Ion Pop – Pagini de jurnal

 

12 noiembrie  1974

Marele eveniment al zilei e spectacolul lui Jean-Louis Barrault cu Ainsi parlait Zarathustra. Ajung la Théâtre d’Orsay când soneria cheamă publicul în sală. Regăsesc cupola sub care am văzut în vară De Moïse à Mao, prezentat de Magic Circus. Locul e foarte bine plasat, exact în centrul sălii. Scena, deschisă, arată un decor geometric: peştera deasupra căreia se înalţă un impunător trunchi de arbore, cu crengile pierdute într-un „cer” luminos. Va fi locul meditaţiei şi transfigurării lui Zarathustra, aşezat între animalele lui simbolice – vulturul, – mândrie şi şarpele-înţelepciune. Eroul vorbeşte cosmosului, între rotirea soarelui şi a lunii, sub fulgere. Coborârea printre oameni, întoarcerea lui Zarathustra, înseamnă un prim eşec. Mulţimea preferă spectacolul de bâlci – mersul pe sârmă al unui angelic saltimbanc, dar şi grimasele clovnului. Predică, însă, în pustiu. Retragerea este doar o pregătire pentru asediul cetăţii umane, necruţător, în numele bucuriei de a fi, de a se depăşi spre „supra-umanitate”. Citește în continuare →

Ion Pop – Jurnal parizian

 

Vineri, 1 noiembrie 1974

Recitind puţinele pagini de „jurnal” scrise până acum, îmi dau seama că, în ciuda neîncrederii iniţiale, chiar în zilele cele mai incolore a rămas ceva demn de o aducere aminte. Îmi pare rău că, din lene, am lăsat să treacă atâta vreme fără să mai însemnez nimic. Aş fi avut acum o imagine a ceea ce am făcut (şi mai ales a ceea ce n-am făcut) în aceşti aproape doi ani de „exil” parizian. Am lăsat să se consume, fără ecou în scris şi acest nou octombrie, cu emoţia regăsirii unui spaţiu în care am început să mă simt mai în largul meu. N-am scris nimic nici despre ziua vieneză printre tablourile lui Bruegel, nici despre traversarea germană prin Ulm, Tübingen, Stuttgart. Am lăsat să se desfrunzească platanii Senei, să se închidă cele vreo cincisprezece cărţi citite în luna asta, să se stingă nişte gânduri pe care cine ştie dacă le voi mai putea reînvia.

Citește în continuare →

Ion Pop – Pagini de jurnal

 

8 decembrie [1973] 

Am încercat în zadar astăzi dimineaţă să vizitez, cu câţiva studenţi ai mei, atelierul lui Brâncuşi de la Muzeul Naţional de Artă Modernă. Lungi discuţii nervoase cu un fel de şef al gardienilor. Ni se explică că nu sunt suficienţi paznici, că secţia de sculptură nu poate fi văzută. Întrebând când se va ivi ocazia fericită, mi se răspunde pe un ton dur că vreau să ştiu prea multe. Poate că într-o zi – nu se ştie când – voi putea intra în atelier, însă numai pentru cinci minute, şi nu cu un grup mare de studenţi: studenţii zgârie operele de artă, – au mai păţit-o şi altădată. Nu mă pot abţine să nu-i spun câteva mai verzi despre minunata Franţă de astăzi. Zice să scriu ministrului, care îi ţine în halul în care sunt… Şi când mă gândesc că e vorba de unul din marile muzee ale lumii. Cine m-ar crede, dacă i-aş spune în ce stare a ajuns „dulcea Franţă” şi oraşul ei-Lumină? Ţară de înfumuraţi inconştienţi, cu baricade de operetă, parazitând pe amintirea amintirii unei glorii apuse.

Citește în continuare →

Ion Pop – Fragmente pariziene. Pagini de jurnal

Încurajat de o invitaţie a confratelui Al. Cistelecan, m-am decis, după destule ezitări, să public câte ceva din însemnările puse pe hârtie, pe pagini uneori detaşate, alteori în caiete, în timpul primului  meu stagiu parizian, pe când fusesem angajat ca asistent de Limbă şi Civilizaţie Românească la recent înfiinţata secţie de Română a Facultăţii de Italiană, devenită din toamna anului 1972 „U.E.R. d’Italien et de Roumain”, adică „unitate de studii şi cercetări…”. Nu  ajunsesem la timp la „Université de la Sorbonne Nouvelle – Paris 3”, cum s-ar fi cuvenit, fiindcă ieşirea din ţară era pe-atunci extrem de dificilă şi îngreunată de nesfârşite manevre birocratice, multe de culise, verificări ale candidatului etc., încât am urcat în avionul de Paris abia la 11 ianuarie 1973. A fost un  început nu prea fericit, fiindcă o banală alunecare pe scara de metrou mi-a cauzat din primele zile o spitalizare de vreo trei săptămâni, iar apoi, acomodarea cu noua situaţie academică, pregătirea cursurilor, împărţite între predarea limbii unor studenţi începători şi  a unor cunoştinţe  de cultură şi civilizaţie românească în care alternau, prin forţa lucrurilor, domenii dintre cele mai diferite – de la elemente de geografie şi istorie, la cultura şi literatura română din toate epocile – mi-a cerut un timp destul de îndelungat. Nu aveam nici suficiente mijloace de informare, traduceri în franceză ale unor lucrări din amintitele domenii, exista pe piaţă o singură metodă – „Assimil”-  de învăţarea a limbii noastre, datorată clujeanului Vincenţiu Iluţiu,  prieten echinoxist stabilit în Franţa, aşa încât a trebuit să mă descurc căutând te miri unde sursele de informaţie ori utilizând propriile mele acumulări în materie de istorie literară şi de cultură generală… Plus, ilustrarea expunerilor cu câte-un film documentar, mai degrabă de reclamă turistică, dintre cele realizate în ţară şi puse la dispoziţie de Serviciul cultural al Ambasadei noastre de la Paris. Citește în continuare →

