Ion Pop – Pagini de jurnal

 

8 decembrie [1973] 

Am încercat în zadar astăzi dimineaţă să vizitez, cu câţiva studenţi ai mei, atelierul lui Brâncuşi de la Muzeul Naţional de Artă Modernă. Lungi discuţii nervoase cu un fel de şef al gardienilor. Ni se explică că nu sunt suficienţi paznici, că secţia de sculptură nu poate fi văzută. Întrebând când se va ivi ocazia fericită, mi se răspunde pe un ton dur că vreau să ştiu prea multe. Poate că într-o zi – nu se ştie când – voi putea intra în atelier, însă numai pentru cinci minute, şi nu cu un grup mare de studenţi: studenţii zgârie operele de artă, – au mai păţit-o şi altădată. Nu mă pot abţine să nu-i spun câteva mai verzi despre minunata Franţă de astăzi. Zice să scriu ministrului, care îi ţine în halul în care sunt… Şi când mă gândesc că e vorba de unul din marile muzee ale lumii. Cine m-ar crede, dacă i-aş spune în ce stare a ajuns „dulcea Franţă” şi oraşul ei-Lumină? Ţară de înfumuraţi inconştienţi, cu baricade de operetă, parazitând pe amintirea amintirii unei glorii apuse.

Citește în continuare →

Ion Pop – Fragmente pariziene. Pagini de jurnal

Încurajat de o invitaţie a confratelui Al. Cistelecan, m-am decis, după destule ezitări, să public câte ceva din însemnările puse pe hârtie, pe pagini uneori detaşate, alteori în caiete, în timpul primului  meu stagiu parizian, pe când fusesem angajat ca asistent de Limbă şi Civilizaţie Românească la recent înfiinţata secţie de Română a Facultăţii de Italiană, devenită din toamna anului 1972 „U.E.R. d’Italien et de Roumain”, adică „unitate de studii şi cercetări…”. Nu  ajunsesem la timp la „Université de la Sorbonne Nouvelle – Paris 3”, cum s-ar fi cuvenit, fiindcă ieşirea din ţară era pe-atunci extrem de dificilă şi îngreunată de nesfârşite manevre birocratice, multe de culise, verificări ale candidatului etc., încât am urcat în avionul de Paris abia la 11 ianuarie 1973. A fost un  început nu prea fericit, fiindcă o banală alunecare pe scara de metrou mi-a cauzat din primele zile o spitalizare de vreo trei săptămâni, iar apoi, acomodarea cu noua situaţie academică, pregătirea cursurilor, împărţite între predarea limbii unor studenţi începători şi  a unor cunoştinţe  de cultură şi civilizaţie românească în care alternau, prin forţa lucrurilor, domenii dintre cele mai diferite – de la elemente de geografie şi istorie, la cultura şi literatura română din toate epocile – mi-a cerut un timp destul de îndelungat. Nu aveam nici suficiente mijloace de informare, traduceri în franceză ale unor lucrări din amintitele domenii, exista pe piaţă o singură metodă – „Assimil”-  de învăţarea a limbii noastre, datorată clujeanului Vincenţiu Iluţiu,  prieten echinoxist stabilit în Franţa, aşa încât a trebuit să mă descurc căutând te miri unde sursele de informaţie ori utilizând propriile mele acumulări în materie de istorie literară şi de cultură generală… Plus, ilustrarea expunerilor cu câte-un film documentar, mai degrabă de reclamă turistică, dintre cele realizate în ţară şi puse la dispoziţie de Serviciul cultural al Ambasadei noastre de la Paris. Citește în continuare →

Alex GOLDIȘ – Un tratat de ars moriendi

un-altfel-de-jurnal-iesirea-din-timp_1_fullsize-1

             Cu sufletul la gură se citește cel mai recent volum al lui Matei Călinescu, în măsura în care Un alt fel de jurnal. Ieșirea din timp * e, realmente, o carte pe viață și pe moarte. Deși pornește ca un proiect de transcriere a amintirilor de tinerețe (tema „timpului recuperat” e prezentă încă de la primele pagini), jurnalul e deturnat odată cu survenirea unui eveniment nefast: diagnosticarea diaristului cu o boală terminală. Din intervalul care acoperă însemnările criticului (25 mai 2004 – 7 iunie 2009), 15 februarie 2008 echivalează cu o mutație: după această dată, Matei Călinescu începe să-și conceapă însemnările din perspectiva unui „supraviețuitor”, cum sunt numiți în jargonul medical american cei diagnosticați cu o boală terminală.

            Aproape inevitabil, atât ritmul, cât și natura notațiilor se modifică. E ușor de observat că după data fatidică însemnările încep să se înmulțească și, deși scriitura lui Matei Călinescu își păstrează aceeași serenitate clasicistă care l-a caracterizat încă de la începutul carierei, deopotrivă în eseu și în critică, o anumită urgență a scriiturii începe să se facă simțită. Din rătăcitor al diferitelor etaje temporale – pe care le urcă și coboară cu multă grație stilistică –, Matei Călinescu devine, după aflarea diagnosticului, un prizonier al prezentului.

Citește în continuare →

Alexandru MUȘINA – Jurnal (continuare)

8.06.1992

Astăzi ar trebui să fie „ziua partidului” – dar nu e! Fiindcă nu mai e P.C.R. Şi nimeni nu sesizează, nimeni nu suferă – e ca şi cum n-ar fi fost; ca şi cum s-ar fi scufundat 35 de ani de viaţă (la alţii mai mult) şi mă prefac că nu s-a întîmplat nimic. Uneori mă simt ca un saurian ajuns în vremurile de acum. Dar ce sînt vremurile de acum? Nu voi avea, poate, niciodată curajul şi forţa să scriu despre asta: că sînt un fel de varan, o … Cine va reuşi s-o facă, va fi marele scriitor al acestui final de secol. De asta sînt sigur (doar de generalităţi de genul ăsta – imprecise şi neangajante – pot fi sigur în cele literare).

Nevastă-mea (cred că e prima dată cînd folosesc, în scris, sintagma) a ieşit s-o plimbe pe Lessie: ultima achiziţie, o căţeluşă găsită de copii acum cîteva zile. De cînd cu Lessie, am trecut pe planul trei. Oricum eram pe planul doi (copiii, normal! Dar acum?!?!?!)

Iar fumez. Ca un idiot. Şi mă doare capul. Şi mă simt rău. Şi fumez.

9.06.1992

Tot cumpăr şi cumpăr stilouri (ieri, două de 215 lei), pregătindu-mă. Adevărul e că nu mai cred în mai nimic: dacă nu fac porcării e din inerţie, datorită educaţiei şi pentru că şi pentru a face ticăloşii îţi trebuie energie. Poate boala-mi progresează. Nu mai înţeleg nimic din jurul meu – marele poet şi intelectual A.M. e gaga (mai puţin, desigur, decît serialul de desene animate „Superbook”, ce se transmite acum la televizor şi la care se uită Alu şi Piuţa). Ei, şi ce?

Acum vreo jumătate de oră am avut o revelaţie: totul e o poveste, totul trebuie să treacă în poveste. O revelaţie de doi lei – suficientă însă să-l remonteze şi să-l pună la treabă pe un altul. Dar nu pe mine!

Neşansa mea, acum, e că am pierdut încrederea-n mine, exact acum cînd am posibilitatea să fac atîtea.

Conflicte în casă. Dar superficiale. Conflicte la serviciu. Dar fără miză reală pentru mine. Mi-e scîrbă, atîta tot. Şi mă cam plictisesc. Din cînd în cînd mă doare capul.

Idiotule!

                                                             *

Aştept bursa din Franţa. Ca şi cum ea m-ar putea salva! Oricum, o să mai schimb cîmpul de manifestare a nebuniei din mine.

21.05.1992

Bursa din Franţa n-a venit. Aştept, însă, în schimb să se termine anul universitar. „Libertate, scriu numele tău pe toate gardurile, pereţii, inclusiv la W.C.” O săptămînă pierdută/cîştigată la Peleş, cu traducerea a doi poeţi franţuzi. Românii (organizatori): penibil-agresiv-sudici. Francezii: jumate „faini” (…), jumate concurîndu-i pe români (numita Christine M.) în ţopenie, doar că mai harnică. Cei doi poeţi… în fine, fără poezie, că nu mai înţeleg nimic. Băieţi faini, altfel, dar – ca poeţi – nu pe gustul meu (formule solipsiste!?!). Stînjeneala de oameni sensibili (şi „duri”) care provin din lumi atît de diferite. Nu am putut comunica nici cu Claude, care-i excelent ca om (fin, drăguţ, liniştit). Pare „fabricat” pentru „export”. Numai să nu fie homosexual (!!!) Mizeria şi nevroza din jurul meu riscă să mă contamineze şi pe mine. De fapt, sînt gata contaminat (că doar îs produs al socialismului multilateral dezvoltat – groaznic, fără „texte” de-astea ne simţim aşa goi şi neajutoraţi; am ajuns să „le băgăm” de-alea interbelice, gen „Regele şi Patria”, dar parcă… parcă-s pe vremea bunicii – senzaţia că trăieşti fie într-un film al anilor ’50, neorealist, fie într-un „remake” după-un film din anii ’30.

Depeizat. Azi, o grevă făinuţă, de 2 ore, la televizor. Da’ boii nu pică. Senzaţia de şandrama – cu un „şef de şandrama” cretin şi sinucigaş. Comunismul a adus în România boala rusească ce se cheamă clipa/eternitate; acea disperare în faţa spaţiului (cred), care te face să nu-ţi pese. O chestie total atipică. Dar în trecut. Acum… Disperarea resemnată (că de-aia ai trecut şi tu prin „fabrică”) să descoperi tot mai multe semne ale tiers-monde-izării. Cerşetori, ologi, bătrîni mizeri, alcoolici, copii îmbătrîniţi, cerşind, ţigani, maşini luxoase şi figuri de „killeri”… Noroc că nu-şi mai pune nimeni pielea la bătaie pentru nici o ideologie, aşa că n-avem mişcări de tip terorist. E bine. Deşi… Teroriştii sînt bine mersi în diverse fotolii, iar noi trăim ca şi cum am fi uitat de asta.

Noi şi noi stilouri, am cumpărat. Cu unul din ele scriu aici. Şi fumez. Ca un idiot. Dacă m-aş lăsa de fumat, cred că m-aş reechilibra puţin şi psihic (cîtă logică, domnule A.M.!!!). Mă agit mereu, dar nu am senzaţia că „fac” realmente ceva. Nu-s în stare să demarez ceva substanţial: despre proiectele mele literar-existenţiale ce să mai vorbim!?! Stiloul zgîrie hîrtia, ceea ce mă enervează. Am să-l schimb, deşi are un design ca lumea.

22.05.1992

Un fel de a te îmbăta cu apă rece. A fi un conştiincios labagiu existenţial. Pînă ajungi să te dispreţuieşti tu însuţi. Pînă o să ţi se pară normal ca ceilalţi să te dispreţuiască: nu umilinţă, ci obişnuinţă. Frustrări, nevricale, mers în gol… bravul poet apropiindu-se de 38 de ani. Oricum, cifrele nu mai au nici un sens. Suspendat în acest corp, în acest mecanism ce-i dă înainte, între aceste celule străine, tot mai străine: ca un foetus în formol. Numai că formolul e propriul corp. Şi propria viaţă. În care nu te mai bucuri de nimic, nu mai construieşti nimic. De cîţi ani te văicăreşti aici? Universetar! Ei şi? Păi dacă cine? Noi! Ha! Hi! Ho! Ha! Hehehe! Ia te uită la el: A.M., lector. Trebuie să supravieţuieşti? Desigur. Dar dincolo de asta?

