… somnambuli, dar inteligenți… Și ce dacă artificial? Fără vibrație interioară, dar creatori… Și ce dacă autori de monstruozități? Automatizați, dar evoluați… Cui îi pasă dacă dezumanizați? În fine, nu e cu supărare, e cu noutăți de la Constantin Severin despre „condiția post-umană: o viață asistată; o minte spectrală; o viață interioară fantomatică”. Dacă ne luăm după vorba Glossei lui Eminescu… toate-s vechi și nouă toate… vechi, în acest caz, pentru că toți (și toate) am experimentat măcar o dată, cel puțin de la Matrix încoace, realitatea virtuală, spațiile inconștienței, matricea vieții simulate; noi – dat fiind că unii nu doar au accesat-o sporadic, au creat și ochelari speciali pentru o mai bună conectare la lumea iluzorie, tridimensională. Ochelarii VR – tare apreciați azi în era digitală a gaming-ului, ca dătători de senzații tari, de euforie și adrenalină.

În loc de ochelari, Constantin Severin a conceput romanul „Orașul somnambulilor”, pe care, ca să fie sigur că ajunge unde trebuie, l-a publicat în trei limbi: engleză, franceză și, desigur, română (la Editura Eikon, București, 2024). Un semnal de alarmă, fără să fie exagerat de alarmant, cu privire la noua tendință a omenirii de a explora lumea ieșind de bunăvoie din ea. Cum e posibil o știu cel mai bine tinerii noștri, care apelează, dacă nu la droguri și narcotice, atunci la jocuri și platforme s(t)imulatoare de „realități” paralele; aș zice: nu doar ei, căci s-au văzut destui adulți devorați de himera rețelelor de socializare și de – „un (alt) drog cotidian”– inteligența artificială.

Însăși protagonista cărții de față– o tânără nepaleză, cobai al unei operațiuni secrete de des-ființare umană, sprijinită de NATO –, fostă (și actuală) victimă a somnambulismului (indus de sistem, dar și personal), se va zbate până la final între inconștiență și trezie, între a trăi și a filosofa despre trăiri, între a scrie și a visa la o scriitură autentică. Fără izbândă, din păcate. Și asta nu pentru că nu și-ar fi dorit să reușească, căci dintru început declară: „m-am trezit ca să vă povestesc”, și nici pentru că nu s-ar fi ținut de treabă: „în perioada parasomniei totale care a durat șapte ani am visat de mii de ori că voi scrie aceste pagini”. De vină să fi fost beția de imaginație?

Desigur, Constantin Severin știe că, într-o epocă atât de avansată a tehnologiei, cu posibilități nelimitate de evadare în și din cotidian, visul romantic și poveștile fantasmagorice nu mai sunt satisfăcătoare pentru mentalul intelectualizat al cititorilor de azi. De aceea, în numele credibilității și pentru a nu fi suspectată de trădare a „noii” ordini umane („să nu fiu recunoscută că m-am trezit”), fetei-narator îi va da prin minte – și prin scriitură – tot la câteva rânduri câte un truc stilistic ori vreo piruetă de gândire: de la inserții filosofico-meditative, divagații pe teme culturale ori rostogoliri confesive, până la dialoguri neinteligibile, flash-backuri deșirate sau suprapuneri buimace. Asemenea unui joc al vieții, perpetuum mobile între vis și realitate. Atât de convingător, că însăși confesoarea își mai pierde claritatea uneori: „în jur totul avea strălucirea aurorală a unei nașteri, nu eram sigură dacă încă mai visam ori trăiam în sfârșit în lumea reală, nu recunoșteam nimic, nu știam unde mă aflu, cum mă cheamă, ce viață am avut înaintea perioadei de somnambulism, și mai ales de ce sunt singură. Atât de singură – un ecran uitat într-un colț al realității, pe care imagini fugare se încrucișează unele cu altele fără să-mi atingă inima”. Reușit experiment de anesteziere ființială, admirabil, de n-ar fi în joc noua formă de deconectare globală de la sens și valoare a speciei umane contemporane! „Mi-e teamă – mărturisește ea – că printre «elitele globale zombie» […] se află și lideri care visează să transforme  unele state indezirabile în națiuni somnambule”. Măcar, în trecutul totalitar, omul nou a fost creat după chipul exterior și asemănarea cu tiparul sovietic și, deci, nu a ținut mai mult decât acesta, în schimb, azi, dacă e adevărat ce expune Constantin Severin, pare amenințată însăși condiția umanității. Iată în ce fel: ahtiată după inovație, renunțând la puterea personală și la conexiunea reală, adoptând idealul de superlibertate artificială, va sfârși într-o simplă clonă despuiată de individualitate.