Alex GOLDIȘ – Un tratat de ars moriendi

un-altfel-de-jurnal-iesirea-din-timp_1_fullsize-1

             Cu sufletul la gură se citește cel mai recent volum al lui Matei Călinescu, în măsura în care Un alt fel de jurnal. Ieșirea din timp * e, realmente, o carte pe viață și pe moarte. Deși pornește ca un proiect de transcriere a amintirilor de tinerețe (tema „timpului recuperat” e prezentă încă de la primele pagini), jurnalul e deturnat odată cu survenirea unui eveniment nefast: diagnosticarea diaristului cu o boală terminală. Din intervalul care acoperă însemnările criticului (25 mai 2004 – 7 iunie 2009), 15 februarie 2008 echivalează cu o mutație: după această dată, Matei Călinescu începe să-și conceapă însemnările din perspectiva unui „supraviețuitor”, cum sunt numiți în jargonul medical american cei diagnosticați cu o boală terminală.

            Aproape inevitabil, atât ritmul, cât și natura notațiilor se modifică. E ușor de observat că după data fatidică însemnările încep să se înmulțească și, deși scriitura lui Matei Călinescu își păstrează aceeași serenitate clasicistă care l-a caracterizat încă de la începutul carierei, deopotrivă în eseu și în critică, o anumită urgență a scriiturii începe să se facă simțită. Din rătăcitor al diferitelor etaje temporale – pe care le urcă și coboară cu multă grație stilistică –, Matei Călinescu devine, după aflarea diagnosticului, un prizonier al prezentului.

Citește în continuare →

Alexandru MUȘINA – Jurnal (continuare)

8.06.1992

Astăzi ar trebui să fie „ziua partidului” – dar nu e! Fiindcă nu mai e P.C.R. Şi nimeni nu sesizează, nimeni nu suferă – e ca şi cum n-ar fi fost; ca şi cum s-ar fi scufundat 35 de ani de viaţă (la alţii mai mult) şi mă prefac că nu s-a întîmplat nimic. Uneori mă simt ca un saurian ajuns în vremurile de acum. Dar ce sînt vremurile de acum? Nu voi avea, poate, niciodată curajul şi forţa să scriu despre asta: că sînt un fel de varan, o … Cine va reuşi s-o facă, va fi marele scriitor al acestui final de secol. De asta sînt sigur (doar de generalităţi de genul ăsta – imprecise şi neangajante – pot fi sigur în cele literare).

Nevastă-mea (cred că e prima dată cînd folosesc, în scris, sintagma) a ieşit s-o plimbe pe Lessie: ultima achiziţie, o căţeluşă găsită de copii acum cîteva zile. De cînd cu Lessie, am trecut pe planul trei. Oricum eram pe planul doi (copiii, normal! Dar acum?!?!?!)

Iar fumez. Ca un idiot. Şi mă doare capul. Şi mă simt rău. Şi fumez.

9.06.1992

Tot cumpăr şi cumpăr stilouri (ieri, două de 215 lei), pregătindu-mă. Adevărul e că nu mai cred în mai nimic: dacă nu fac porcării e din inerţie, datorită educaţiei şi pentru că şi pentru a face ticăloşii îţi trebuie energie. Poate boala-mi progresează. Nu mai înţeleg nimic din jurul meu – marele poet şi intelectual A.M. e gaga (mai puţin, desigur, decît serialul de desene animate „Superbook”, ce se transmite acum la televizor şi la care se uită Alu şi Piuţa). Ei, şi ce?

Acum vreo jumătate de oră am avut o revelaţie: totul e o poveste, totul trebuie să treacă în poveste. O revelaţie de doi lei – suficientă însă să-l remonteze şi să-l pună la treabă pe un altul. Dar nu pe mine!

Neşansa mea, acum, e că am pierdut încrederea-n mine, exact acum cînd am posibilitatea să fac atîtea.

Conflicte în casă. Dar superficiale. Conflicte la serviciu. Dar fără miză reală pentru mine. Mi-e scîrbă, atîta tot. Şi mă cam plictisesc. Din cînd în cînd mă doare capul.

Idiotule!

                                                             *

Aştept bursa din Franţa. Ca şi cum ea m-ar putea salva! Oricum, o să mai schimb cîmpul de manifestare a nebuniei din mine.

21.05.1992

Bursa din Franţa n-a venit. Aştept, însă, în schimb să se termine anul universitar. „Libertate, scriu numele tău pe toate gardurile, pereţii, inclusiv la W.C.” O săptămînă pierdută/cîştigată la Peleş, cu traducerea a doi poeţi franţuzi. Românii (organizatori): penibil-agresiv-sudici. Francezii: jumate „faini” (…), jumate concurîndu-i pe români (numita Christine M.) în ţopenie, doar că mai harnică. Cei doi poeţi… în fine, fără poezie, că nu mai înţeleg nimic. Băieţi faini, altfel, dar – ca poeţi – nu pe gustul meu (formule solipsiste!?!). Stînjeneala de oameni sensibili (şi „duri”) care provin din lumi atît de diferite. Nu am putut comunica nici cu Claude, care-i excelent ca om (fin, drăguţ, liniştit). Pare „fabricat” pentru „export”. Numai să nu fie homosexual (!!!) Mizeria şi nevroza din jurul meu riscă să mă contamineze şi pe mine. De fapt, sînt gata contaminat (că doar îs produs al socialismului multilateral dezvoltat – groaznic, fără „texte” de-astea ne simţim aşa goi şi neajutoraţi; am ajuns să „le băgăm” de-alea interbelice, gen „Regele şi Patria”, dar parcă… parcă-s pe vremea bunicii – senzaţia că trăieşti fie într-un film al anilor ’50, neorealist, fie într-un „remake” după-un film din anii ’30.

