Razne. De la Pașadia la Cioran

Pare că Emil Cioran ar fi inventat acest substantiv (razne) provenit dintr-un adverb (din expresia a o lua razna), din moment ce ne apare ca o noutate lexicală absolută în fruntea unei cărți sau a unui carnet de însemnări. Sub forma banală (razna), întâlnim cuvântul în titlul unei cărți de călătorii în Grecia, aparținând lui Radu D. Rosetti, Razna… (1912, volum reeditat în 1925). L-o fi văzut și Emil Cioran în tinerețea-i tumultuoasă, intersectată meteoric cu viața literară abia după 1930. Dar altă genealogie a „raznelor” e mai relevantă.

În realitate, inovația lexicală aparține lui Mateiu I. Caragiale și-i găsim prima atestare în Craii de Curtea-Veche, roman apărut în 1929, pe care nu se poate să nu-l fi citit și Cioran. În portretul lui Pașadia, din primul capitol, cam pe la pagina a opta, iată ce se spune despre felul în care știa să discute, despre calitățile arătate de convorbirea „oaspelui” cu el, așezat în jilț: „Miezoasă și cuprinzătoare, reținută și măiestrită, fără lăbărțări, razne [s.n.] și prisosuri, ea [convorbirea, n.n. ] învăluia în mreje puternice, uimea, răpea, fermeca”. Iată de unde vine ciudatul substantiv razne. În conversațiile sale, Pașadia nu o lua razna, adică nu făcea divagații sau, dacă luăm în seamă și sinonimele peiorative pentru „razne”, nu producea aiureli, nu rătăcea în subiecte colaterale, mintea lui bine organizată nu o lua razna. Cioran, autoironic, se consideră un Pașadia în răspăr, neașezat în gânduri, rătăcitor în nebunii speculative, în „razne”. Dar nici Pașadia nu era un conformist, numai aparențele îl dădeau ca echilibrat, el fiind, dimpotrivă, un „mare răzvrătit stoic”. Cum va fi și Cioran: un Pașadia cu două fețe – un răzvrătit, un iconoclast ascuns sub masca impenetrabilă a unui aristocrat al spiritului.

●

Suflet de rob. De la Pașadia la Steinhardt

Și această sintagmă aparține lui Mateiu I. Caragiale, mai precis lui Pașadia. El demitizează istoria națională: „Pașadia privind și judecând cu o neînduplecată asprime tot ce era românesc, mergea adesea cu înverșunarea până la a fi de rea-credință” – afirmă naratorul tot în prima parte, Întâmpinarea crailor. Parcă îl întrevedem și în această ipostază pe Cioran, dincolo de Pașadia. Vorbind despre Brâncoveanu, cel mai savant dintre crai îl înfățișa „ca pe un bulibașă mehenghi, vânzător și slugarnic – un suflet de rob”. Sub acest titlu, Suflet de rob, trimisese N. Steinhardt revistei „Familia” articolul său faimos, citit apoi la „Europa Liberă”. Cenzura a cerut schimbarea titlului inițial, convertit într-o sintagmă la fel de bună, de semnificativă și rezonantă: Taina libertății. Iar taina libertății consta, în aprecierea lui N. Steinhardt, în a nu avea „suflet de rob” și în a nu te teme de moarte, în a înfrunta un regim opresiv.

●

Adevărul în critica literară

Într-o epocă post-adevăr, a spune că te interesează (te obsedează) adevărul în critica de actualitate înseamnă a te expune indiferenței sau poate chiar ridicolului. Riști să fii întâmpinat de două tipuri de exclamații, opuse ca reacție: 1. Pe cine nu interesează și nu a interesat până acum adevărul în critică? E o temă permanentă. 2. Pe cine mai interesează azi adevărul în critică? E o temă învechită, depășită. Totul e o chestiune subiectivă, de impresie, de imagine, de succes, de efect! Dacă poți să le produci cu un fals (cu o minciună mai ușor acceptabilă), de ce te-ar interesa adevărul, care deranjează, te face incomod și indezirabil?