De ce să fii inteligent? De ce să fii prost? Dar, în fond, cum eşti realmente? Cataclop, cataclop, cataclop. Dar din ce seară s-a născut această seară? Ce bună-i lumina! Cîţi mor pentru ea. Şi-aceste sunete şi imagini ce trec prin noi. Unde se-opresc? Ce ne spun? Dă-i înainte! Unii nu mai pot, şi mor. Alţii-i ucid, şi trăiesc. Şi noi respirăm, ne bucurăm de liniştea acestei seri. Sîntem normali. Ce şansă ai? Pînă şi a o lua razna e tot o formă de a participa la „joc”. Vorba idioţilor de la T.V. Română: jocuri şi concursuri. Speranţe, fudulie, prostie. Şi ranchiuna. Descărcîndu-se aiurea. O carieră „ascedentă”. Dar am ajuns să-mi fie scîrbă de mine. Să mă cert cu toţi? Ar fi prea complicat. După ce te-ai băgat în rahat (compromisuri elegante cu tona, inclusiv să rămîi în P.C.R. şi după ce te-ai dezmeticit, ştiind că – aşa – eşti cumva mai „protejat”, sau presupunînd asta) să faci acum pe demnul?!

E timp să o iei de la capăt. Da. Teoretic. Dar boala e în tine, inclusiv această incapacitate de a uita. Cu memoria paradită de balastul a ce a fost. Epilepticus. Cam aşa. Poate că al tău creier vrea să scape cumva de balast? Sau e doar o simplă dereglare fiziologică? Să te uiţi în oglindă. Să vezi ce? Un grăscean nebărbierit, chel, cu ochi albaştri. Mare lucru, ochi albaştri! Te tot fuduleşti cu asta, ca şi cum ar fi cine ştie ce scofală. Monsieur des Yeux Bleus vous invite… să-l pupaţi în fund. Şi să recunoaşteţi că-i un tîmpit. Cam aşa ceva.

23.05.1992

Am recitit „Tunelul”, al lui Sabato. Faţă de un asemenea scriitor, fiţele textualiste ale lui George sau pseudo-isteriile post-moderniste ale lui Caius sînt… nu ridicole, ci devitalizate… Se simte-n ele artificiul exagerat, din teama de a vorbi despre lucrurile cu adevărat insuportabile: degradarea fizică, nebunia, incapacitatea de a comunica, moartea… la ei totul e estetizat, înfrumuseţat (prin acoperirea cu o ţesătură ca la George), sau transformat în spectacol (prin exagerare, aberaţie, la Caius). Revistele porno (de exemplu – à la Caius) sau cu fotografii artistice de nuduri (à la George) simplifică, reduc acest „monstru” care e femeia, la ceva exterior. Relaţia cu o femeie, redusă la sex (fie el cu tot felul de „excentricităţi”), la „discurs amoros”, la bani etc., e o simplificare a unei relaţii, o simplificare care o face inteligibilă şi suportabilă.

Nu scriu proză, fiindcă nu am curaj suficient. Şi, totodată, fiindcă mi-ar fi ruşine să simplific „imaginea” asupra lumii (femeii, să zicem) ce ar rezulta din această proză. Premiantul nu are curajul să rişte să fie ostracizat, fiindcă a văzut, înţeles, spus (cît de cît) ceea ce nu se cuvine. Din această tensiune, poate, şi nevroza ta, stilul aberant-agresiv în raporturile cu ceilalţi, senzaţia de trăit în gol, întocmai unui mecanism…

Mă duc să fac o baie.

30.05.1992

Din nou „cocoţat în vîrful patului”, cum ar zice a mea soţioară. O săptămînă de stres continuu, senzaţia că eşti prins în nu ştiu cîte „sisteme” (fiecare, în sine, elegant şi neobositor), care, împreună, te termină. Cum e lumea care tocmai începe? Despre ce fel de „supravieţuire”, despre ce fel de „personalitate” va mai putea fi vorba? A.M. este, concomitent: tată, redactor-şef, lector univ. (?!?) de folclor, comparată, dialectologie, „poet al oraşului”, acţionar la I.N.T. S.R.L., autor de romane de „consum”, plus – ar trebui – luptător pentru democraţie şi drepturile omului într-o lume ce se scufundă…

Un loc oarecare: poezia. Dar îl mai are? Iar marele gînditor? Să fim serioşi! Desigur, am uitat cîteva ipostaze conjuncturale (agent literar pentru romanul parodic ce tocmai l-am scris împreună cu Andrei şi Caius, „comentator” al sistemului cultural postbelic, într-o masă rotundă, organizată de Sorin Matei, plus „conciliator” în tensiunile nesfîrşite dintre „juni”…)

Mai bine să nu mă gîndesc. Şi să-i dau înainte. Program pe săptămîna viitoare: vizită-fulger (o zi) la Bucureşti, şedinţă (minişedinţa de minicatedră, corectat romanul, deplasare de 3 zile la Arad întru scopuri culturale, de prestij (invitat!) – plus rezolvat partea financiară pentru deplasarea în cercetare folclorică.

O cădere psihică, o amnezie sînt chiar un fel de oază cu verdeaţă. Cu verdeţuri hrănitoare: libertatea de dincolo/dincoace de ham. Probabil că – dincolo de vanitate sau modă – cei care ţin jurnale sînt nişte oameni foarte singuri (o posibilă cercetare: cînd au apărut „jurnalele” şi care a fost funcţia lor psiho-socială, culturală? – pentru că, evident, impulsul iniţial nu a fost de ordin estetic).

                                                             *

Graba (disperată) de a uita ce a (am) fost înainte de ’90 – aruncîndu-ne în prezent, complicîndu-l la nesfîrşit. Poate că e normal pentru ceilalţi. Nu şi pentru mine, care mă vreau scriitor. Neapărat: lucrează la „Le Grand Mal”. Nu-ţi poţi „domina” biografia, dacă nu-ţi faci datoria. E un paradox pe care indienii l-au înţeles demult: eşti realmente „liber”, doar cînd ai făcut ceea ce trebuia să faci. Nu prea am cu cine discuta din astea – dintre cei mai inteligenţi din jur, unii sînt fie prea „literaţi” (George, Caius), fie prea băgaţi în politică – jurnalistică (Andrei, Marius), fie sociologi-politologi (Soso, Onuţ, Ungureanu)… „Drama” lui A.M. este că, probabil, avea o vocaţie „socratică”, iar el e văzut ca un fel de Humboldt-Fleischer, din romanul lui Bellow (Soso cel egoist – blocat dixit). Un asemenea tip – eu, par examplu, nu poate „funcţiona” realmente decît cînd există o „cerere” reală pentru ceea ce poate el oferi. Nu sînt dintre cei care „provoacă”, „inventariază”, „generează” cererea. E împotriva unei minţi de acest tip. E ca şi cum ai viola o femeie, ca să-ţi aplici apoi, cu drag, „maieutica” pe ea. Nu se lipeşte! Rămîne literatura – o idee: roman-dialog! Un fel de fals dialog socratic, cu un Socrate gaga, ce le interpretează pe toate aparent cu „tîlc”, dar complet aiurea.

Mai mult, enervaţi de tipul meu de gîndire, Caius şi Andrei îmi „vînează” lapsusurile şi mă acuză că mereu „deformez” – da’ cum să fii obiectiv?! Asta nu mi se mai răspunde. Sînt foarte singur, de-aia scriu la jurnal, e clar. Ei, şi?!!

Recitit cîteva pagini din jurnal, de la început. Concluzia: ce păcat că-s un ratat?! Atîtea lucruri „deosebite” risipite, zău, dom’ Săndel, cum se poate?! Să nu te-apuci mata de proză?!

Idioţilor! Citiţi acest jurnal. Corect! Dar recunoaşteţi că sînteţi nişte imbecili? Dacă da, atunci… Atunci, ce? Că tot nu poţi controla nimic din propriul scris şi propria viaţă, dragă Alexică.

20.XI.1992

Scriu cu un stilou elveţian (?!) Dar care nu-mi place. Totul e atît de complicat, iar eu nu mai am indecenţa, sau inconştienţa, de a simplifica, încît nu sînt bun de scriitor. Orice mare scriitor e un maniac: oricît de „complexă” ar fi lumea din scrierile lui, ea e atît de „parţialistă”, încît numai un maniac (sau un iresponsabil, tot aia-i) poate consacra ani din viaţă pentru o imagine trucată/trunchiată a lumii – deci, crede-n ea, clar, e dus cu pluta! Scuza lor: sînt sinceri! Cei care sînt „vinovaţi” sînt „producătorii”, deşi e greu să distingi între unii şi alţii (unul se poate vedea pe sine ca simplu „producător”, dar, în fond, să fie un „maniac”: gen I. Asimov; şi viceversa, unul poate fi „sincer” în fantasmele sale, dar să nu fie decît un „producător” – vezi Karl May – dar, oricum, inclusiv în „literatura de consum”, tipii tari sînt „maniacii”, mitomani-grafomani, gen May, Simenon, San Antonio – care, din această cauză, ajung la „respectul” celor care studiază (scriu literatura „mare” – de aici admiraţia surrealiştilor pentru „Fantomas” sau zecile de teze de doctorat despre Simenon).

Ca să revin la mine:

1) stiloul scrie prost, o să renunţ la Elveţia pentru China (producătoare)

2) am suficiente scuze pentru incapacitatea-mi de a mai scrie (vezi mai sus!)

3) iar am făcut crize de „grand mal” – trei, în trei luni; cam mult, dar cui îi pasă?! (Poate Taniei şi copiilor, dar în rest… mă întreb ce-o fi însemnînd prietenia pentru alde Caius, George, Andrei – de care mă frec aproape zilnic – mai puţin Bodiu, de 3 luni dus în ale Americii să se „specializeze” în democraţie!)

Îmi vine să rup prezentul stilou! N-o fac, fiindcă e un cadou de la dragul de M.D.P. (ajuns şofer elveţian) şi de la a sa nevastă şviţeră, Cristel.

Probabil că o să mă-apuc de recitit „Darul lui Humboldt”, deşi ar trebui să-mi pregătesc cursurile. Care mă „seacă” – nu-mi mai dau nici o satisfacţie. Nici studenţii. O „variaţie” (dar de care n-am chef, pentru care n-am nici o energie) ar fi un „amor estudiantin” – Dumnezeu, însă, ştie mai bine ce e în mine! O tîrîială; un jurnal suprarealist – neoriginal, dar, bate toba tot mai tare, cine cîntă la patefonul din pivniţă, poate interesant pentru un psihiatru din Supralevant. Stop! Nu-mi place cum scrie nici prezentul stilou, chinezesc. Vreau un stilou de-al nostru, din popor, cu suflet şi peniţă de aur, să simtă aidoma mie şi iute şi-ndemînatic să lunece pe hîrtie! Zău! Nu sînt ironic. Deşi nu-mi fac iluzii: după-o anumită vîrstă eşti „clasat”: eu sînt scîrbos-ironic, filooccidental, dar cu nostalgii rurale, un macho-ist încremenit în proiect, şmecher totodată, care face crize la comandă, cînd are mai mult de lucru şi nu-l poate evita altfel, fiindcă, funciarmente şi dincolo de toate sînt un LENEŞ. Nu un TRÎNDAV, că pe ăsta l-a teoretizat Baudelaire, geniu francez, aia-i altceva, ci un LENEŞ pur şi simplu, un leneş românesc – struţocămilă. Hai la lectură!

De ce mai scriu aici? Ca să-mi fac norma de pagini! Şi de ’oţ! Clar?!

5.I.1993

Am început noul an în stilul caracteristic: disperat-indiferent, patetico-ridicol. Cu „cumnăţica” (Mihaela, fată bună, care pe 31, la orele 8 seara a făcut o criză de rinichi – da’ au dus-o întîi la maternitate, că e în luna a 6-a, sau a 7-a, sau a 8-a, nimeni nu ştie exact, că draga de ea dă mereu alte termene, unde n-au internat-o, ci au injectat-o şi au trimis-o acasă; ca să-i facă vecinele injecţii, înainte chiar de ora 12, apoi dimineaţa la şase, apoi… că durerile n-o lăsau); revelion ca-n filme, în familie, cu-n frate obosit-disperat-resemnat, cu Alu energic, la fel Piuţa, cu Tania pe post de „rob casnic” – da’ i-am luat maşină de spălat automată nemţească, mîndria familiei, şi-am ajuns cu datoriile pe la 160.000 lei, da’ ce contează – iar eu pe post de geniu rablagit, care stă, se uită – inclusiv la televizor, că „e” seriale bune – fumează şi apoi zace pînă după-amiaza-n pat… Mihaela (cumnăţica) s-a internat pe 2.01.1993, zi în care am şi făcut o viroză zdravănă, cu frisoane, tuse, febră de 38,6 – da’ luni 4.01.1993 şi azi am fost la şcoală, că-s tare conştiincios, deşi mi-i tare silă; Tania, la fel, cu rinichii după un glorios Crăciun la Şinca unde a răcit zdravăn – un cuvînt care-mi place, fiindcă exprimă vigoarea noastră, românească.