Depeizat. Azi, o grevă făinuţă, de 2 ore, la televizor. Da’ boii nu pică. Senzaţia de şandrama – cu un „şef de şandrama” cretin şi sinucigaş. Comunismul a adus în România boala rusească ce se cheamă clipa/eternitate; acea disperare în faţa spaţiului (cred), care te face să nu-ţi pese. O chestie total atipică. Dar în trecut. Acum… Disperarea resemnată (că de-aia ai trecut şi tu prin „fabrică”) să descoperi tot mai multe semne ale tiers-monde-izării. Cerşetori, ologi, bătrîni mizeri, alcoolici, copii îmbătrîniţi, cerşind, ţigani, maşini luxoase şi figuri de „killeri”… Noroc că nu-şi mai pune nimeni pielea la bătaie pentru nici o ideologie, aşa că n-avem mişcări de tip terorist. E bine. Deşi… Teroriştii sînt bine mersi în diverse fotolii, iar noi trăim ca şi cum am fi uitat de asta.

Noi şi noi stilouri, am cumpărat. Cu unul din ele scriu aici. Şi fumez. Ca un idiot. Dacă m-aş lăsa de fumat, cred că m-aş reechilibra puţin şi psihic (cîtă logică, domnule A.M.!!!). Mă agit mereu, dar nu am senzaţia că „fac” realmente ceva. Nu-s în stare să demarez ceva substanţial: despre proiectele mele literar-existenţiale ce să mai vorbim!?! Stiloul zgîrie hîrtia, ceea ce mă enervează. Am să-l schimb, deşi are un design ca lumea.

22.05.1992

Un fel de a te îmbăta cu apă rece. A fi un conştiincios labagiu existenţial. Pînă ajungi să te dispreţuieşti tu însuţi. Pînă o să ţi se pară normal ca ceilalţi să te dispreţuiască: nu umilinţă, ci obişnuinţă. Frustrări, nevricale, mers în gol… bravul poet apropiindu-se de 38 de ani. Oricum, cifrele nu mai au nici un sens. Suspendat în acest corp, în acest mecanism ce-i dă înainte, între aceste celule străine, tot mai străine: ca un foetus în formol. Numai că formolul e propriul corp. Şi propria viaţă. În care nu te mai bucuri de nimic, nu mai construieşti nimic. De cîţi ani te văicăreşti aici? Universetar! Ei şi? Păi dacă cine? Noi! Ha! Hi! Ho! Ha! Hehehe! Ia te uită la el: A.M., lector. Trebuie să supravieţuieşti? Desigur. Dar dincolo de asta?

De ce să fii inteligent? De ce să fii prost? Dar, în fond, cum eşti realmente? Cataclop, cataclop, cataclop. Dar din ce seară s-a născut această seară? Ce bună-i lumina! Cîţi mor pentru ea. Şi-aceste sunete şi imagini ce trec prin noi. Unde se-opresc? Ce ne spun? Dă-i înainte! Unii nu mai pot, şi mor. Alţii-i ucid, şi trăiesc. Şi noi respirăm, ne bucurăm de liniştea acestei seri. Sîntem normali. Ce şansă ai? Pînă şi a o lua razna e tot o formă de a participa la „joc”. Vorba idioţilor de la T.V. Română: jocuri şi concursuri. Speranţe, fudulie, prostie. Şi ranchiuna. Descărcîndu-se aiurea. O carieră „ascedentă”. Dar am ajuns să-mi fie scîrbă de mine. Să mă cert cu toţi? Ar fi prea complicat. După ce te-ai băgat în rahat (compromisuri elegante cu tona, inclusiv să rămîi în P.C.R. şi după ce te-ai dezmeticit, ştiind că – aşa – eşti cumva mai „protejat”, sau presupunînd asta) să faci acum pe demnul?!

E timp să o iei de la capăt. Da. Teoretic. Dar boala e în tine, inclusiv această incapacitate de a uita. Cu memoria paradită de balastul a ce a fost. Epilepticus. Cam aşa. Poate că al tău creier vrea să scape cumva de balast? Sau e doar o simplă dereglare fiziologică? Să te uiţi în oglindă. Să vezi ce? Un grăscean nebărbierit, chel, cu ochi albaştri. Mare lucru, ochi albaştri! Te tot fuduleşti cu asta, ca şi cum ar fi cine ştie ce scofală. Monsieur des Yeux Bleus vous invite… să-l pupaţi în fund. Şi să recunoaşteţi că-i un tîmpit. Cam aşa ceva.

23.05.1992

Am recitit „Tunelul”, al lui Sabato. Faţă de un asemenea scriitor, fiţele textualiste ale lui George sau pseudo-isteriile post-moderniste ale lui Caius sînt… nu ridicole, ci devitalizate… Se simte-n ele artificiul exagerat, din teama de a vorbi despre lucrurile cu adevărat insuportabile: degradarea fizică, nebunia, incapacitatea de a comunica, moartea… la ei totul e estetizat, înfrumuseţat (prin acoperirea cu o ţesătură ca la George), sau transformat în spectacol (prin exagerare, aberaţie, la Caius). Revistele porno (de exemplu – à la Caius) sau cu fotografii artistice de nuduri (à la George) simplifică, reduc acest „monstru” care e femeia, la ceva exterior. Relaţia cu o femeie, redusă la sex (fie el cu tot felul de „excentricităţi”), la „discurs amoros”, la bani etc., e o simplificare a unei relaţii, o simplificare care o face inteligibilă şi suportabilă.