Nu poți evita această problemă insolubilă: ce înseamnă adevărul în critica de actualitate? Încercarea de a răspunde te poate conduce pe cărări complicate, cu meditații sterile, când ai la îndemână un adevăr simplu: a spune ce crezi! Dar ce crezi tu nu poate fi echivalent cu adevărul altcuiva despre aceeași carte, despre același scriitor. Subiectivitățile se relativizează reciproc, dacă nu cumva își anulează validitatea. Judecata de valoare e o chestiune de gust – iată fundătura spre care ne conduce problema adevărului în critică. Să ne împăcăm cu această disoluție a adevărului estetic obiectiv (care nu există) într-o mare ireductibilă de subiectivități. Dar sub această umbrelă se poate ascunde foarte ușor comerțul de amabilități: de ce să spun ce cred, când e mai profitabil pentru mine să spun ceea ce-l flatează pe unul sau pe altul? Pe această cărare intrăm într-o altă fundătură, care nu ne mai duce nicăieri, ci ne blochează în falimentul moral al criticii. De unde știu că cineva minte în judecata sa de valoare, care nu e concordantă cu convingerea sa? Se vede din șubrezenia argumentației și din raportarea pe care o fac (eu, ca martor sau cititor bănuitor) între obiectul judecății (citatele exemplificatoare din cartea analizată) și rezultatul măsluit (laudele false).

Vreau să ies din teoretizările oțioase la lumina practicii și să observ din experiența mea de cititor de presă literară că recenziile și cronicile în proporție covârșitoare pozitive nu sunt veridice: le vezi că sunt mincinoase, nu spun adevărul, nu doar că evită să spună despre o carte proastă că e proastă, dar se instalează într-un descriptivism (teme, tonalități, conținuturi, citate) lipsit de orizont, care nu duce nicăieri. De pildă, despre un volum inegal, cu multe părți ratate, se va spune că evidențiază mai multe stări sau voci, că mizează pe suișuri și coborâșuri bine studiate (când, de fapt, ele sunt neglijențe), se va arăta psihologia decepției, dar nu se va spune nimic despre calitățile estetice. O carte, un autor sunt astfel prezentați în lumina generozității că orice text, oricare individualitate are o parte bună, originală (chiar în eșec), de ce să o umbrim cu o exigență exagerată, de ce să fim (până la urmă) răi, meschini, dușmănoși?

Cu asemenea meditații despre adevărul în critica actualității nu ajungem însă la liman, la nicio rezolvare, la niciun principiu acceptat, ca oglindă a onestității. Rezultatul (banal, previzibil) este că fiecare opinent își spune adevărul său. Nu există adevăr abstract, obiectiv, în critica literară. Ajungem în clasicul impas al problemei. Despre gusturi nu se discută! – spune un dicton latin. Fiecare degustător (adică fiecare critic sau fiecare cititor) are adevărul său, impresia lui inatacabilă, incontestabilă, valorile sale în care crede.

Mai funcționează și o altă scuză: nu e momentul sau nu e bine să punem la îndoială prestigiul unui autor consacrat. Ce facem? Amânăm! Evităm! Spunem o jumătate de adevăr! Sau, mai bine, spunem o minciună bine ticluită, că ne folosește și nouă și scriitorului sau cărții analizate! Vorba lui Caragiale: din această dilemă nu putem ieși!

Confuzia valorilor cu non-valorile e azi atât de mare încât nu întrevăd o soluție de ieșire. O spune și Nicolae Prelipceanu în editorialul din „Viața românească”, nr. 11-12 din 2024: „Ca nostalgici ai valorilor, al celor pe cale de a fi uitate pentru a li se face față negociatorilor de azi, nu putem privi fără o anume tristețe valul de impostură critică ce năvălește de unde te aștepți mai puțin”. Judecățile false, promovările greșite vin din toate părțile: de la scriitori importanți, de la edituri interesate, de la critici onorabili, de la juveți ignoranți și agresivi.