În fond, deşi mă screm, nu cred că am haz. Dar în felul ăsta mă mai descarc şi eu. O soluţie mai bună, desigur, ar fi să m-apuc dă proză, că tot n-o publică nimeni, azi, la noi. Păi! Un geniu mic şi răutăcios – penibil al autoironiei blajin-agresive (îţi plac oximoronele, nea Alexică – ce cuvînt magic – Alexică – nu mi s-a mai zis aşa de pe vremea cînd eram tînăr şi făceam ca boul naveta la Întorsura şi mă dădeam grande la tot felul de galinacee didactice – şi nu numai!?!). Poate că atît a mai rămas din mine: soluţia ar fi să-mi „textuez” penibilul, doar-doar o să scap de el. Cine ştie!? Şi poate iese şi un ban, ca la „accentuatul” de Karl May (reeditat de revista ce cu drag nu o mai conduc şi cu vitejie nu mai apare de 6 luni, respectiv un an şi 6 luni).

Cred că jurnalul e dincolo de perversitate. Deşi e o perversitate. E dincolo de perversitate pentru că, scriind, din mucilagiul existenţei cotidiene, extragi alcoolurile – mai tari sau mai slabe, mai atractive sau mai plicticoase – ale unei „existenţe” (care ţine, suspendat, cititorul/scrietorul pe tot timpul lecturii, cum te „suspendă” o beţie – aşa cred, aşa-mi amintesc, că de trei ani şi jumătate nu mai beau) – Imensă banalitate! Analizaţi-o bravi cretini ai viitorului! Fiindcă bietul „jurnalier” tot speră că-l va citi – şi analiza cineva – e unul cu o psihologie de tip „viaţa mea e un roman” (fie el şi intelectual), iar noi, voyeur-ii, cu drag ne uităm prin rufele mucegăite ale unuia care de mult e oale şi ulcele, deşi – acum, în clipa în care trăim – pare aici, se agită-n cuvinte. E o stafie nepericuloasă, simpatică. De-aceea tot citim la jurnale şi memorii – inclusiv tipi fără operă notabilă – gen Renart sau Goncourţii – sînt foarte interesanţi (?!!) ca jurnalieri. Doamne-ajută! (Katharktic…), da’ cu jurnalul ăsta s-ar putea să ajung să am şi „operă”. Bună treabă! Hai la nani, că-i ora 12,30 noaptea, iar mîine (azi) eşti iar universitar! Corect.

 

 

[Vatra, nr. 12/2015]

Alexandru MUȘINA – Jurnal (continuare)

11.XII.1989

No chance! Ştiu, simt precis cum trebuie scris romanul, dar nu-s în stare să scriu. De ce? Naiba ştie! Nu-s temerile lui Caius (cred că un „contact” – pe care nu-l doresc – cu Secu m-ar întărîta (…) şi sînt gata să merg pînă-n pînzele albe dacă se leagă cineva de mine – asta au înţeles-o prea bine, e drept, după trei ani, cei de la şcoală). Poate dintr-o aberantă „pudoare”. Chiar şi-n acest „Registru…” falsific: accentuez latura „intelectuală” şi cea „slobod la gură”, deşi sînt un sentimental nenorocit. La cele mai jalnice filme, la cele mai stupide cărţi, plîng (sau îmi vine să plîng) la scenele siropoase. Cînd sînt cu alţii, o trag pe umorul agresiv, pe grotesc, ca să nu se-observe că-mi dau lacrimile. Poate nu sînt eu convins de scenele respective, îmi dau seama că-s confecţionate (şi încă prost), dar cert e că-mi vine să plîng. La fel cu Alu şi Piuţa: par ursuz şi nepăsător, îi tratez cu – relativă, deliberată – severitate, dar ei m-au simţit, mai ales Piuţa, şi-şi cam fac „jocurile”. Rar – cînd mă gîndesc că se-nvaţă rău într-o privinţă sau alta – mă înfurii cu adevărat şi devin „eficient” ca educator.

Asta-i una. Apoi: citesc tot timpul, nevrotic, şi – astfel – am tot timpul mintea împrăştiată în zece locuri deodată. Îmi tot propun să nu mai citesc – e şi nesănătos, dăunător mai ales la boala mea, ieri am stat pînă la 2 noaptea – dar… Prea multe „dar”-uri.

Sentimentalismul, însă, e combinat cu un real egoism: nu sînt realmente atent cu cei din jur; sînt şi „lăcrimos-participativ” şi excesiv de „autocentrat”. Plus, sterilizanta obsesie de a deveni scriitor, care tinde s-o anihileze chiar pe aceea de a scrie.

Plus: obsesia că-s superdeştept, că le ştiu cam pe toate… dar n-a venit timpul să le exprim (?!?). În fond, o reacţie normală: mi-e teamă să descopăr că una e senzaţia că ştii, că eşti în stare şi alta e să o dovedeşti scriind. E diferenţa între senzaţia că ştii un lucru, un număr de telefon şi posibilitatea de a le spune, de a le actualiza. Poate că întreg sistemul meu intelectual e „fisurat”, poate că chiar am atins limita posibilităţilor mele şi, încercînd să trec dincolo, totul s-a pulverizat şi nimic nu se mai încheagă.

În fine, teorii, teorii, teorii…

15.XII

Adevărata treabă a unui scriitor este literatura, nu jurnalul (cu excepţia, desigur, cînd vrea să facă din jurnal o formă literară, o ficţiune – ceea ce nu e cazul la mine; jurnalele care devin involuntar literatură cu o valoare minimă – poate cu excepţia unui Tolstoi, care era scriitor în „orice”, iarăşi nu e cazul la mine). De ce mai scriu aici? Ca un fel de terapie, ca să-mi demonstrez mie însumi că exist, că am existat. De sinceritate excesivă – singura „salvatoare” în plan psihic – nu e în nici un caz vorba aici: e un jurnal de întreţinere (a unei minime iluzii de existenţă).

Oricum, scris cu conştiinţa că oricînd poate fi citit de imbecili incompetenţi, care vor căuta în el „probe”, nu-mi permit să trec decît opiniile mele, nu şi discuţiile cu ceilalţi, lucrul cel mai interesant în ce mă priveşte (m-ar plictisi un fel de „jurnal al corpului”, cum face George, iar fantasmele şi ideile – niciodată perfect „dezlipite” – mor în chiar momentul în care se nasc, sau nu aşteaptă pînă am eu timpul să le trec aici; cred că „fantasmele literare” – literatura sînt, deşi înrudite, de cu totul altă natură cu cele „reale”, nescrise, care se „nasc” şi „trăiesc” mai repede şi mai uşor, sînt mult mai complexe şi „depline” – fantasmele scrise sînt o împietrire a lor, o încercare de a le surprinde, care însă trebuie să ţină seama, vrea-nu vrea, de material (de limbă), de fantasmele tribului (deja materializate de alţii) etc. Literatura e mai trainică, dar şi mai schematică şi cumva lentă, bleagă. Şi jurnalul? Nicăieri. Un hibrid al hibridului.

Ieri a fost Andrei pe la mine. Vag în curs de îmburghezire. Alaltăieri, George (cu Mana) şi Toma (cu Ioana şi Andrei): a fost ziua Taniei (33 ani). O discuţie tensionată vag, dar care nu se lega. Senzaţia că fiecare e pe drumul lui, că avem prea puţine lucruri în comun. Ce e cu Toma? La un moment dat vorbea ca un propagandist, deşi n-are mania microfoanelor. Chiar e prins de jumătăţile de adevăr, de sofismele ieftine vizavi de ce aduce şi nu bunăstare, chiar crede semi-semi-semi-semilumea care ni se propune? Asta cînd toţi îngheaţă, cînd au, de zile întregi, 3-4 grade în apartament, cînd toţi sînt terminaţi fizic şi psihic. Dar eu ştiu ce vreau? Un activ pentru cauzele drepte nu prea-s. Dar nici conformist, aşa încît forţele răului se cam uită chiorîş la mine, nu ştiu la ce să se-aştepte. Evident, adevărul e unul şi-atît de clar! Dar nimeni nu mişcă! Ce aşteptăm, ce aştept? Psihologie de popor amărăştean, a cărui soartă au decis-o mereu alţii. Ştii şi-asta „Si, Monsieur Muşina?!?” „Păi eu, să vedeţi, eu, scriitor, cu ale literaturii…” De-aia n-are ursul coadă şi noi puţină libertate. Oricum, ce să te-aştepţi de la un produs 100% comunist. Celui-là c’est moi.

17.XII

Aflu, de la „Vocea Americii”, că ieri a fost o mare demonstraţie la Timişoara; aproape nu mai pot să mă emoţionez. Sînt prea obosit chiar pentru a mai avea speranţe. Dar şi pentru a-mi fi frică: joi mi-a spus cineva că „băieţii” (adică Securitatea) iar s-au interesat de mine, iar unul dintre ei – care se-ocupă de Muzeul Judeţean de Istorie – şi-a exprimat „dorinţa” să stea de vorbă cu mine. Ieri, după-amiază, a apărut Călin Duma şi cînd m-a văzut la uşă (Tania-i pe la Lujerdiul ei ca s-aducă o parte din porcul crescut de rude) a fost vizibil uşurat: la Întorsură s-a zvonit că aş fi murit (?!?) Ce să mai cred? Un individ atît de alienat ca mine nu mai reacţionează în nici un fel, fiindcă nu mai simte nimic. Azi a fost Caius pe la mine şi am discutat despre responsabilităţile „sociale” ale scriitorilor şi despre frică – n-am stat să-i explic că sînt pasiv şi pentru că-s atît de epuizat şi nepăsător încît nici frică nu prea mai îmi e.

Iar s-a făcut tîrziu – e trecut de 11 seara. Am avut tot soiul de vise cu carne (care vrea să zică boală), dar nu era foarte clar că o să mă-mbolnăvesc. Nu mă simt grozav, dar sper să treacă şi asta cu bine. Lîncezesc – sindrom specific socialismului multilateral dezvoltat. Memoria mi-e la pămînt. N-ar trebui să mai citesc deloc, dar citesc ca un apucat (ieri, de exemplu, „Megatendinţe” a lui Naisbitt – la ce mi-o mai fi folosind?). De fumat, am reuşit să mă abţin, începînd cu 14 curent (o excepţie, ieri, cînd „am tras” două ţigări cu M.D. Popescu, june poet student silvicultor, suflet de aur şi o mare figură). Scîrboşenia asta de situaţie, în care nici în jurnalul propriu nu poţi scrie degajat! Am senzaţia că nu numai eu, dar chiar şi un muncitor oarecare e „blocat”, nu mai poate – psihic – munci din cauza situaţiei prezente: exasperare, aşteptare. (Sînt atît de cretinizat, încît singurul lucru ce mă obsedează realmente e să fac rost de cerneală chinezească: au adus prin papetării, dar în cantităţi atît de mici, încît se dau exclusiv „pe sub mînă”).

19.XII

Astăzi, la B.B.C. au anunţat că la Timişoara, duminică, Securitatea a tras în mulţime, la întîmplare, omorînd peste 200 de oameni. Un masacru pe care-l credeam posibil doar în Africa, America de Sud sau China. În faţa unei asemenea crime, ce să mai zic? Şi ce să fac? Aproape am plîns cînd am auzit şi, pe urmă, pe stradă, îmi venea să plîng de unul singur aiurea. Orice acceptare, fie şi tacită, a crimei e descalificantă. Cum să înfrunţi, totuşi, monştri în aşa fel încît să fie cît mai eficientă acţiunea? Vorbesc – scriu aici – prea mult şi nu fac nimic. Au murit sute de oameni! Femei şi copii! Neînarmaţi! Împuşcaţi în stradă, străpunşi cu baionetele! Şi asta la noi, în Timişoara. Ne putem aştepta la orice de la monştri ăştia. La Braşov, parcă nu s-ar fi întîmplat nimic (doar patrule de 7-8 miliţieni cu automate şi cîini peste tot).