Nu scriu proză, fiindcă nu am curaj suficient. Şi, totodată, fiindcă mi-ar fi ruşine să simplific „imaginea” asupra lumii (femeii, să zicem) ce ar rezulta din această proză. Premiantul nu are curajul să rişte să fie ostracizat, fiindcă a văzut, înţeles, spus (cît de cît) ceea ce nu se cuvine. Din această tensiune, poate, şi nevroza ta, stilul aberant-agresiv în raporturile cu ceilalţi, senzaţia de trăit în gol, întocmai unui mecanism…

Mă duc să fac o baie.

30.05.1992

Din nou „cocoţat în vîrful patului”, cum ar zice a mea soţioară. O săptămînă de stres continuu, senzaţia că eşti prins în nu ştiu cîte „sisteme” (fiecare, în sine, elegant şi neobositor), care, împreună, te termină. Cum e lumea care tocmai începe? Despre ce fel de „supravieţuire”, despre ce fel de „personalitate” va mai putea fi vorba? A.M. este, concomitent: tată, redactor-şef, lector univ. (?!?) de folclor, comparată, dialectologie, „poet al oraşului”, acţionar la I.N.T. S.R.L., autor de romane de „consum”, plus – ar trebui – luptător pentru democraţie şi drepturile omului într-o lume ce se scufundă…

Un loc oarecare: poezia. Dar îl mai are? Iar marele gînditor? Să fim serioşi! Desigur, am uitat cîteva ipostaze conjuncturale (agent literar pentru romanul parodic ce tocmai l-am scris împreună cu Andrei şi Caius, „comentator” al sistemului cultural postbelic, într-o masă rotundă, organizată de Sorin Matei, plus „conciliator” în tensiunile nesfîrşite dintre „juni”…)

Mai bine să nu mă gîndesc. Şi să-i dau înainte. Program pe săptămîna viitoare: vizită-fulger (o zi) la Bucureşti, şedinţă (minişedinţa de minicatedră, corectat romanul, deplasare de 3 zile la Arad întru scopuri culturale, de prestij (invitat!) – plus rezolvat partea financiară pentru deplasarea în cercetare folclorică.

O cădere psihică, o amnezie sînt chiar un fel de oază cu verdeaţă. Cu verdeţuri hrănitoare: libertatea de dincolo/dincoace de ham. Probabil că – dincolo de vanitate sau modă – cei care ţin jurnale sînt nişte oameni foarte singuri (o posibilă cercetare: cînd au apărut „jurnalele” şi care a fost funcţia lor psiho-socială, culturală? – pentru că, evident, impulsul iniţial nu a fost de ordin estetic).

                                                             *

Graba (disperată) de a uita ce a (am) fost înainte de ’90 – aruncîndu-ne în prezent, complicîndu-l la nesfîrşit. Poate că e normal pentru ceilalţi. Nu şi pentru mine, care mă vreau scriitor. Neapărat: lucrează la „Le Grand Mal”. Nu-ţi poţi „domina” biografia, dacă nu-ţi faci datoria. E un paradox pe care indienii l-au înţeles demult: eşti realmente „liber”, doar cînd ai făcut ceea ce trebuia să faci. Nu prea am cu cine discuta din astea – dintre cei mai inteligenţi din jur, unii sînt fie prea „literaţi” (George, Caius), fie prea băgaţi în politică – jurnalistică (Andrei, Marius), fie sociologi-politologi (Soso, Onuţ, Ungureanu)… „Drama” lui A.M. este că, probabil, avea o vocaţie „socratică”, iar el e văzut ca un fel de Humboldt-Fleischer, din romanul lui Bellow (Soso cel egoist – blocat dixit). Un asemenea tip – eu, par examplu, nu poate „funcţiona” realmente decît cînd există o „cerere” reală pentru ceea ce poate el oferi. Nu sînt dintre cei care „provoacă”, „inventariază”, „generează” cererea. E împotriva unei minţi de acest tip. E ca şi cum ai viola o femeie, ca să-ţi aplici apoi, cu drag, „maieutica” pe ea. Nu se lipeşte! Rămîne literatura – o idee: roman-dialog! Un fel de fals dialog socratic, cu un Socrate gaga, ce le interpretează pe toate aparent cu „tîlc”, dar complet aiurea.

Mai mult, enervaţi de tipul meu de gîndire, Caius şi Andrei îmi „vînează” lapsusurile şi mă acuză că mereu „deformez” – da’ cum să fii obiectiv?! Asta nu mi se mai răspunde. Sînt foarte singur, de-aia scriu la jurnal, e clar. Ei, şi?!!

Recitit cîteva pagini din jurnal, de la început. Concluzia: ce păcat că-s un ratat?! Atîtea lucruri „deosebite” risipite, zău, dom’ Săndel, cum se poate?! Să nu te-apuci mata de proză?!

Idioţilor! Citiţi acest jurnal. Corect! Dar recunoaşteţi că sînteţi nişte imbecili? Dacă da, atunci… Atunci, ce? Că tot nu poţi controla nimic din propriul scris şi propria viaţă, dragă Alexică.

20.XI.1992

Scriu cu un stilou elveţian (?!) Dar care nu-mi place. Totul e atît de complicat, iar eu nu mai am indecenţa, sau inconştienţa, de a simplifica, încît nu sînt bun de scriitor. Orice mare scriitor e un maniac: oricît de „complexă” ar fi lumea din scrierile lui, ea e atît de „parţialistă”, încît numai un maniac (sau un iresponsabil, tot aia-i) poate consacra ani din viaţă pentru o imagine trucată/trunchiată a lumii – deci, crede-n ea, clar, e dus cu pluta! Scuza lor: sînt sinceri! Cei care sînt „vinovaţi” sînt „producătorii”, deşi e greu să distingi între unii şi alţii (unul se poate vedea pe sine ca simplu „producător”, dar, în fond, să fie un „maniac”: gen I. Asimov; şi viceversa, unul poate fi „sincer” în fantasmele sale, dar să nu fie decît un „producător” – vezi Karl May – dar, oricum, inclusiv în „literatura de consum”, tipii tari sînt „maniacii”, mitomani-grafomani, gen May, Simenon, San Antonio – care, din această cauză, ajung la „respectul” celor care studiază (scriu literatura „mare” – de aici admiraţia surrealiştilor pentru „Fantomas” sau zecile de teze de doctorat despre Simenon).