●

Un cronicar literar migrator

De când a plecat de la „România literară” pare că Daniel Cristea-Enache nu-și mai găsește locul. Sigur că punctul său fix este revista online Literatura de azi, pe care o gestionează singur. Dar îl putem citi la rubrica de cronică literară când în „Argeș”, când în „Contemporanul. Ideea europeană”, când în „Convorbiri literare”. Mai nou, și-a convertit colaborările în istorie literară, profiluri de scriitori, mai ales poeți, renunțând la supratitlul promițător „cronica literară”. Să zicem că e un fel de indecizie? Sau e chiar o renunțare? O fi mai grea cronica literară decât istoria literară? Sau o fi mai atractivă, mai serioasă, una decât cealaltă? Poate că e mai puternică obligația de a se înscrie într-un grafic de elaborare a unei istorii a literaturii române și, din acest motiv, rămâne din ce în ce mai puțin timp pentru imediata actualitate.

●

Campioni ai istoriei literare

Și Octavian Soviany a cam renunțat la cronica literară în „Observator cultural”. A trecut și el la istoria literară, extinsă și în revista „Argeș”. Se vede cum înaintează și el în elaborarea unei istorii a literaturii române. Or mai fi și alți concurenți la această probă de rezistență? Trudește spornic și Vasile Spiridon la rubrica lui de istorie literară din „România literară”.

Maratoniștii ce merg constant și eficient pe culoarele lor sunt Mircea Popa și Adrian Dinu Rachieru, prezenți lunar cu două-trei articole de istorie literară în revistele de cultură.

●

Trei declarații incendiare în „Convorbiri literare”

Mirela Roznoveanu despre corupția în critica literară:

„O realitate ținută pudic ascunsă sub covor este că unele publicații mai mult sau mai puțin marginale și nu numai, neplătind criticii, sau plătindu-i foarte puțin, aceștia vor fi plătiți de autorii despre care scriu. Recenzenții vor produce ca atare laude contra cost, încurajând mediocritatea, prezentând drept capodopere cărți care nu sunt, iar revistele vor publica aceste comentarii închizând ochii. […]

Circulă zvonuri, în acel substrat ascuns al vieții literare, ca și liste de nume, despre tranzacții care fac din criticii literari neguțători de laude. Cei care se angajează în aceste practici renunță la calitatea de critici literari. Ei nu se autodescalifică. Aud că se plătesc cronici literare, recenzii pozitive, ca și includerea în antologii sau prezentări la lansări cu plicuri consistente. Există chiar o bursă neagră de intermediari, care, fără îndoială, primesc și ei un comision”. (în „Convorbiri literare”, nr. 8, august 2024, p. 14)

Ion Papuc, exasperat de inflația de poezie:

Filosoful de la Iași scrie în finalul unor comentarii la cartea de cronici literare despre poezie a Deliei Muntean, Pe muchia poemului:

„La capătul parcurgerii acestei cărți despre poezia noastră de azi un singur gând se impune: că astăzi se scrie dezgustător de multă poezie în limba română, în contextul căreia autoarea cu inteligență și cu generozitate i-a găsit fiecăruia dintre poeții din cartea sa câte unul sau mai multe merite. Dar, în fața potopului de lirism și, pentru că, cel puțin unora dintre noi ne sunt suficiente cele câte s-au compus până acum de-a lungul mileniilor de artă, poate că ar trebui ca cineva cu destulă autoritate să decreteze interdicția absolută de a mai scrie poezii pentru vreun an. Sau măcar pentru o singură zi. Cel care ar încălca interdicția absolută ar urma să fie stigmatizat, infamat în piața publică. S-ar face astfel o liniște asurzitoare în cuprinsul căreia s-ar putea auzi apariția unui nou poet”. (în „Convorbiri literare”, nr. 9, septembrie 2024, p. 22)

Traian Sandu, profesor la Sorbonne Nouvelle Paris 3, despre România „sub imperialismul capitalurilor occidentale”:

„După decembrie 1989 au urmat dificultățile tranziției spre democrație, integrarea nord-atlantică și integrarea europeană a României, dar nu pe picior de egalitate, ci cumva ca țară subordonată, din lumea a doua, fără un ajutor real. România, ca și celelalte țări din Europa de Est, a cunoscut alt tip de imperialism din partea capitalurilor occidentale, care au distrus potențialul economic moștenit din fostul regim și au supus manopera locală atracției și dominației occidentale, în cadrul modelului neoliberal de producție.