Criminali, criminali, criminali! Ce să mai aştepţi de la ei? Ce să mai discuţi cu ei? Voi accepta pasiv situaţia? Cum să nu ţi se facă ruşine de tine dacă nu faci nimic, dar ce faci cu familia şi ambiţiile…?

9.09.1991

Am recitit, ore întregi, din „Registru” Concluzia: merită să mai scriu în el. Îmi face bine (inclusiv lectura la tot ce am scris înainte – ca să reiau o metaforă, cînd scociorăşti prin hainele vechi dintr-o debara, redevii, pentru un scurt timp, mai tînăr; obiectele conţin în ele şi o bucăţică de timp, dintr-un anume timp).

Cum să continui? Cel mai simplu ar fi să-i dau înainte! Dar nu azi, e prea tîrziu şi mi-e somn.

Totuşi:

– să nu mai fumez (ha! ha!)

– să fiu mai bun şi mai calm cu cei din jur (ha! ha!)

– să mă apuc de scris, măcar de pus la punct volumele şi antologiile pe care acum le pot publica (ha! ha!)

Iată-mă-s şi personaj public. Redactor-şef etc. Mai perfid nu se putea. Generos (mulţumesc Domnului!, am scăpat, totuşi, de dictatura pe faţă), dar tot perfid. Pentru că, iată, de aproape 2 ani nu am mai scris nimic şi am citit realmente maximum 4 cărţi (?!!  Munţi vă cutremuraţi, oameni vă miraţi, de ce azi aflaţi!)

Nani, geniule braşovean redactor-şef!

Dar nu înainte de a vă readuce aminte: orice cititor al acestui „Registru…” e un imbecil. Pe bune! Im-be-cil! Imbecil.

28.04.1992

E primăvară. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Dar s-a întîmplat, oare, ceva? Stau în dormitor, sub plapumă, ca de obicei, şi scriu. De ce scriu? Urmează, ar trebui să urmeze un răspuns:

  1. a) existenţial, sau

  2. b) ironic, sau

  3. c) ironic-existenţial, sau

  4. d) textuant – textuat – taxtualizat ş.a.m.d.

Mai bine s-o iau prin păpuşoi (moldovenism – mai nou, la marea filologie braşoveană, ţin cursul de „Dialectologie” !?! Zeii au umor, nu glumă. În principiu, orice aberaţie aş putea imagina în scrisul meu „ficţional” ar fi o jucărie faţă de ce se-ntîmplă „de-adevă’” – ar trebui să fiu dezinhibat! Dar nu sînt! O.K.?)

Deci: am un cerc baban de folclor, în care studiem mai ales „Oracolele” şi „Caietele de amintiri”. Avînd nostalgia „originilor” (vezi „mitul eternei reîntoarceri”) am proiectat o expediţie folclorică în judeţul Sălaj. Deie Domnul să reuşesc! Deşi… Deşi parcă refac acelaşi circuit. Mai urmează să m-apuc, cam într-un an, iar de poezie şi totu-i pe roate: id est, o maşinărie. O Muşinărie! (joc de cuvinte idiot, dar necesar – înţelept oriental cum tind să devin, încep să înţeleg locul şi rolul tîmpeniei în lume. Fără asta, zău, ne-ar fi tare greu, dom’ cititor imbecil al acestui „registru”).

Acuş, o întrebare: sînt eu acileaşi „textualist”? Răspuns: rahat, sînt doar disperat-plictisit. Singura asemănare: am, uneori, ambiţia în sine de a scrie, de a umple şi a umple pagini, à la butoiul Danaidelor (sau care naiba o fi! Stai liniştit, la anul o să ştii din nou, că o să predai la comparată, literatura antică!)

Deci, puţină acţiune: am luat concursul, în ianuarie, şi sînt lector universitar!!!??? Deocamdată!?!?!? În februarie am fost în Franţa (pe banii lor, invitat şi cu „Air France”) la Paris şi la Royaumont, unde s-au tot căznit (vreo 4-5 zile) să traducă din capodoperele subsemnatului care, cică, vor fi şi editate în volum (Bravos, nea Săndele, o luaşi pe urma lui Zaharia Stancu şi Marin Sorescu!) Prin cea bunăstare franceză întîlniţi: Ghiu (nevrotic, neras-cărunt şi tapeur – ca în ţară), Vişniec (crispat-interesat, finuţ-angoasat – ca în ţară), Magda Cârneci (vioaie, brunetă, băgăcioasă şi angoasată că nu e destul de băgată în seamă, altminteri fată bună şi care, dacă ai „poziţie”, te chiar „are la inimă” – ca în ţară). Întrebare patriotic-demnă: de ce te mai cari pînă-acolo (exceptînd mîncarea şi mici facilităţi), dacă măcar mai degajat nu devii? Nu zic să fii fericit sau să te schimbi… nu… să fii degajat. Fac pe moralistul şi de oftică, voi/vei zice, că după zece zile m-au expediat „chez soi” (e drept, elegant, tot cu „Air France” şi n-am prins şi eu măcar o bursă, colea… Ba, sincer să fiu, poate-o să am una la toamnă, de vreo trei luni… atunci să te văd iubite Diogene de pe Calea Bucureşti!?! Să vedem cît de degajat eşti. Oricum, drag cititor imbecil, de-un lucru sînt mîndru: cît am stat la Paris, am dormit tot cît acasă (cam 14 ore pe zi), n-am făcut vizite (exceptînd una la Victor – bursier, desigur, pe-un an, la Pasigi şi una – penibilă – la „Centrul Cultural Român” ca să primesc o recomandaţie pentru bursă de la un sobru şi afectat Béart, specialist în dadaism şi suprarealism, se pare. Biet Tzara, te-ai agitat degeaba, că sistemu-i mai tare şi te-au editat, ediţie Béart, în 6 volume!)

                                                             *

Iar stau pînă la ore tîrzii. Azi m-am uitat la scîrboase „actualităţi” şi la o finală a Cupei U.E.F.A. la fotbal: pentru posteritatea critică – F.C. Torino-Ajax Amsterdam 2-2; noroc cu comentatorul, care mi-a explicat (ne-a explicat) că numele de Ajax vine de la numele zeului vîntului la Homer, care l-a salvat în luptă pe Ahile (?!?) Să tot trăieşti şi să nu-mbătrîneşti! Ar trebui să las baltă orice iluzii literare şi intelectuale şi să trec pe droguri: S.F. fantasy, poliţiste. Nimeni nu poate, pînă la urmă, înţelege o inimă fină de poet. Nani! Că mîine iar muncim de ne spetim.

 

 

[Vatra, nr. 10-11/2015]

Alexandru Mușina – Jurnal (continuare)

alexandru-musina

 

29 XI.1989

Astăzi iar am pierdut vremea, zăcînd în pat şi citind două romane, unul acceptabil, dar pînă la urmă fără haz, al lui Thackeray şi unul tîmpit al lui Iris Murdoch. Romancierii, exceptîndu-i pe cei mari, în fazele lor bune, îţi dau o groaznică senzaţie de meştereală, sînt ca o mobilă de care ai nevoie, deşi vederea ei nu-ţi face mare plăcere, ba chiar, cumva, te face să simţi întreaga presiune a seriei asupra bietei noastre existenţe, a faptului că, pînă la urmă, „consumi şi eşti consumat”. Lectura neînfrînată a tot ce-mi cade-n mînă e încă un simptom al nevrozei: în fond, citind, nu mai învăţ nimic, ori aş citi mersul trenurilor sau un prospect turistic (ceea ce şi fac deseori!), ori un roman ca cele de mai sus, tot aia ar fi.

Cărţile, care cîndva m-au ajutat, încep să mă apese, mă cretinizează. Pentru că au devenit un refugiu, nu un mijloc de a înţelege mai bine lumea şi oamenii. (Intrigile tîmpite din romane mă ţin „legat”, semnul clar al decăderii: le citesc mai departe ca să văd ce se mai întîmplă, deşi mă plictisesc).

Dar, oare am fost vreodată „o forţă” (intelectuală, poetică), cum îmi place să mă cred? Sau e o formă de compensare a ratării, a acceptării sclaviei, a laşităţii? Dar, pentru a fi curajos, cu adevărat, nu bezmetic, trebuie să crezi în ceva. Eu în ce cred? În poezie, să zicem. Pînă unde, cît sînt gata să sacrific pentru ea? (Par examplu intrigile prostiilor pe care le citesc aproape zilnic îmi ocupă creierul aproape exclusiv pînă la proxima lectură de acelaşi calibru; înainte aveam cît de cît „personalitate”, eram cît de cît autocentrat, acum trăiesc dominat de ultimul stimul/semn exterior ca un alienat sau un submediocru).

Am 35 de ani şi ceva! Desigur, şanse mai am, dar:

– nu sînt constant;

– mi-am pierdut „idealismul”;

– sînt prea speriat de boala mea ca să mă mai angajez serios în ceva.

Am 35 de ani! Plus ceva ce poate fi numit „operă” poetică. De o valoare – pentru mine – neclară. În sensul în care dacă un poet nu e printre cei mari, care sînt citiţi cu pasiune şi după 2-3 generaţii, e ca şi cum nu ar fi. (În epocă, cîţi nu păreau egali, ba chiar superiori – să zicem Gauthier – lui Baudelaire şi-acum nu mai au haz pentru nimeni; bietul Gauthier – ca poet – e ilizibil, noroc cu proza-i „de consum”).

Stiloul – mai bine zis cerneala neagră, românească – a început să mă enerveze: tot timpul trebuie să-l scutur ca să mai scrie. (Cam aşa ar fi şi viaţa-mi intelectuală). Mă duc să-i schimb cerneala (albastră, tot românească, dar parcă nu la fel de proastă).

                                                             *

Ieri, de exemplu, am citit un roman cretin al lui Fr. Sagan. Aşa-şi petrece timpul marele geniu A.M. Gospodar nu sînt, activ social nu sînt, bani nu cîştig, de scris nu mai sînt în stare… Tania are şi ea dreptatea ei. O aproape epavă – eu. De-aia nici nu mai am chef să văd pe nimeni. Toţi mă plictisesc şi cred că şi eu pe ei, deşi – uneori – încerc să fac pe clovnul. Nici măcar pentru copii nu mai am poftă să scriu.

Totuşi, ar trebui să mă apuc şi de proză: e o şansă pentru mine, nu doar ca scriitor. Totul e să nu mă coboare tendinţa – mai veche şi mai nouă – la „conformism”, la decenţă, derivată din complexul stupid al „lucrului bine făcut”, adică meseriaş în proză (în poezie mi-au trebuit ani grei pînă să scap de el, fie şi parţial) – complex generat şi de faptul că-s obsedat că-s într-o cultură „mică”, „marginală”, la care „nu se uită nimeni” (obsesie tipică provincialului – deşi eu, normal, mă cred un geniu universal!)

Boala mea nu cred că poate fi altfel tratată decît prin găsirea unei pasiuni şi a ambiţiei – generozitatea ce-mi e nativă poate lua uşor formele meschinăriei şi egoismului imbecil în lipsa unui ideal care să-i dea „substanţă” şi „formă” – generozitatea un fel de pre-materie din care se pot alcătui/sau nu marile opere sau spirite. (Putem numi generozitatea, al cărei merit nu-mi aparţine, şi „energie”, un fel de negentropie, dar… indienii au dreptate, deşi nu-ţi poţi alege „locul” în care te naşti eşti responsabil şi pentru ce eşti şi, mai ales, pentru ce se va alege din tine în viitor – poate că acest simţ al responsabilităţii l-am pierdut, prins în mizeria din jur, obsedat de ce se vede, de pîrdalnicele şi demonicele aparenţe, de imediat; cred că la 20 de ani eram undeva relativ sus, de-aia am şi avut relativ „succes”, problema-i: mai am resurse la 35? Mă mai pot ridica la loc?)

Atenţie:

– mai generos şi atent cu cei din jur (mai ales Tania şi copiii)!

– să nu mai fumez! (azi iar am tras trei ţigări);

– să-mi educ răbdarea şi să redescopăr plăcerea de a vedea ce-i frumos şi bun în jur şi-n cei de lîngă mine („văzînd” răul, îl şi „inventezi”)!