Ca să revin la mine:

1) stiloul scrie prost, o să renunţ la Elveţia pentru China (producătoare)

2) am suficiente scuze pentru incapacitatea-mi de a mai scrie (vezi mai sus!)

3) iar am făcut crize de „grand mal” – trei, în trei luni; cam mult, dar cui îi pasă?! (Poate Taniei şi copiilor, dar în rest… mă întreb ce-o fi însemnînd prietenia pentru alde Caius, George, Andrei – de care mă frec aproape zilnic – mai puţin Bodiu, de 3 luni dus în ale Americii să se „specializeze” în democraţie!)

Îmi vine să rup prezentul stilou! N-o fac, fiindcă e un cadou de la dragul de M.D.P. (ajuns şofer elveţian) şi de la a sa nevastă şviţeră, Cristel.

Probabil că o să mă-apuc de recitit „Darul lui Humboldt”, deşi ar trebui să-mi pregătesc cursurile. Care mă „seacă” – nu-mi mai dau nici o satisfacţie. Nici studenţii. O „variaţie” (dar de care n-am chef, pentru care n-am nici o energie) ar fi un „amor estudiantin” – Dumnezeu, însă, ştie mai bine ce e în mine! O tîrîială; un jurnal suprarealist – neoriginal, dar, bate toba tot mai tare, cine cîntă la patefonul din pivniţă, poate interesant pentru un psihiatru din Supralevant. Stop! Nu-mi place cum scrie nici prezentul stilou, chinezesc. Vreau un stilou de-al nostru, din popor, cu suflet şi peniţă de aur, să simtă aidoma mie şi iute şi-ndemînatic să lunece pe hîrtie! Zău! Nu sînt ironic. Deşi nu-mi fac iluzii: după-o anumită vîrstă eşti „clasat”: eu sînt scîrbos-ironic, filooccidental, dar cu nostalgii rurale, un macho-ist încremenit în proiect, şmecher totodată, care face crize la comandă, cînd are mai mult de lucru şi nu-l poate evita altfel, fiindcă, funciarmente şi dincolo de toate sînt un LENEŞ. Nu un TRÎNDAV, că pe ăsta l-a teoretizat Baudelaire, geniu francez, aia-i altceva, ci un LENEŞ pur şi simplu, un leneş românesc – struţocămilă. Hai la lectură!

De ce mai scriu aici? Ca să-mi fac norma de pagini! Şi de ’oţ! Clar?!

5.I.1993

Am început noul an în stilul caracteristic: disperat-indiferent, patetico-ridicol. Cu „cumnăţica” (Mihaela, fată bună, care pe 31, la orele 8 seara a făcut o criză de rinichi – da’ au dus-o întîi la maternitate, că e în luna a 6-a, sau a 7-a, sau a 8-a, nimeni nu ştie exact, că draga de ea dă mereu alte termene, unde n-au internat-o, ci au injectat-o şi au trimis-o acasă; ca să-i facă vecinele injecţii, înainte chiar de ora 12, apoi dimineaţa la şase, apoi… că durerile n-o lăsau); revelion ca-n filme, în familie, cu-n frate obosit-disperat-resemnat, cu Alu energic, la fel Piuţa, cu Tania pe post de „rob casnic” – da’ i-am luat maşină de spălat automată nemţească, mîndria familiei, şi-am ajuns cu datoriile pe la 160.000 lei, da’ ce contează – iar eu pe post de geniu rablagit, care stă, se uită – inclusiv la televizor, că „e” seriale bune – fumează şi apoi zace pînă după-amiaza-n pat… Mihaela (cumnăţica) s-a internat pe 2.01.1993, zi în care am şi făcut o viroză zdravănă, cu frisoane, tuse, febră de 38,6 – da’ luni 4.01.1993 şi azi am fost la şcoală, că-s tare conştiincios, deşi mi-i tare silă; Tania, la fel, cu rinichii după un glorios Crăciun la Şinca unde a răcit zdravăn – un cuvînt care-mi place, fiindcă exprimă vigoarea noastră, românească.

În fond, deşi mă screm, nu cred că am haz. Dar în felul ăsta mă mai descarc şi eu. O soluţie mai bună, desigur, ar fi să m-apuc dă proză, că tot n-o publică nimeni, azi, la noi. Păi! Un geniu mic şi răutăcios – penibil al autoironiei blajin-agresive (îţi plac oximoronele, nea Alexică – ce cuvînt magic – Alexică – nu mi s-a mai zis aşa de pe vremea cînd eram tînăr şi făceam ca boul naveta la Întorsura şi mă dădeam grande la tot felul de galinacee didactice – şi nu numai!?!). Poate că atît a mai rămas din mine: soluţia ar fi să-mi „textuez” penibilul, doar-doar o să scap de el. Cine ştie!? Şi poate iese şi un ban, ca la „accentuatul” de Karl May (reeditat de revista ce cu drag nu o mai conduc şi cu vitejie nu mai apare de 6 luni, respectiv un an şi 6 luni).