Românii lucrează pentru salarii mici, România este a doua țară de emigrare din lume, diaspora română numără 5 milioane de oameni. Așadar, țara nu s-a integrat bine în lumea neoliberală după ’89, există o migrare sezonieră agricolă foarte dură: culegătorii de portocale, căpșuni, sparanghel. Românii acceptă uneori slujbe înjositoare în contextul mondializării neoliberale. Așa se poate explica nostalgia pe care unii români o au pentru Ceaușescu, care apare ca un șef politic foarte popular. […]

Evoluția României în ultimii 34 de ani o văd exact în sensul amintit mai sus, ca transformare într-o țară supusă intereselor financiare și economice occidentale, cu o parte a societății care a tras profit (câteodată cu condiția emigrării spre vest) și o parte supusă muncilor grele și umilitoare (muncă agricolă și prostituție masivă)”. (în „Convorbiri literare”, nr. 9, septembrie 2024, p. 15)

●

Filosofia în revistele de cultură

Nu mă refer la cronicile la cărțile de filosofie, destul de prezente în multe reviste, ci la eseurile unor gânditori în această sferă intelectuală superioară. Avem două reviste conduse de filosofi: Leonid Dragomir la „Argeș” din Pitești și Mircea Arman la „Tribuna” din Cluj-Napoca. Primul a găsit echilibru și moderație în introducerea filosofiei în sumarul revistei. Cel de-al doilea plusează optimist, deschizând revista cu studii erudite despre filosofia greacă sau pe alte teme. Dau ca un exemplu recent cel mai dificil editorial într-o revistă de cultură:

Mircea Arman, Capacitatea imaginativă apriorică și imaginativul poietic rațional aprioric, sinteză, partea I în nr. 530, partea a doua în nr. 531, „Tribuna”, octombrie 2024.

Nu știu ce tiraj are revista, dar sunt convins că mințile cititorilor sunt puse la grea încercare de un asemenea text. Revista „Tribuna” a fixat un standard foarte înalt pentru cititorii săi. Mi-e clar că eu nu mă pot număra printre favoriți. Cel puțin nu pentru editorial. E bine să ne testăm și să ne știm limitele. Filosofia din revista „Tribuna” este pentru mine o piatră de poticnire.

M-am gândit la o soluție pentru a elibera revista de o savanterie împovărătoare și pentru a o lăsa în seama unui jurnalism cultural mai degajat. Pentru că Mircea Arman a adunat în jurul său un cerc semnificativ de filosofi, ar putea edita de două ori pe an un supliment al revistei „Tribuna”, un fel de revistă de filosofie, culegere de studii, care ar putea avea un alt circuit, un public universitar-academic mai adecvat și ar putea contribui astfel la dinamizarea unei piețe de idei, atât de mult invocată și râvnită de înțelepții din domeniu, dar care, de fapt, nu se gândesc decât la faptul de fi ei înșiși în centru, ca singuri producători de bunuri (simbolice) vandabile.

●

Scriitori noi la porțile Academiei

Secția de Filologie și Literatură a Academiei Române trece prin modificări permanente în componența ei. Locul membrilor trecuți la cele veșnice (Augustin Buzura, Eugen Simion, Dumitru Radu Popescu, Nicolae Manolescu) este luat, în mod firesc, de candidați noi la nemurire. În 13 decembrie 2024, când consult site-ul instituției, lista arată astfel: membri titulari sunt 3 scriitori (Nicolae Breban, Mircea Martin și Ion Pop) și 3 lingviști sau filologi (Gheorghe Chivu, Gabriela Pană Dindelegan, Nicolae Saramandu), iar membri corespondenți sunt 2 scriitoare (Ana Blandiana și Ileana Mălăncioiu) și 2 filologi (Eugen Munteanu și Rodica Zafiu). Dintre membrii de onoare, numeroși, notez numai câteva nume de scriitori: Sorin Alexandrescu, Mihai Zamfir, Mihai Cimpoi, Valeriu Matei, Virgil Nemoianu, Dumitru Țepeneag, alături de numele unor lingviști și filologi prestigioși, din țară sau din străinătate.