30.XI

Văicăreala asta continuă (de care sufăr şi eu) vizavi de „micimea” spaţiului nostru cultural, literar e penibilă (Rabelais, par examplu, cîţi cititori previzibili atunci avea?) – spaţiul nostru nu e „mic” (ce să zică suedezii, danezii, norvegienii?), spiritul nostru e „mic”, adică neîncrezător în sine şi uitîndu-se în gura celorlalţi mai mult decît ar trebui. Astea s-au tot spus, dar de complex tot nu scăpăm; eu însumi, cumva imun pînă acum, am început să mă „integrez”, sub influenţa celorlalţi şi din cauza unei anume uzuri a înseşi personalităţii mele.

Uitîndu-mă prin „Registru…”, constat că, din dorinţa de a fi „natural” mă prostesc mai mult decît trebuie, mă arăt mai imbecil şi mai vulgar decît sînt în realitate.

8.XII

Bineînţeles că am fumat. O tensiune crescîndă în aer, dar cei care ar trebui s-o atenueze – spre binele lor – fac, cu inconştienţă, totul ca s-o crească. Ce să fac eu, atunci?! Azi am fost iar la tribunal, cu procesul lui mămica: am văzut cum judecătorii te fură, dar – normal – nu ai ce să zici, cui să te plîngi. Statu-quo-ul se mai păstrează doar pe baza unei crescînde corupţii, a creşterii nedreptăţii.

De aceea la noi nu va fi o tranziţie, ci o ruptură (din păcate – ei, şi ce dacă zic eu „din păcate”?! Oricum nu pot schimba mare lucru). Inconştienţa e maximă: „averile” au sens dacă sînt legitime, adică intră în codul afirmat şi sînt acceptate ca normale de cei din jur; altminteri nu se alege din ele nimic. Atmosferă de final. Dar…

Exasperarea furioasă cu care mămica se descarcă pe mine pentru ticăloşia celor de la judecătorie, nu face decît să mă dezechilibreze şi mai tare: o luptă oarbă cu Vetuţa (şi instituţiile corupte, în care aceasta pompează bani), în timp ce totul se prăbuşeşte în jur, eu mă degradez şi ratez, ea îmbătrîneşte. De multe ori, oamenii te obligă să te gîndeşti la nişte mecanisme stricate.

Pînă la urmă, nu sînt suficient de egoist (deşi toţi îmi reproşează că sînt egoist) pentru a ajunge un mare poet. Şi prea „cuminte”. Dar şi pentru a fi „imoral” îţi trebuie o minimă hărnicie (din punctul de vedere al leneviei – poet total).

Mă învîrt precum vulpea în jurul cozii. Problema-i altundeva: în mizeria crescîndă din jur, în teama tot mai amestecată cu exasperare, în presimţirea unei „explozii” – lucruri despre care, însă, nu scrii nimic. Nici nu te apuci, măcar, de „Le Grand Mal”, singura „scuză” pentru toată căcănăria în care te complaci.

Într-o lume de funcţii, ai curajul să fii un „particular”? Am fost crescuţi într-o „mistică” a mecanismului social, credem în „funcţii”, cum credeau străbunii în imaculata concepţiune: nu întîmplător dictaturile sînt „nereligioase” sau se bazează pe religii care presupun o minimă „mistică” – energia „mistică” a fiecăruia e folosită, orientată spre înseşi structurile totalitare, spre Marele Mecanism.

                                                             *

Clanul mi se duce la ziua lui Tiberiu (7 ani), fiul celebrei Danieluţa. Eu, la cenaclu. De ce mă mai ţin de cenacluri la vîrsta asta? Fiindcă am nevoie de o minimă comunicare şi casnic fiind… Şi oricum e gratis. De-aş avea bani, aş călători.

10.XII

Aproape hotărît să emigrez (lucru la care nici nu m-aş fi gîndit acum o lună chiar), dacă nu se rezolvă cîteva chestii elementare (buletinul Taniei, serviciul meu) şi chiar şi aşa… S-au adunat prea multe nedreptăţi, discrete umilinţe, m-am plictisit să fiu ţinut pe tuşă şi/sau pe la uşile lor de tot felul de proşti sau lichele. Desigur, mă gîndesc că copiii n-au să mai vorbească româneşte, că au să se înstrăineze de mine, dar măcar am o şansă! Să trăiască normal. Şi eu, ca poet, măcar o să cunosc lumea, am şansa de a mai umbla, vedea, de a mai trăi (poate) aşa cum e demn să trăiască un om. Vorbe mari, aiurea. Dar parcă mă simt mai uşurat de cînd iau în consideraţie şi „alternativa” asta. Decent ar fi să lupt aici pentru a fi mai bine, dar prea sînt tocit şi obosit în idealismu-mi social: prea mult am fost păcălit, ca să mă mai lansez în noi entuziasme, chiar dacă acum sînt ceva mai lucid. E groaznic la 35 de ani să descoperi ce fazan erai la 21 şi ceva (cînd am intrat în P.C.R.) şi ce laş după aceea (nici măcar drepturile – fie ele şi limitate – de a acţiona „din interior”, ca m.d.p. nu le-am folosit). Ne văităm, dăm vina pe alţii, aşteptăm să acţioneze şi rişte alţii, fiindcă sîntem un neam bătrîn şi hîrşit, care-a luat prea multe plase şi n-are nici măcar un minim „orgoliu”. (Ce-a mai avut, au distrus ruşii şi oamenii lor – atît de bine găsiţi!!!)

Un jurnal imbecil. Substitut. Prost şi ăla.

 

 

[Vatra, nr. 9/2015]

Alexandru VLAD – in memoriam (1): Inedite

Ovidiu Muresan, Cornel Moraru, Al. Cistelecan,_Al.  Vlad,_Virgil Podoaba, Vasile Sav, Mihai Dragolea, Ion Muresan in fata la  Arizona

Nota red.: Cum Alexandru Vlad își făcea tot timpul scurte însemnări, oriunde se afla (notînd două-trei cuvinte, pe care, probabil, acasă le așeza într-o frază), fiind nedespărțit de carnețelul lui cu pătrățele, și cum elimina, în ultimele faze, sferturi, treimi și jumătăți de roman ori doar capitole întregi, ar fi de mirare să nu fi rămas de la el multe inedite. De regulă zicea că le aruncă, dar nu știu (și nici nu cred) că făcea literalmente așa. Fiind, de fapt, sub boema lui, foarte ordonat și foarte econom, e mai probabil că le-a adăpostit prin oarece fișiere de rezervă. Vom vedea.

Deocamdată, cu ajutorul Marianei Vlad și al lui Adrian, am reușit să văd doar un set de fișiere din care am ales pentru acest număr cîteva inedite. Mai întîi cel intitulat Jurnalul prozatorului (pe care-l reproducem integral, cu excepția poemelor împrăștiate printre notițe și care figurau aici atît în limba română, cît și în traducerile lor în engleză, realizate de Virgil Stanciu – iar unul în traducere germană, realizată de Dieter Schlesak pentru antologia lui de la Surkampf) și în care sunt cuprinse însemnări pe care ar fi urmat, desigur, să le dezvolte; pe unele, poate le-a și folosit. Am găsit apoi două proiecte ”vampirice”, un proiect de roman – Dracula – și un libret în cinci acte – care nu știu dacă ar fi urmat să se transforme într-o piesă de teatru ori într-un scenariu de film – intitulat Satanism rural (cu siguranță, un titlu provizoriu, de lucru). Ambele, după cum se vede, reprezintă un fel de opis cu întreaga desfășurare a acțiunii; e ceea ce Alexandru Vlad făcea de fiecare dată, căci fiecare roman avea, mai întîi, o astfel de epitomă, transpusă apoi într-un fel de hartă-grafic (mereu modificată) pe care erau hașurate capitolele realizate și marcate personajele ”definitivate”. Tema ”vampirică” pare a fi fost una luată în serios, de vreme ce figurează în două proiecte (diferite). Am adăugat acestor inedite textul unei conferințe – Gest și atitudine ­ – pe care dl. Tătuță a avut amabilitatea să ni-l transmită prin intermediul dlui Gheorghe Perian.

Al. Vlad, Nicolae Breban, Ion Muresan

 

JURNALUL PROZATORULUI

 

… Înainte de 1989, scrisul nostru (proza, poezia) era ceva care ţinea de revelaţie, atât pentru scriitor cât şi pentru cititor, dincolo de ecranul mat care era faptul că ştiam cu toţii că undeva la mijloc s-a interpus câmpul perturbator al cenzurii.

Acum scrisul trebuie să fie tot mai mult marfă, ne-o cer editorii şi librarii, poate chiar şi cititorii care dau banii. Iar marfa trebuie să fie, pe cât se poate, şi revelaţie, altfel ceea ce scriem n-ar mai fi literatură. Aceasta e noua relaţie căreia scriitorul trebuie să-i facă faţă, şi pe care, cel puţin pe moment, o percepem ca pe o alienare.

                                                 ***

 

Cărţile din vis. Visam că citesc, aşa cum visam uneori că zbor, şi cam la aceeaşi vârstă. Visele ştiau să ofere cărţi rare, care nu erau niciodată într-o limbă necunoscută (de fapt nici nu se punea problema în ce limbă erau), şi le deschideam întotdeauna la întâmplare de parcă aş fi ştiut că nu am timp pentru o lectură metodică, ci numai pentru una inspirată. Literele se vedeau clare, textul era superb şi profund, concentrat şi revelatoriu. Nici nu ştiu ce să spun despre sursa de lumină, acum cînd mă gândesc mai bine. La ce fel de lumină citeam? De unde anume izvora aceasta? Nu era soarele, nu eram niciodată în exterior, ci totdeauna în interioare care erau aglomerate fără să-mi dea nici cea mai mică senzaţie de claustrofobie, de parcă la simpla mea dorinţă şi-ar fi putut mări oricât volumul. Şi numărul de cărţi de pe rafturi. Şi totuşi întotdeauna mă interesa o singură carte. Dar după o vreme începeam să realizez alarmat că de fapt sunt într-un vis, şi atunci mă agăţam cu disperare de text, de ultimele rânduri, încercam să prelungesc visul fulgurant, sau să răpesc textul şi să-l aduc cu mine în lumea reală, măcar un paragraf, pe când mă voi trezi. Şi acest moment, pe care l-am încercat nu o dată, era ca o fatalitate. Lumina pătrundea aproape imediat printre pleoape, dar tot mai reuşeam să păstrez în minte câte ceva, rămăşiţe, întotdeauna prea puţin, şi apoi, de parcă s-ar fi rupt o perdea, ziua năvălea peste mine clară şi gălăgioasă, cu ţipătul păsărilor de curte, mugetul vitelor prinse la jug şi zgomotul porţilor de la şură. Soarele pătrundea nemilos prin geam şi risipea rămăşiţele textului aburos.

                                                 ***

Pe timpul zilei bunica îmi interzicea să citesc, şi de câte ori mă prindea ascuns prin cotloanele grădinii îmi rupea cartea şi nu ţinea cont de lacrimile mele. Spunea că lectura o să-mi afecteze ochii şi o să-mi ruineze minţile, că mă va copleşi lenea la maturitate. Mi se părea strigător la cer, dar acum aproape că sunt înclinat să-i dau dreptate.

                                                 ***

Cărţile incomplete – cele cărora trebuia să le ghiceşti începutul şi sfârşitul. Sau să le propui tu pe amândouă. O bună primă provocare pentru un viitor scriitor, aş putea acuma spune, nu-i aşa?