Cred că jurnalul e dincolo de perversitate. Deşi e o perversitate. E dincolo de perversitate pentru că, scriind, din mucilagiul existenţei cotidiene, extragi alcoolurile – mai tari sau mai slabe, mai atractive sau mai plicticoase – ale unei „existenţe” (care ţine, suspendat, cititorul/scrietorul pe tot timpul lecturii, cum te „suspendă” o beţie – aşa cred, aşa-mi amintesc, că de trei ani şi jumătate nu mai beau) – Imensă banalitate! Analizaţi-o bravi cretini ai viitorului! Fiindcă bietul „jurnalier” tot speră că-l va citi – şi analiza cineva – e unul cu o psihologie de tip „viaţa mea e un roman” (fie el şi intelectual), iar noi, voyeur-ii, cu drag ne uităm prin rufele mucegăite ale unuia care de mult e oale şi ulcele, deşi – acum, în clipa în care trăim – pare aici, se agită-n cuvinte. E o stafie nepericuloasă, simpatică. De-aceea tot citim la jurnale şi memorii – inclusiv tipi fără operă notabilă – gen Renart sau Goncourţii – sînt foarte interesanţi (?!!) ca jurnalieri. Doamne-ajută! (Katharktic…), da’ cu jurnalul ăsta s-ar putea să ajung să am şi „operă”. Bună treabă! Hai la nani, că-i ora 12,30 noaptea, iar mîine (azi) eşti iar universitar! Corect.

 

 

[Vatra, nr. 12/2015]

Alexandru MUȘINA – Jurnal (continuare)

11.XII.1989

No chance! Ştiu, simt precis cum trebuie scris romanul, dar nu-s în stare să scriu. De ce? Naiba ştie! Nu-s temerile lui Caius (cred că un „contact” – pe care nu-l doresc – cu Secu m-ar întărîta (…) şi sînt gata să merg pînă-n pînzele albe dacă se leagă cineva de mine – asta au înţeles-o prea bine, e drept, după trei ani, cei de la şcoală). Poate dintr-o aberantă „pudoare”. Chiar şi-n acest „Registru…” falsific: accentuez latura „intelectuală” şi cea „slobod la gură”, deşi sînt un sentimental nenorocit. La cele mai jalnice filme, la cele mai stupide cărţi, plîng (sau îmi vine să plîng) la scenele siropoase. Cînd sînt cu alţii, o trag pe umorul agresiv, pe grotesc, ca să nu se-observe că-mi dau lacrimile. Poate nu sînt eu convins de scenele respective, îmi dau seama că-s confecţionate (şi încă prost), dar cert e că-mi vine să plîng. La fel cu Alu şi Piuţa: par ursuz şi nepăsător, îi tratez cu – relativă, deliberată – severitate, dar ei m-au simţit, mai ales Piuţa, şi-şi cam fac „jocurile”. Rar – cînd mă gîndesc că se-nvaţă rău într-o privinţă sau alta – mă înfurii cu adevărat şi devin „eficient” ca educator.

Asta-i una. Apoi: citesc tot timpul, nevrotic, şi – astfel – am tot timpul mintea împrăştiată în zece locuri deodată. Îmi tot propun să nu mai citesc – e şi nesănătos, dăunător mai ales la boala mea, ieri am stat pînă la 2 noaptea – dar… Prea multe „dar”-uri.

Sentimentalismul, însă, e combinat cu un real egoism: nu sînt realmente atent cu cei din jur; sînt şi „lăcrimos-participativ” şi excesiv de „autocentrat”. Plus, sterilizanta obsesie de a deveni scriitor, care tinde s-o anihileze chiar pe aceea de a scrie.

Plus: obsesia că-s superdeştept, că le ştiu cam pe toate… dar n-a venit timpul să le exprim (?!?). În fond, o reacţie normală: mi-e teamă să descopăr că una e senzaţia că ştii, că eşti în stare şi alta e să o dovedeşti scriind. E diferenţa între senzaţia că ştii un lucru, un număr de telefon şi posibilitatea de a le spune, de a le actualiza. Poate că întreg sistemul meu intelectual e „fisurat”, poate că chiar am atins limita posibilităţilor mele şi, încercînd să trec dincolo, totul s-a pulverizat şi nimic nu se mai încheagă.

În fine, teorii, teorii, teorii…

15.XII

Adevărata treabă a unui scriitor este literatura, nu jurnalul (cu excepţia, desigur, cînd vrea să facă din jurnal o formă literară, o ficţiune – ceea ce nu e cazul la mine; jurnalele care devin involuntar literatură cu o valoare minimă – poate cu excepţia unui Tolstoi, care era scriitor în „orice”, iarăşi nu e cazul la mine). De ce mai scriu aici? Ca un fel de terapie, ca să-mi demonstrez mie însumi că exist, că am existat. De sinceritate excesivă – singura „salvatoare” în plan psihic – nu e în nici un caz vorba aici: e un jurnal de întreţinere (a unei minime iluzii de existenţă).

Oricum, scris cu conştiinţa că oricînd poate fi citit de imbecili incompetenţi, care vor căuta în el „probe”, nu-mi permit să trec decît opiniile mele, nu şi discuţiile cu ceilalţi, lucrul cel mai interesant în ce mă priveşte (m-ar plictisi un fel de „jurnal al corpului”, cum face George, iar fantasmele şi ideile – niciodată perfect „dezlipite” – mor în chiar momentul în care se nasc, sau nu aşteaptă pînă am eu timpul să le trec aici; cred că „fantasmele literare” – literatura sînt, deşi înrudite, de cu totul altă natură cu cele „reale”, nescrise, care se „nasc” şi „trăiesc” mai repede şi mai uşor, sînt mult mai complexe şi „depline” – fantasmele scrise sînt o împietrire a lor, o încercare de a le surprinde, care însă trebuie să ţină seama, vrea-nu vrea, de material (de limbă), de fantasmele tribului (deja materializate de alţii) etc. Literatura e mai trainică, dar şi mai schematică şi cumva lentă, bleagă. Şi jurnalul? Nicăieri. Un hibrid al hibridului.

