cunoscut care a plecat la Paris la începutul anilor ’90 și a reușit să se descurce, chiar dacă nu face nimic special. Spusa asta m-a negativizat brusc, am simțit o lovitură adâncă în suflet. Brusc mi-am văzut condiția „mizerabilă” și „ratată” în raport cu ideea de Paris. Ceea ce făceam acolo, la CIAC, mi se părea minabil, totul mi se părea jalnic. Am plecat val-vârtej de la CIAC căci nu mai puteam conversa cu nimeni. M-am urcat în mașină neagră pe dinăuntru și m-am îndreptat spre biserica Stavropoleos, unde voisem să asist la o comemorare a lui N. Steinhardt. În fața bisericii, am rămas minute bune fără să cobor din mașină, pur și simplu nu puteam să ies din cauza stării lăuntrice foarte căzute. Totuși am făcut un efort și am coborât din mașină, am intrat în biserică și am asistat la începutul comemorării. Statul acolo într-un colț, printre coloanele mănăstirești, mi-a făcut bine, am observat că eram prezentă la mine și cu mintea limpede, fără gânduri. Totuși n-am rămas mult, ceva m-a mânat de acolo, îmi era frig și trebuia să ajung peste o jumătate de oră la o întâlnire, un miting a Școlii gurdjieviene. Mitingul mi-a făcut bine și m-a liniștit. Abia pe seară am înțeles că fusese totuși un „atac” și o „probă”. Atât de absurdă fusese motivația întregului acces de negativitate, încât am realizat că mi se testase ceva și că dădusem greș. Falsa mea personalitate încă mai are puncte vulnerabile în exact aceleași locuri, deși credeam că le depășisem. Și cred de asemenea că fusese un „atac” și ca să mă facă, poate, să renunț la mersul la Stavropoleos, căci acolo mă simțisem dintr-odată bine, în ciuda stării lăuntrice execrabile, doar că nu avusesem tăria să rămân mai mult.

23 iulie

Îmi vine continuu să fug de lume. Din lume. Nu mă mai interesează cu adevărat nimic în afară de Dumnezeu și de Școală. Mă atrage din ce în ce mai tare spațiul mănăstiresc. Dar și asta reprezintă, pentru felul meu de a fi în lume, o tentație, o iluzie.

Lucrez prost, nu am nici un randament. Sunt revoltată, de fapt mâhnită adânc, împotriva „simțului datoriei”, a lui „trebuie”, care e una din „chingile” mele puternice și de care se leagă cartea pe care mă chinui s-o termin pentru editura Meridiane. Doamne, fă să fie ultima de acest fel!

„Du-te înspre tine. Du-te înspre tine. Du-te înspre tine.”

Suferință, suferință, suferință.

Sunt un monstru banal.

Pe stradă, privind oamenii, durerea de a nu-i iubi, de a nu-i putea iubi precum aș dori să vreau să-i iubesc. Încerc uneori să-i privesc „călugărește”, „sfințit”, dar nu prea reușesc. Pentru o secundă, două, mi se pare că reușesc, apoi cad iar în gândul banal, și mi-e teamă că și înainte a fost doar o închipuire. Doar acele mici împunsături speciale, resimțite acum câteva luni, „iubirea matern spirituală” de care am scris, mă mai liniștesc. Poate ceva se dezvoltă în mine, totuși.

„Grija lumii m-a scos din rai.”

Pe stradă, făcând un moment de self-remembering, cu atenție interioară și exterioară, am înțeles ceva: conștiența nu are gânduri, e doar atenție pură, prezență, fiindu-l aici și acum; numai corpul-mașina-făptura umană are gânduri, care învăluiesc, iau cu atac firul vertical central de conștiență care ne leagă de conștiința divină.

Tot pe stradă: toate gândurile negative vin din falsa personalitate, din persona, din carcasa și masca exterioară care ne îmbracă; vin de obișnuințele rele, proaste, acumulate prin imitație și educație, în timp. Esența, ceea ce e mai profund în noi, nu poate avea gânduri negative, ea e curată, e inocentă, e bucurie.

3 august

De ce există un pui de pisică? Această mică și dulce minune tărcată care se zbenguie în patul meu? Există pentru 4 motive: ca să se bucure de viață, de darul de a fi viu în existență, în lume; ca să prelungească spița pisicească, specia biologică din care face parte; ca să încânte ochiul uman, să fie jucăria lui vie; ca să demonstreze splendoarea imaginației divine, perfecțiunea ei incredibilă.

La fel e și cu omul.

[Vatra, nr. 1-2/2025, pp. 16-19]