Ce erau aceste cărţi? Peste ani le-am depistat pe unele. Romane de Felix Aderca  sau Mircea Gesticone, ori cine ştie ce alt autor pe care doar cursurile profesorului Zaciu îl mai scoteau de la naftalină. Iar mai deunăzi, scotocind într-un pod cu vechituri al unei case deja vândute, am deschis la întâmplare un tom prăfuit şi miracolul s-a întâmplat pe loc: chenare şi vigniete mici, texte numerotate, litera aceea atât de cunoscută, imagini cu ustensile desuete. Apoi au năvălit mirosuri şi gusturi, peste izul prafului dospit şi al hârtiei acrite. Am întors şi coperta pe care o vedeam pentru prima oară: Cartea de bucate a lui Sanda Marin, ediţia din 1954, scoasă de Editura Tehnică. Acum ştiam în sfârşit  ce anume era terfeloaga aceea preţioasă a bunicii, singura carte pe care o suporta în preajmă, burduşită cu reţete agramate scrise de mână cu creionul bont, pe care o scotea discret dintr-un sertar cu tacâmuri rar folosite din bufetul maro, pe care-l uitasem așijderea. Şi a fost singura carte pe care am luat-o din podul acela, declinând insistenţa generoasă a noului proprietar. Nu mai ştiu ce era acolo, dar nu puteau fi cărţile din vis. Singura care avea ceva de-a face cu acea perioadă se afla deja la mine în mână…

                                                 ***

Cărţile pe care le zărim în trecere undeva, într-un edificiu vechi şi întunecos, pot să aibă ceva cu cărţile din vis. Cu cât sînt mai puţine şi mai mari, cu atât par mai misterioase. Cel puţin până le deschidem. Sau e mai bine să ne abţinem, ca să nu constatăm că avem de-a face cu simple dicţionare nemţeşti, tipărite cu litere mărunte şi gotice. S-au tipărit mii de astfel de dicţionare nemţeşti, în care se preconiza să încapă toată informaţia lumii, şi de care nimeni nu mai are astăzi nevoie.

                                                 ***

Dar acum luăm curioşi orice fel de carte uitată în tren, indiferent ce carte este, cu speranţa de-o clipă că ar putea fi cartea din vis. Acum tragem cu ochiul la cele câteva cărţi aflate pe un colţ de raft, într-o casă în care intrăm pentru prima oară. Pe urmă ne liniştim – sunt cărţi pe care le-am mai văzut, apărute la edituri de care am auzit. Până la cartea din vis mai este….

***

Leneşul îşi construieşte, atât pentru sine cât şi pentru cei care-l au sub ochi, un mecanism prin care să pară a fi foarte ocupat. De cele mai multe ori el îşi umple ziua cu nimicuri, cărora abia dacă le mai poate face faţă. Uneori chiar pică în capcana lor, şi atunci singura soluţie i se pare cea de a schimba mediul, de a fugi de la oraş la ţară, de-a se expatria chiar. Fuga aceasta poate lua aspecte disproporţionate şi colosale.

***

Seara în care am năvălit la Muzeul Etnografic, unde un colaborator privilegiat al Securităţii (d-l Graur) putea adăposti unele manifestări mai altfel. De altfel cred că avea unele prerogative pe relaţia vest. Ambasadorul Canadei. Noi ştiam de altfel că la sfârşit vom fi serviţi cu un pahar de whisky. Pentru asta am suportat câteva discursuri şi un film despre viaţa indienilor de pe Yukon. Filmul se termină brusc, cenzurat ( din proprie iniţiativă?) de operator. Ambasadorul nu se lasă: cere să fie rulat filmul în întregime. Mai urmează o singură imagine – o statuetă mică din teracotă ce înfăţişa un cuplu întrepătruns. Şi se auzi restul de comentariu: „...la beaute de la vie!”

                                                

***

Satele acestea, de la oraş până la casa mea de la ţară, sunt ca nişte periferii succesive, tot mai puţin marcate de oraş pe măsură ce te depărtezi de acesta.

 

***

 

  1. O fată stă în tren şi citeşte cartea mea. Eu stau în cupeu vis-a-vis de ea şi mă duc la Bucureşti. Eu sunt autorul, ea e cititorul.

 

  1. Eu sunt curios şi o întreb dacă-i place cartea. Ea mă repede: „Citeşte şi d-ta o carte dacă ai!”

 

  1. Aveam, dar era la ea! Eu eram autorul şi nu puteam fi personaj. Ea era cititor şi nu putea fi personaj.

 

  1. Fata era frumoasă. Dar noi nu puteam fi protagonişti. Şansa fusese ratată. Viaţa se răzbuna cu ironie.

 

  1. Eu am ieşit pe culoar şi am aprins o ţigară. Am râs singur. Eram pe cale să devin un înţelept, sau cel puţin un filosof asupra condiţiei de scriitor.

 

  1. Să zicem că i-aş fi arătat buletinul. „Eu sunt autorul!” Aş fi făcut un lucru nepermis. Poate posibil în viaţă – nepermis într-un roman.

 

  1. Cred că am intrat într-o capcană. Şi în clipa aceea am intuit că nu voi mai fi un om ca alţii.

 

***

  Drumuri pe Vlădeasa de unul singur, pe furtună, am făcut multe. Doar că nu mi le amintesc – s-au suprapus toate în memorie ca o singură experienţă. Impresiile par a nu se fi raportat memoriei, ci direct cenesteziei. Spre diferenţă, când am avut pe cineva cu mine impresiile s-au întipărit mai bine în memorie, de parcă aş fi văzut cu ochii neexperimentaţi ai celuilalt, sau aş fi avut un martor, o anexă referenţială, ceva.

***

Copiii au o viziune foarte concretă despre lucruri. Exemplu.

Întrebare: Ce sunt fantomele?

Răspuns: Nişte oameni fără haine. Pentru că de aceea umblă cu un cearşaf în cap!

***

Când scrie, fie că e vorba de o carte sau doar de o singură frază, un autor trebuie să se exprime pe sine şi în acelaşi timp să comunice. Şi ambele deziderate concomitent. Expresia care conţine ambele valenţe e expresia auctorială ideală. O expresie cu „randament”.

***

Biserica – o instituţie care administrează sentimentele de culpă, şi nu numai pe cele care se justifică, ci şi pe cele originare.

***

Americanii – ce fel de naţiune este aceasta când toţi indivizii au acelaşi scris de mână?

***

Romancierul îşi scrie cărţile. Pe străzi hălăduiește, seara, doar ceea ce  mai rămâne din el după orele de scris – un individ cam abulic şi neglijent îmbrăcat, cu o surpriză amuzată în priviri când vede lucruri din cele mai fireşti.

***

Preoţii de ce nu dau cerşetorilor?

***

Zilele au început să mi se pară tot mai scurte. La început am crezut că e o problemă astronomică – abia ieşim din iarnă. Apoi mi-am dat seama că este o problemă biografică. Doar în copilărie zilele ni se păreau nişte ani pe credit. Sigur, e o impresie – dar în faţa acestei impresii orice realitate păleşte.

***

Am venit acasă cu două idei în cap. Până am găsit hârtie pe una am uitat-o. Am făcut un efort mental, mi-am amintit despre ce era vorba, şi până când am notat am uitat-o definitiv pe cealaltă. Pierzi ceva, rămâi cu ceva.

***

  Cărţile se scriu tot mai mult fără a se avea în vedere „anduranţa” lor. Au ajuns asemenea filmelor.

***

  Eu vreau să-mi apăr mica mea anormalitate. Mi-o ţin închisă în casă, în propria curte, nu vreau să ultragieze pe nimeni. Da nici nu vreau să vină nimeni la mine în curte să mă critice, să mă măsoare cu propria lui măsură şi să ajungă la concluzia că sunt greşit constituit.

***

  La găsirea unei expresii fericite parcă exorcizezi ceva din tine.

***

  La noi cultura e pe post de subcultură.

***

  După ce ai citit destul ca să percepi care sunt regulile literaturii nu mai trebuie decât să începi să trăieşti cu ele şi în viaţa adevărată. Şi apoi ai devenit unul din acei monştrii care se numesc scriitori. Chiar şi dacă nu scrii prea mult.

***

  Cei care te laudă nu sunt totdeauna nişte pricepuţi (nici sinceri nu sunt, uneori). De fapt, de cele mai multe ori se laudă pe sine, şi modul lor de-a ne înţelege. Şi suntem astfel la o răscruce: dacă le dăm credit şi începem să ne despărţim (poate iremediabil) de bunul nostru simţ interior, sau dacă nu le dăm credit şi mai rămânem sănătoşi o vreme. Timpul ne arată că admiratorii sunt de obicei de ocazie.

  „Dacă aş avea eu talentul dumneavoastră, spune admiratorul, aş face totul”.

  Oamenii construiesc mituri despre aceste lucruri. Cu cât mai simplu omul, cu atât mai solid mitul. Şi cu acestea ne confruntăm noi, nu cu oamenii. Pe acestea le slujim, când le acceptăm. Oamenii nu vor neapărat să ştie, cât să-şi confirme propriile idei preconcepute.

***

  Îmi fac proprii cititori. Aceştia abordează textul ca pe o necunoscută, acceptă convenţiile propuse, şi sfârşesc prin a gândi ca mine, cel puţin pe intervalul lecturii şi imediat după. Dacă se simt bine în această experienţă se cheamă că i-am sedus, că am de-a face cu un cititor îndrăgostit. S-ar putea, deci, să funcţioneze aici resorturi mult mai esenţiale şi mai naturale decât am crezut.

***

  Nu mai am nevoie de atâtea lecturi. Cândva mă îmbogăţeam, mă diversificam. Acum am impresia că multe n-ar face decât să-mi irosească timpul, un timp care se cere de la sine petrecut altfel. M-am osificat şi lecturile nu mai au aceeaşi funcţie.

***

  Noaptea pe lună parcă am vedea mai mult decât ziua, am vedea faţa ascunsă a lucrurilor. Razele de lună seamănă cu razele X.

***

 

Eram cu un poet irlandez şi voiam să-i arăt nişte ruine, undeva, din acelea despre care învăţasem la şcoală că sunt urmele şi dovada genezei poporului român. La Histria eram. Sincer să fiu nu arătau impresionante, dar pentru noi erau aproape sfinte.

– Acelea de colo sunt? mă întrebă irlandezul.

– Da, i-am spus. Sunt la doi paşi.

– În viaţa asta lungă a mea am văzut destule ruine, spuse el şi se aşeză pe o bancă, îndemnându-mă să stau cu el şi să împărţim ceva tutun.

Eram nişte goliarzi!

***

  Boală:

  – Apoi, brusc, după instaurarea bolii aceste gânduri au dispărut, ca şi cum nu fuseseră altceva decât nişte instrumente de subminare

  – Moartea se trăieşte şi ea. E ca încă o problemă pe care trebuie s-o rezolvi. O mai amâni, dar va trebui s-o introduci curând în inventarul de probleme

  – Mă trezeam noaptea, când ceilalţi dormeau, ca şi cum aş fi început să trăiesc un timp separat.

– În sătucul mic în care mă născusem trebuie că ajunsesem printr-un fel de repartiţie a sorţii etc….

***

  Am devenit prozator pentru că simţeam, încă din adolescenţă, tot felul de lucruri despre care eram convins că-mi aparţin şi că acestea trebuiesc împărtăşite, pentru că alţii nu le simt. Cu timpul mi-am dat seama că lucrurile stau taman altfel: şi ei le simt. Dar cu toate acestea, sau mai degrabă tocmai din această cauză, vor să le audă şi de la alţii.

***

  Am fost un pasionat al teoriei literare, al gramaticii compoziţiei, al geometriei ascunse a textului. Apoi brusc s-a întâmplat ceva, un fel de teleportare şi m-am trezit undeva dincolo de teorii şi scheme. E cum ai trece prin oglindă şi ai ajunge într-un teritoriu în care eşti liber să procedezi cum vrei. Nu-mi displac artificiile, cu condiţia să nu fie ostentative, nici măcar să nu pară astfel. Ştiu pentru totdeauna că forma este şi ea un mijloc de expresie.

***

  Oricât de bine am scrie nu ne mai alegem cu admiraţia cititorilor. Cel mult cu invidia confraţilor.

***

  Toate personajele acestea pe care le-am inventat şi care mă scoală noaptea din somn şi mă întreabă: „Bine, dar cu noi ce-ai de gând să faci?” Oare nu e momentul să intervenim, să luăm iniţiativa? Soarta noastră nu depăşeşte competenţa lui? Lipsa lui de fantezie ne va face să murim de plictis!

***

  Nu folosim atât limba cât expresivitatea ei. Scoatem lucrurile din neantul memoriei sau al imaginaţiei (această falsă memorie care funcţionează în revers) cu ajutorul acestei expresivităţi de parcă am haşura cu un cărbune peste hârtia aspră care ascunde un desen invizibil.