Ieri a fost Andrei pe la mine. Vag în curs de îmburghezire. Alaltăieri, George (cu Mana) şi Toma (cu Ioana şi Andrei): a fost ziua Taniei (33 ani). O discuţie tensionată vag, dar care nu se lega. Senzaţia că fiecare e pe drumul lui, că avem prea puţine lucruri în comun. Ce e cu Toma? La un moment dat vorbea ca un propagandist, deşi n-are mania microfoanelor. Chiar e prins de jumătăţile de adevăr, de sofismele ieftine vizavi de ce aduce şi nu bunăstare, chiar crede semi-semi-semi-semilumea care ni se propune? Asta cînd toţi îngheaţă, cînd au, de zile întregi, 3-4 grade în apartament, cînd toţi sînt terminaţi fizic şi psihic. Dar eu ştiu ce vreau? Un activ pentru cauzele drepte nu prea-s. Dar nici conformist, aşa încît forţele răului se cam uită chiorîş la mine, nu ştiu la ce să se-aştepte. Evident, adevărul e unul şi-atît de clar! Dar nimeni nu mişcă! Ce aşteptăm, ce aştept? Psihologie de popor amărăştean, a cărui soartă au decis-o mereu alţii. Ştii şi-asta „Si, Monsieur Muşina?!?” „Păi eu, să vedeţi, eu, scriitor, cu ale literaturii…” De-aia n-are ursul coadă şi noi puţină libertate. Oricum, ce să te-aştepţi de la un produs 100% comunist. Celui-là c’est moi.

17.XII

Aflu, de la „Vocea Americii”, că ieri a fost o mare demonstraţie la Timişoara; aproape nu mai pot să mă emoţionez. Sînt prea obosit chiar pentru a mai avea speranţe. Dar şi pentru a-mi fi frică: joi mi-a spus cineva că „băieţii” (adică Securitatea) iar s-au interesat de mine, iar unul dintre ei – care se-ocupă de Muzeul Judeţean de Istorie – şi-a exprimat „dorinţa” să stea de vorbă cu mine. Ieri, după-amiază, a apărut Călin Duma şi cînd m-a văzut la uşă (Tania-i pe la Lujerdiul ei ca s-aducă o parte din porcul crescut de rude) a fost vizibil uşurat: la Întorsură s-a zvonit că aş fi murit (?!?) Ce să mai cred? Un individ atît de alienat ca mine nu mai reacţionează în nici un fel, fiindcă nu mai simte nimic. Azi a fost Caius pe la mine şi am discutat despre responsabilităţile „sociale” ale scriitorilor şi despre frică – n-am stat să-i explic că sînt pasiv şi pentru că-s atît de epuizat şi nepăsător încît nici frică nu prea mai îmi e.

Iar s-a făcut tîrziu – e trecut de 11 seara. Am avut tot soiul de vise cu carne (care vrea să zică boală), dar nu era foarte clar că o să mă-mbolnăvesc. Nu mă simt grozav, dar sper să treacă şi asta cu bine. Lîncezesc – sindrom specific socialismului multilateral dezvoltat. Memoria mi-e la pămînt. N-ar trebui să mai citesc deloc, dar citesc ca un apucat (ieri, de exemplu, „Megatendinţe” a lui Naisbitt – la ce mi-o mai fi folosind?). De fumat, am reuşit să mă abţin, începînd cu 14 curent (o excepţie, ieri, cînd „am tras” două ţigări cu M.D. Popescu, june poet student silvicultor, suflet de aur şi o mare figură). Scîrboşenia asta de situaţie, în care nici în jurnalul propriu nu poţi scrie degajat! Am senzaţia că nu numai eu, dar chiar şi un muncitor oarecare e „blocat”, nu mai poate – psihic – munci din cauza situaţiei prezente: exasperare, aşteptare. (Sînt atît de cretinizat, încît singurul lucru ce mă obsedează realmente e să fac rost de cerneală chinezească: au adus prin papetării, dar în cantităţi atît de mici, încît se dau exclusiv „pe sub mînă”).

19.XII

Astăzi, la B.B.C. au anunţat că la Timişoara, duminică, Securitatea a tras în mulţime, la întîmplare, omorînd peste 200 de oameni. Un masacru pe care-l credeam posibil doar în Africa, America de Sud sau China. În faţa unei asemenea crime, ce să mai zic? Şi ce să fac? Aproape am plîns cînd am auzit şi, pe urmă, pe stradă, îmi venea să plîng de unul singur aiurea. Orice acceptare, fie şi tacită, a crimei e descalificantă. Cum să înfrunţi, totuşi, monştri în aşa fel încît să fie cît mai eficientă acţiunea? Vorbesc – scriu aici – prea mult şi nu fac nimic. Au murit sute de oameni! Femei şi copii! Neînarmaţi! Împuşcaţi în stradă, străpunşi cu baionetele! Şi asta la noi, în Timişoara. Ne putem aştepta la orice de la monştri ăştia. La Braşov, parcă nu s-ar fi întîmplat nimic (doar patrule de 7-8 miliţieni cu automate şi cîini peste tot).

Criminali, criminali, criminali! Ce să mai aştepţi de la ei? Ce să mai discuţi cu ei? Voi accepta pasiv situaţia? Cum să nu ţi se facă ruşine de tine dacă nu faci nimic, dar ce faci cu familia şi ambiţiile…?

9.09.1991

Am recitit, ore întregi, din „Registru” Concluzia: merită să mai scriu în el. Îmi face bine (inclusiv lectura la tot ce am scris înainte – ca să reiau o metaforă, cînd scociorăşti prin hainele vechi dintr-o debara, redevii, pentru un scurt timp, mai tînăr; obiectele conţin în ele şi o bucăţică de timp, dintr-un anume timp).

Cum să continui? Cel mai simplu ar fi să-i dau înainte! Dar nu azi, e prea tîrziu şi mi-e somn.

Totuşi:

– să nu mai fumez (ha! ha!)