Alegerile noi se desfășoară după un regulament intern, ce poate fi accesat și cunoscut. Amestecul opiniei publice nu este recomandabil în acest proces. Dar răzbat ecouri înafara dezbaterilor interne și o reacție în forul public nu poate fi evitată. Gabriela Adameșteanu, propusă în secție într-o primă etapă, s-a retras înaintea votului în plen. Mircea Cărtărescu nu a întrunit numărul de voturi necesare pentru a ajunge în etapa confirmării în plen. Cu cei doi secția de Filologie și Literatură s-ar fi îmbogățit cu două personalități de valoare indiscutabilă. Nicolae Breban o susține pe Aura Christi, care a obținut numai două voturi în preselecția din secție. Alte candidaturi ulterioare nu au fost finalizate. Marta Petreu, de pildă, a fost blocată după intervenția severă a lui Nicolae Breban, care scrie în „Contemporanul. Ideea europeană”, nr. 11 din noiembrie 2024, că „nu e demnă să intre în Academia Română”, argumentul fiind „viața, cărțile și cariera ei din ultimii treizeci de ani”. Matei Vișniec era și el vizat, dar nu a dobândit până acum (decembrie 2024) calitatea de membru de onoare sau poate că este un proces intern deocamdată nefinalizat. Pentru un loc de membru corespondent, se zvonește despre avansarea unui nou nume: Mircea Mihăieș, denigrator tenace a cel puțin trei membri ai secției (Eugen Simion, Nicolae Breban și Augustin Buzura), dar susținut eficient de Mircea Martin (co-bănățean) și de Ileana Mălăncioiu (co-luptătoare împotriva regimului Emil Constantinescu). Ar exista soluții pentru a trece de impasul iscat cu această categorie a controversabililor.

Sigur că sunt importante numai propunerile și discuțiile interne. Dar ne putem gândi la o bază mai mare de selecție, din rândul unor scriitori de notorietate. E de mirare că Norman Manea nu e printre membrii de onoare; de asemenea, Petru Popescu sau Sorin Mărculescu. Critici și istorici literari de anvergură, cu o ținută academică incontestabilă, sunt Livius Ciocârlie, Eugen Negrici, Cornel Ungureanu și Alexandru Călinescu. Pot fi luate în discuție nume de prozatori și poeți, situați în primul eșalon valoric: Adrian Popescu, Horia Bădescu, Eugen Uricaru, Gheorghe Schwartz, Paul Eugen Banciu – dintre așa-zișii șaptezeciști, Ion Vartic – dintre critici și eseiști. E o mare pierdere renunțarea Gabrielei Adameșteanu. Dintre optzeciștii posibili candidați îi numesc numai pe Ion Bogdan Lefter, Nichita Danilov și Petru Cimpoeșu. S-ar putea reveni la Mircea Cărtărescu (ar fi obligatorie cooptarea lui, pentru prestigiul Academiei Române). Dintre erudiții dintr-o promoție ulterioară, Corin Braga ar fi un candidat mult mai important decât alții, mai puțin convingători. Sunt sigur că nu peste multă vreme vor aduse în discuție și alte nume: Ioana Pârvulescu, Daniel Cristea-Enache, Vlad Zografi, Horia Gârbea. Mă opresc aici. Sigur că în etapa imediat următoare pot fi luate în seamă numai două-trei nume de scriitori, la paritate cu propuneri noi de lingviști sau filologi. Membrii secției vor hotărî care vor fi acelea. Eu am ținut să sugerez numai extinderea bazei de selecție a candidaților. Noi, ca martori și observatori, putem să ne spunem o părere relativă, fără nimic ofensiv într-o astfel de opinie. O simplă meditație pe malurile Dâmboviței sau ale Crișului Repede.

[Vatra, nr. 1-2/2025, pp. 20-23]