***

  Există zile în care nu poţi scrie nimic, ba, dacă n-ai avea de-acum experienţă, ai deschide mapă după mapă şi ai rupe materialele deja scrise, publicate şi nepublicate. Într-o astfel de zi trebuie să te fereşti de tine însuţi mai abitir decât de duşmanii şi detractorii tăi.

***

  Textul este un mediu amfibiu. Cititorul trebuie făcut să devină o astfel de fiinţă.

***

  Cea care se diminuează este, ca la actori, capacitatea de-a improviza, de-a inventa amănunte.

Al.Vlad, Al.Cistelecan, I.Muresan

 

 

Proiect (Dracula)

Convenţia este că e vorba de un text nonficţional, pentru că e important faptul că numele autorului e Vlad. Pe parcurs vor mai apărea şi alţi Vlazi, cum ar fi Iulian Vlad, generalul de Securitate.

  Jurnalistul A. Vlad merge, în primii ani după revoluţie, într-o localitate unde s-au descoperit, la un castel (castelul apare în Vis, la p. 14) pe cale de-a fi retrocedat foştilor proprietari, o pivniţă plină de schelete. Se spune c-ar fi vorba de victime ale Securităţii, oameni schingiuiţi în timpul interogatoriilor. Aici erau aduşi cei care se împotriveau noului regim, unii membrii tineri ai aristocraţiei româneşti, intelectuali periculoşi prin exerciţiul libertăţii la care nu-şi dădeau seama că vor trebui oricum să renunţe.

Presa se sesizează, apar articole diverse şi contradictorii, chiar şi fotografii.

Jurnalistul A. Vlad soseşte în localitate cu multă precauţie, pentru a nu rata oportunitatea de-a scrie în amănunt despre lucruri. Tocmai fusese numit de şeful lui jurnalist de investigaţie. Se cazează la un dascăl, fost coleg din facultate al editorului. Un personaj.

Merge direct la cinematograful din localitate, pentru  a nu pierde nici un moment, a se aclimatiza şi a face eventual unele contacte.

E vânat de o ţigăncuşă ochioasă şi cam dezinhibată pe întuneric. Îi vede din când în când albul ochilor la lumina de pe ecran. O serveşte cu bomboane din pachetul lui, şi ea se mută lângă el.

Află de la ea că aceia care sapă şi adună oasele în pungi de plastic sunt ţigani. Românii nu se „murdăresc” cu aşa ceva. O trage de limbă. Află despre acte de identitate, monezi lângă unele schelete (şi alte elemente după care se pot trage unele concluzii în ce priveşte data la care s-a întâmplat carnagiul).

Zilele următoare A. Vlad ajunge să se învârtă în jurul laboratorului forensic, unde lucrează o blondă frumoasă, dar malefică. O Ceraselă, din acelea revoluţionare şi suspecte.

Scenă de laborator. Blonda manevrează oase vechi în pungi septice, solvenţi incolori. E foarte sexy, provocatoare, de parcă dezinfectanţii şi moartea ar stimula-o.

Contrast: blonda – malefică, ţigăncuşa – benignă.

Seara prin sat şi în jurul castelului zboară zigzagat lilieci – firesc.

Autorităţile sunt foarte discrete şi gata să apere secretul săpăturilor. Colegul editorului îi găseşte o bătrână curajoasă care să declare că e nepotul ei de la oraş. Povestea bătrânei.

Oameni care îşi înfrâng teama şi povestesc despre noaptea când au fost aduşi în pădure cei ce urmau să fie executaţi. Un drum prin pădure în acele locuri. Păsările care zboară pe sus – corbi.

Apare şi un colonel de la SRI în inspecţie.

În concluzie se pare că din când în când Dracula revine în anumite conjuncturi istorice mai crude. Iulian Vlad este şi el o întrupare a lui. Iar ziaristul A. Vlad nu e străin de stirpe, i se spune.

  Nu cred că omul este cu adevărat interesat de viaţa veşnică. Cum s-ar putea suporta pe sine după câţiva eoni? Ar începe un derapaj sinistru. Cred că ceea ce doreşte el e mult mai puţin – accidentul morţii să fie evitat. Acele „ultime cincisprezece minute” de care vorbeşte Gibbon. Aşa cum îşi doreşte zilnic să nu existe o oră fixă la care sună ceasul şi trebuie să se trezească. Acest moment al trezirii să fie „de voie”, indefinit.

  De căutat în ziarele epocii articolele despre aceste săpături.

  Trebuie să existe şi o nuanţă comică, gogoliană, care – dacă se poate – să nu reducă impactul terifiant.

  Bufniţa satului – la ruine.

 

 

***

 

 Satanism rural

– libret în cinci acte, un prolog şi un epilog –

 

  Prolog

  E vorba de un sat care pentru mine e aproape de Dunăre, Marotinul de Sus, aflat undeva între judeţele Dolj şi Olt, între apele Jiului şi Oltului, nu foarte departe de vestitul Caracal dar nici de mult hulitul Kozlodui (peste Dunăre), sate mai apropiate fiind Amărăştii de Jos şi Apele Vii, dar oricum am lua-o tot la noi în ţară se cheamă că se află. Poate fi, evident, reperat din satelit, dacă cineva ar avea interesul. Pe aproape se vede o şosea ce vine de la Craiova, deci nu e chiar inaccesibil şi poate fi găsit pe un bun atlas Encarta. Şi de ce stabilesc eu atâtea repere, de ce e atât de important să nu ne rătăcim? Pentru că în acest sat, până mai ieri neştiut de nimeni, s-a adăpostit strigoiul. Şi de ce tocmai acolo? Am înţeles că avea acolo rude, după cum s-a constatat mai apoi, rude de gradul doi şi trei, adică moroi şi pricolici. Moroii sunt copii nebotezaţi care bântuie la început pe lângă dispensar, pe lângă biserică şi pe lângă şcoală, mai apoi prin bătătura care ar fi trebuit să fie părintească, şi apoi probabil peste tot. Pricolicii nu ştiu ce sunt, dar mă uit în dicţionar: „Duhuri rele, cu acţiuni nefaste, de structură demonică, un fel de oameni cu coadă născuţi dintr-o împreunare incestuoasă, de aceea piperniciţi, umblând fără astâmpăr, deplasându-se rapid şi manifestându-se în apariţii nocturne. La dispoziţia diavolului.” Îţi dau şi aceştia destui fiori.

  Actul I

  De fapt, de ce să ne mai ascundem, strigoiul era totuşi un fiu al satului, adică un om care câtă vreme a trăit a fost exact ca alţii: mai mergea la crâşmă, mai mergea la lucru, mergea şi la biserică de sărbători. Nu era din cale afară de activ, câteodată cam cârcotaş însă. Mai activ a devenit după ce-a murit şi a fost înhumat. Înainte de-a muri arătase ca toţi ceilalţi oameni din sat, aşa cum erau ei şi la înmormântare, să-l conducă pe ultimul drum: oameni cu căciuli, înfofoliţi, ştirbi, bătrâni. I s-a făcut mormânt frumos, din beton, pentru că dacă viii îşi ţin rangul după fala casei lor, după dimensiunea porţii, cei morţi şi-l păstrează după cât e de făţos mormântul. Familia nu s-a zgârcit şi mortul n-ar fi avut de ce să fie nemulţumit. Dar firea lui nu se dezminţi şi începu să le dea de lucru celor vii. Pentru că mortul se transformase în strigoi şi deranja lumea prin sat: ici scârţâia o uşă, colo se auzeau paşi prin pod, noaptea se mai vedea câte-o nălucă lângă gard. Se auzeau bătăi în uşă şi degeaba deschideai, căci nu era nimeni care să intre. Câte-o pală de vânt. Furca de tors îşi schimba locul că trebuia să te învârţi prin casă s-o găseşti. Era de ajuns să laşi basmaua din mână că n-o mai aflai. Câte-o vacă refuza în unele zile să se lase mulsă. Iar câte-o fată, destul de tânără să fie sănătoasă, se plângea de dureri de cap venite aşa din senin. Glume proaste din partea lui, lipsă totală de humor. Mai târziu o babă avea să declare: „Îl vedeam. Îi vedeam firea. Strigoiul întâi mănâncă din neamuri. Îl vedeam eu, apoi soţul, apoi fata aia mică.”

Actul II

Lumea a fost de acord, comunitatea mai avusese de-a face cu asemenea comportamente. Experienţa lor e mare. Ca urmare iniţiativa o ia cumnatul. Care astfel a devenit ceea ce în alte societăţi se numea şaman. Un prilej de-a se face remarcat, de a-şi întări rolul în comunitate, de-a o domina. S-a mers noaptea la cimitir, s-a dat placa de beton la o parte. Cinci oameni au asistat. Nu era prima oară când participau ei la procesiuni secrete şi nocturne. Căciulile lor înalte lăsau umbre după cum mişca felinarul. Toma (numele necredinciosului) a fost găsit cu mâinile chircite pe lângă el, cu gâtul strâmb, plin de sânge la gură. Iată şi dovada că intuiseră bine. Fostul cumnat al vampirului a efectuat lucrarea. „L-am tăiat pe burtă, i-am scos inima, am înfipt-o în furcă, am ars-o în foc şi din scrumul acela am făcut o băutură pe care am dat-o celor pe care strigoiul îi teroriza”, a povestit el când a fost întrebat. Dacă i-a fost frică? „Frică, nefrică. Am mai luat ceva la bord ca să nu ne fie frică”. Din ceaşca aceea au băut aproape toate rudele. „Am băut şi eu, şi soţul, şi soacra, copiii i-am mânjit şi asta a fost!” declară o femeie ceva mai tânără, asumându-şi atitudinea cu acea mândrie pe care numai faptul că respecţi tradiţia ţi-o dă, rudă şi ea probabil, sau vecină. Oamenii aceştia vorbesc cu toată justificarea: ei au fost cei curajoşi, cei care s-au luptat cu forţele oculte, ei şi-au luat o răspundere pe care în ochii lor nu are cine o contesta. Între religie şi superstiţie există pentru ţăran o legătură subterană, esenţială, rămasă din faza primitivă: pisicile negre îl întrupează pe diavol, există preoţi care exorcizează, scuipi în sân după ce ţi-ai făcut cruce. Satanismul strămoşesc e cu totul altceva decât satanismul delicvent al unor rockeri de cartier. Adolescenţi care răvăşesc cimitirele, delapidează câte-un mausoleu, pentru a apărea la discotecă cu un os. Cei care mânjesc cu fum câte-o cruce cu capul în jos. Sau îşi iau câte-un tricou pe care scrie un omagiu Diavolului pe care-l cred un fel de Alice Cooper, Marilyn Manson, şi în loc de strigoi cred în formaţia Kiss.

Actul III

Lucrurile acestea se petrec de când se ştie (sau, mai bine spus, de când nu se ştie) în satul doljean. Şi în eternitatea rurală s-ar fi petrecut probabil multă vreme, şi după intrarea noastră în Comunitatea Europeană, dacă n-ar fi intervenit televiziunea, cea care n-are nimic sfânt şi nici de strigoi nu se prea teme. Ea are altfel de strigoi. Probabil vreun corespondent local a ţinut ca s-o ia măcar odată înaintea celora de la „Discovery” şi să releve faţa ascunsă a idilicului sat românesc. Nu am văzut noi în fiecare an ştiri despre fetele care-şi pândesc ursitul în ochiul fântânii, nu am mai urmărit noi lupta pentru punerea în drepturi a lui Dragobete cel uzurpat de Sf. Valentin? Bieţii oameni încă mândri de isprava lor n-aveau de unde şti că nu există pe pământ exponent al diavolului mai eficient ca televiziunea. După această agresivă intervenţie a cameramanilor şi reporterilor nimic nu va mai fi cum a fost în Marotinul de Sus. Satul îşi va pierde metafizica. Toate babele de-acolo vor fi supuse unui şoc al civilizaţiei, unei modernităţi accelerate, cu consecinţe deocamdată greu de prevăzut.