– să fiu mai bun şi mai calm cu cei din jur (ha! ha!)

– să mă apuc de scris, măcar de pus la punct volumele şi antologiile pe care acum le pot publica (ha! ha!)

Iată-mă-s şi personaj public. Redactor-şef etc. Mai perfid nu se putea. Generos (mulţumesc Domnului!, am scăpat, totuşi, de dictatura pe faţă), dar tot perfid. Pentru că, iată, de aproape 2 ani nu am mai scris nimic şi am citit realmente maximum 4 cărţi (?!!  Munţi vă cutremuraţi, oameni vă miraţi, de ce azi aflaţi!)

Nani, geniule braşovean redactor-şef!

Dar nu înainte de a vă readuce aminte: orice cititor al acestui „Registru…” e un imbecil. Pe bune! Im-be-cil! Imbecil.

28.04.1992

E primăvară. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Dar s-a întîmplat, oare, ceva? Stau în dormitor, sub plapumă, ca de obicei, şi scriu. De ce scriu? Urmează, ar trebui să urmeze un răspuns:

  1. a) existenţial, sau

  2. b) ironic, sau

  3. c) ironic-existenţial, sau

  4. d) textuant – textuat – taxtualizat ş.a.m.d.

Mai bine s-o iau prin păpuşoi (moldovenism – mai nou, la marea filologie braşoveană, ţin cursul de „Dialectologie” !?! Zeii au umor, nu glumă. În principiu, orice aberaţie aş putea imagina în scrisul meu „ficţional” ar fi o jucărie faţă de ce se-ntîmplă „de-adevă’” – ar trebui să fiu dezinhibat! Dar nu sînt! O.K.?)

Deci: am un cerc baban de folclor, în care studiem mai ales „Oracolele” şi „Caietele de amintiri”. Avînd nostalgia „originilor” (vezi „mitul eternei reîntoarceri”) am proiectat o expediţie folclorică în judeţul Sălaj. Deie Domnul să reuşesc! Deşi… Deşi parcă refac acelaşi circuit. Mai urmează să m-apuc, cam într-un an, iar de poezie şi totu-i pe roate: id est, o maşinărie. O Muşinărie! (joc de cuvinte idiot, dar necesar – înţelept oriental cum tind să devin, încep să înţeleg locul şi rolul tîmpeniei în lume. Fără asta, zău, ne-ar fi tare greu, dom’ cititor imbecil al acestui „registru”).

Acuş, o întrebare: sînt eu acileaşi „textualist”? Răspuns: rahat, sînt doar disperat-plictisit. Singura asemănare: am, uneori, ambiţia în sine de a scrie, de a umple şi a umple pagini, à la butoiul Danaidelor (sau care naiba o fi! Stai liniştit, la anul o să ştii din nou, că o să predai la comparată, literatura antică!)

Deci, puţină acţiune: am luat concursul, în ianuarie, şi sînt lector universitar!!!??? Deocamdată!?!?!? În februarie am fost în Franţa (pe banii lor, invitat şi cu „Air France”) la Paris şi la Royaumont, unde s-au tot căznit (vreo 4-5 zile) să traducă din capodoperele subsemnatului care, cică, vor fi şi editate în volum (Bravos, nea Săndele, o luaşi pe urma lui Zaharia Stancu şi Marin Sorescu!) Prin cea bunăstare franceză întîlniţi: Ghiu (nevrotic, neras-cărunt şi tapeur – ca în ţară), Vişniec (crispat-interesat, finuţ-angoasat – ca în ţară), Magda Cârneci (vioaie, brunetă, băgăcioasă şi angoasată că nu e destul de băgată în seamă, altminteri fată bună şi care, dacă ai „poziţie”, te chiar „are la inimă” – ca în ţară). Întrebare patriotic-demnă: de ce te mai cari pînă-acolo (exceptînd mîncarea şi mici facilităţi), dacă măcar mai degajat nu devii? Nu zic să fii fericit sau să te schimbi… nu… să fii degajat. Fac pe moralistul şi de oftică, voi/vei zice, că după zece zile m-au expediat „chez soi” (e drept, elegant, tot cu „Air France” şi n-am prins şi eu măcar o bursă, colea… Ba, sincer să fiu, poate-o să am una la toamnă, de vreo trei luni… atunci să te văd iubite Diogene de pe Calea Bucureşti!?! Să vedem cît de degajat eşti. Oricum, drag cititor imbecil, de-un lucru sînt mîndru: cît am stat la Paris, am dormit tot cît acasă (cam 14 ore pe zi), n-am făcut vizite (exceptînd una la Victor – bursier, desigur, pe-un an, la Pasigi şi una – penibilă – la „Centrul Cultural Român” ca să primesc o recomandaţie pentru bursă de la un sobru şi afectat Béart, specialist în dadaism şi suprarealism, se pare. Biet Tzara, te-ai agitat degeaba, că sistemu-i mai tare şi te-au editat, ediţie Béart, în 6 volume!)

                                                             *

Iar stau pînă la ore tîrzii. Azi m-am uitat la scîrboase „actualităţi” şi la o finală a Cupei U.E.F.A. la fotbal: pentru posteritatea critică – F.C. Torino-Ajax Amsterdam 2-2; noroc cu comentatorul, care mi-a explicat (ne-a explicat) că numele de Ajax vine de la numele zeului vîntului la Homer, care l-a salvat în luptă pe Ahile (?!?) Să tot trăieşti şi să nu-mbătrîneşti! Ar trebui să las baltă orice iluzii literare şi intelectuale şi să trec pe droguri: S.F. fantasy, poliţiste. Nimeni nu poate, pînă la urmă, înţelege o inimă fină de poet. Nani! Că mîine iar muncim de ne spetim.

 

 

[Vatra, nr. 10-11/2015]