Actul IV

Fiica, plecată din sat şi cu vederi oarecum mai largi, după o luptă grea cu sine, deschide acţiune la parchet aflând că tatăl ei zăcea fără inimă. Lângă cimitir au fost trase maşini cu însemnele poliţiei, medicinii legale şi procuraturii. Totul se întâmplă la vedere, fără ruşine, ziua în amiaza mare, oripilând populaţia. Bietul Toma este primul care are iarăşi de suferit, fiind a doua oară deshumat. Profanarea e de fapt o practică uzuală în sat. Mai multe morminte sunt în această situaţie. Locuitorii satului nu se consideră în nici un fel profanatori. Ei consideră că procurorii, care intră neaveniţi şi cu atâta duritate în viaţa lor, sunt adevăraţii profanatori. Şi pe ei nu-i pedepseşte nimeni. Ei înconjoară mormintele cu panglica galbenă şi cerată cu care delimitează perimetrul la locul crimei. Lucrurile se confirmă: Toma e înnegrit, eviscerat şi cu o coasă ruptă înfiptă în piept. Inima lipseşte, a fost folosită de leac pentru cei cu simptomele enumerate anterior. Durerea fiicei şi durerea văduvei sunt mari, dar diferite. Fiecare suferă pentru ceva, văduva e împietrită de durere, ruşine şi derută. Se fac fotografii. Urmează ca alte foruri să decidă soarta actanţilor nocturni, dar puşcăria va fi probabil primul lor contact cu modernitatea. Purtătoarele tradiţiei locale se simt ultragiate. Convingerea conclavului de femei e nestrămutată. „A fost bine ce-au făcut. Mureau altfel mai mulţi.” Oamenii nu au nevoie de o dovadă mai bună decât faptul că „s-a mai întâmplat”. După cum spun şi înţelepţii: ca să afli adevărul trebuie să fii pregătit să crezi în el. Zeci de morţi au fost ucişi din nou, declară o bătrânică. E o tradiţie a satului. Din bătrâni. Au fost 7-8-10 cazuri. Poate mai multe.

Pe la periferia grupului reporteriţele vânează opinii cât mai şocante posibil, şi se găsesc femei care să aibă curajul să le formuleze. O babă declară că ea nu va mânca ciorbă de os multă vreme de aici înainte, şi nici carne. Apare şi un fost beneficiar al ritualului. Acesta se oferă pe sine în viaţă ca dovadă că ritualul e eficient.

Actul V

Şi, vă veţi întreba, ce-au făcut în acest context autorităţile locale. Preotul refuză să discute, chiar fuge din faţa reporterilor. Dar e prea târziu pentru că în prealabil apucase să declare: „Sunt multe rele pe pământ, şi diavolul e în noi, în unii din noi”. În mintea lui se gândise şi la ziarişti. Acum nu-i exclus să aibă parte de un muştru sever de la mai marii lui care o să-l acuze de rătăcire. Înalţii ierarhi sunt totdeauna nişte diplomaţi. Dar oare dacă există sfinţi nu e aceasta cea mai bună dovadă că există şi diavoli?

Primarul spune că el unul n-a ştiut nimic. El era ocupat cu pregătirea alegerilor locale, care se fac pe alte criterii. Şi abia acum constată ce înseamnă să te împarţi între politica internă şi cea externă (a satului, fireşte).

Şi oare cum va fi viaţa în Marotinul de Sus în anii ce vor urma? Ce vor face viitorii strigoi, vor fi aceştia mai intimidaţi? Poate se vor abţine o vreme, pentru că totuşi oamenii din sat erau aliaţii lor, singurii care le recunoşteau existenţa. Şi ce vor face oamenii când vor auzi în miez de noapte câte-un scârţâit suspect sau un oblon trântit când nu e nici un pic de vânt? Ce poţi face când strigoii au aliaţi atât de puternici cum sunt poliţia şi procurorii? Sau ziariştii care vor fi o vreme la pândă, apărând pe neaşteptate şi trăgând câte-un beţiv de limbă.

Epilog

Apoi lumea, cu vremea, va uita. Dar satul nu va mai fi niciodată ceea ce a fost. Oamenii nu vor avea multă vreme curajul să se privească în ochi. Nu ştiu dacă vor spune vreodată că era mai bine pe vremea când aveau strigoi. Dar vor trăi mereu cu senzaţia că le-a furat cineva ceva. Şi că nimeni nu i-a înţeles. „E doar o tentativă de a-l face pe Dracula oltean!” mi-a spus un prieten transilvănean suspicios, unul din aceia care nu zâmbeşte niciodată.

***

la strambu, alexandru vlad, Ion Muresan

Gest şi atitudine

 

Arta performanţelor, considerată încă de multă lume o formă ciudată de auto-exprimare, în care artistul şi procesele sale creatoare sunt părţi ale operei, nu mai este considerată astăzi a fi chiar o noutate. Cu două zile în urmă, subsemnatul eram la Zalău unde am asistat la o performanţă interesantă, prin care un tânăr artist plastic se exprima, oarecum nemijlocit, printr-o acţiune care dădea multiple posibilităţi de interpretare şi discuţie.

Performanţele au fost definite în cărţile de specialitate ca „un mod progresiv şi fără închideri, cu variabile infinite” ori un „colaj-ambient”. Se predau acum, sau măcar sunt tolerate, în şcoli de artă, şi, ceva şi mai surprinzător, pe alte meridiane au devenit chiar o întreprindere rentabilă pentru casele organizatoare.

Intenţia acestei arte, spun cei care o practică, este să surpe barierele dintre artă şi viaţă. Arta trebuie să fie, ori să devină, o experienţă obişnuită, chiar accidentală, nu ceva la care oamenii să privească atunci când vor, în nici un caz ceva ce poate fi vândut şi cumpărat. Performanţele au loc de cele mai multe ori în mediu stradal, pentru a evita lumea negustorilor de artă, a galeriilor, a instituţiilor conservatoare.

Începuturile formei sunt ceţoase. În 1920, Marcel Duchamp face „happening”-uri în Paris (apărând o dată gol în public, pe fond muzical). În 1960, criticii americani de artă îl discutau pe Jackson Pollock nu atât în termenii picturii sale, ci mai degrabă în ai tehnicii sale, care era aceea de-a lăsa culoarea să cadă de sus pe pânza aşternută. Modelele lui Yves Klein se cufundau în culoare şi se impregnau pe pânză în faţa unui elegant auditoriu parizian; la Milano, Piero Manzoni se semna pe corpuri vii, dându-le un „certificat de autenticitate” ca „adevărate opere de artă”. În New-York, Claus Oldenburg îşi transformă atelierul în „Prăvălie” şi vinde gigantice artefacte, ruj uriaş, umeraşe supradimensionale, oricui vrea să le cumpere. Gilbert şi George, în Londra, îşi pregătesc apariţiile ca într-un serial BBC: Sculptură roşie, Sculptură cântătoare, Sculptură care bea, Prânzul.

Mai nou, în 1986 câteva happening-uri au fost ceva mai aproape de arta de expoziţie: de exemplu, cei care participau la deschiderea unei expoziţii la Riverside Studio au putut admira „Picturile vii” ale lui Stephen Tylor Woodrow – oameni vii, variat costumaţi, respirând, atârnaţi de pereţi.

Alte performanţe au fost costisitoare, foarte elaborate, adevărate spectacole luminoase şi muzicale, pentru a fi admirate de departe, de peste Tamisa. În America, teatrele experimentale Off-Broadway duc şi ele, probabil, la o scădere a interesului pentru happening-urile de atelier.

În orice caz, această artă, a performanţelor, este considerată a fi destul de veche şi constituită în sine pentru a beneficia de o istorie semnată de un doct cercetător al fenomenului, care îi analizează şi manifestările protocronice, trasându-i provenienţa de la futurism (rus şi italian) şi constructivism, prin Dada, suprarealism şi Bauhaus.

Putem vorbi deci de un trecut când vorbim de momentul când artiştii, care se manifestau în performanţe, erau anarhişti, încercând cu bună ştiinţă să facă lucruri excentrice ori mai degrabă rebele. Acum studenţii în arte pot găsi performanţele a fi un lucru natural şi lipsit de caracterul subversiv. Cel puţin în plan artistic, pentru că pe de altă parte, Alternativa Portocalie, grupul de studenţi polonezi care se produc într-un climat politic tectonic, au dat de furcă nu o dată autorităţilor şi au creat confuzie, luând în răspăr lucruri care sunt sacre şi pentru guvern, şi pentru opoziţie. Un exemplu din multele lor manifestări: în 1987, un grup de peste 5000 de studenţi îmbrăcaţi în roşu, cu drapele şi lozinci oficiale s-au grupat în jurul cuştii cimpanzeilor din Grădina Zoologică pentru a cânta imne staliniste.

Câteva acţiuni happening au fost de-a dreptul sado-masochiste (cele ale lui Brisley, de exemplu), altele au fost atât de informale încât constau în simple discuţii cu cine voia să stea de vorbă. Dar toate presupun o nouă imagine a artistului despre sine, o nouă imagine a artistului în ochii publicului său, aceste două imagini fiind acum în conflict, un conflict care pare mai puţin arbitrat de o critică specializată. Trebuie însă să recunoaştem oricum faptul că artistul e angajat eroic în explorarea propriilor limite, posibilităţilor şi imaginaţiei sale, statutului său social şi politic. Şi acest efort îl umanizează, dacă imaginea lui ar fi fost vreo clipă mai puţin umană în ochii cuiva.

Trăim un moment de mare consum, condiţionat de fapt de o mare libertate; se ascultă mai multă muzică decât oricând, autorii dramatici din toate epocile sunt jucaţi serios şi competitiv, dar mai ales cu o libertate ce-i revitalizează, muzeele sunt deschise peste tot, reeditările copleşesc lumea cu toate cărţile deodată. Toate tezaurele au devenit populare. În aceste condiţii, artistul în viaţă trebuie să atragă atenţia asupra faptului că e în viaţă, nu autor de tablouri expuse şi manuscrise conservate, nu vrea să fie expus acestui gen de consum, este o prezenţă serioasă, cu funcţie socială directă. Menirea lui nu e cea de autor de opere clasificate, el vrea să aibă un cuvânt de spus chiar şi în „forma” ce-o dă vieţii noastre. Se obligă astfel la atitudine, la gest, devine incomod când e neglijat ori ignorat, trece în opoziţie, într-o lume ce păşeşte spre sincretism social.

Atitudinea şi instanţa tind să-şi găsească o unitate comună, un fel de cronotop, ca să risc un termen din analizele textuale, sugerând de altfel şi urgenţa prin această conexiune esenţială între funcţie şi moment.

Funcţia socială a artistului e mai serioasă şi mai profundă, sunt dispuşi să i-o recunoască uneori ceilalţi factori implicaţi, şi considerăm prin natura lucrului înţeles că, între aceştia, artistul este conştient la nivelul spiritului său de adevăr. Nu e vorba de inversări ale funcţiilor, ci de-o demnă păstrare a acestora, amintindu-i artistului (ceea ce el foarte bine ştie) că instanţa (momentul) n-a absolvit niciodată de la gest şi atitudine. Ba dimpotrivă.

Într-o societate pe care distopiile încercau s-o prezinte pe cale de-a se automatiza la absurd, despre care Hegel prevedea că va marginaliza arta, menţinând în centru tehnica, artistul a ieşit la rampă în persoană şi temperament. Da Vinci se plângea că arta se schimbă din zece în zece ani, ori azi orice artist european îţi spune că arta rezidă în schimbare, în libertatea ei şi în evitarea oricărei repetări ori acumulări. Parcă dând replica lui Da Vinci, Andy Warhol spunea că în spectacolul viitor fiecare vom fi celebri cincisprezece minute. Artistul are grijă ca lumea să fie umană, îşi ia această povară, gestul său se sustrage monotoniei eficiente a utilitarului, ne salvează de la primejdia cu care eram ameninţaţi când se spunea că vom deveni cu toţii roboţi şi campioni ai procesului de producţie. Arta în noile ei forme dezinhibă şi umanizează, este părerea noastră. Spiritul şarjează cu libertate şi e instaurat într-un prezent continuu, fără mode, etape şi cicluri.

Aşa cum adevărul, propriu expus, are calitatea de-a fi eligibil în toate instanţele, aventura estetică, dublată de profunzime, dobândeşte virtuţile adevărului şi este în acelaşi grad eligibilă – această calitate trebuind să devină noul criteriu ce presupune o nouă responsabilitate şi datoria noastră de-a o accepta.

(Din arhiva Constantin Tătuţă)

 

[Vatra, nr. 7-8/2015]