Despre minunata lume nouă și pericolele sale desacralizante ne-au mai avertizat și alții. Aldous Huxley, de pildă, scria în urmă cu aproape o sută de ani despre societatea distopică, despre cum consumerismul și tehnologia aveau să înăbușe sufletul și spiritul umanității. Greu de spus dacă, între timp, viața însăși a bătut cartea ori cartea a prevăzut viața. Cert este că, în cazul de față, nici Constantin Severin nu asistă pasiv la decăderea ființei umane, privind cum aceasta renunță de bunăvoie la autenticitate și la trăire, în favoarea unei vieți artificiale, robotizate și alienante, care se scurge din inerție și înspre inconștiență. Dimpotrivă, ca orice intelectual cu gândire critică, ia atitudine și scrie din convingere („după noi nu rămân decât poveștile, lumea e o imensă pânză de păianjen alcătuită din povești”), denunțând în cartea sa somnambulismul intelectual, ființele zombie și societățile mistificate.

Simplu, fără emfază: întâi își pune în gardă cititorii cu privire la modul constrângător de operare al actualului sistem opresiv – inteligența artificială – și deconspiră publicul-țintă cu care acesta va popula noul cocon paradisiac: ființe vulnerabile din toate părțile lumii și de ambele sexe, fără experiență, deconectate de la sine, libertine, dar fără libertate interioară, însetate de confort și, de aceea, ușor de manipulat. „Toți tinerii aleși, de cele mai multe ori la întâmplare, au fost forțați cu pistolul la tâmplă să intre în mașinile cu geamuri fumurii și ulterior au fost deportați într-un oraș-fantomă (nu apare în hărțile și documentele oficiale) apărut peste noapte, creat special pentru ei în Patagonia, cu ajutorul celor mai noi tehnologii, într-o zonă complet izolată și înconjurată cu garduri mari de metal de trei metri înălțime. Lângă Orașul Somnambulilor se înalță clădirile portocalii și futuriste ale unui centru de cercetare cu peste 300 de savanți de diferite specialități, de la genetică și microbiologie la psihologie și manipularea maselor. La 5 kilometri de acest complex din avangarda științei contemporane se află un heliport și un aeroport, prin care se asigură în primul rând aprovizionarea cu hrană și articole de consum, medicamente și instrumente medicale. Cele 5000 de case [5000 de indivizi, deci fiecare cu casa sa] sunt aproape identice, alcătuite din două camere, bucătărie, cămară și baie, diferă doar culorile folosite la pereții exteriori, de la alb și albastru la galben și violet. O mică grădină cu arbuști ornamentali și flori completează spațiul locativ, prevăzut cu toate dotările necesare unui trai decent. Orașul parasomniacilor, situat la sud-vest de Puerto Madryn, are și câteva străzi pe care nu circulă nicio mașină, trei restaurante cu terase, un spital, un parc și un mic teatru cu spectacole improvizate de localnicii aflați sub vraja continuă a somnului indus”. E drept că o asemenea recrutare („cu pistolul la tâmplă”) pare inspirată din filmele cu James Bond. În realitate, tinerii de azi primesc în dar, încă de la naștere, viața de huzur, iar mai apoi se exilează singuri în spațiul digital.

Or, între a hiberna liniștit și îndestulat într-o asemenea oază de confort virtual și a te zbate lăuntric, a suferi, a trăi deziluzii și amărăciuni în viața reală, cine oare ar alege sacrificiul? Și pentru ce? De dragul simțirii adevărate, în speranța creșterii interioare și pentru promisiunea unei izbăviri de dincolo de moarte?… Greu de crezut, de nu cumva neadevărat… Totuși, autorul nu se lasă păgubaș și găsește cel puțin două suflete cu potențial (dar și cu șanse diferite) să ridice nivelul de conștiință al lumii cărții sale.

Primul este deja amintitul personaj-narator, pe nume Alisha Rajvanshi, originară din Nepal, parte din „experimentul colectiv” de deconectare de la realitate, care a „trăit” timp de șapte ani sub efectul „parasomniei totale”. Șansa ei la decablarea de la virtual survine datorită unei emoții spontane care o „trezește absolut întâmplător” când aude melodia românească Ciocârlia. Treptat, „după treziri la niveluri ale conștienței din ce în ce mai înalte”, ajunge să își simtă din nou sufletul „dezmorțit” și își dorește reîntregirea ființială. Soluția a găsit-o, credea ea, în libertatea de expresie, în scriitură, numai că, din cauza reminiscențelor somnambuliste ori a firii ei prea matematice, arta scrisului devine un act intelectualizat, declamator, lipsit de emoție și de fior interior (ea însăși constată: „această carte șchioapătă”, „un scriitor nu ar trebui să apară în opera sa mai mult decât Dumnezeu în natură”). Tot ce rezultă e o încercare imperfectă de realcătuire prin artă, simplă oglindire a despletirii sale interioare. O altă șansă dată fetei e iubirea, mult diferită de intimitatea sexuală, privată de plăcere („uneori, zice ea, am avut senzația că fac dragoste cu o păpușă gonflabilă”), cu buimacul Mircea Axinte, filolog-filosof de origine română, el însuși pradă a amintitului experiment.

Olav Thorsen, în schimb, „un suflet nordic” (al doilea pe care pariază autorul), psiholog din Norvegia, crescut într-o familie de intelectuali, tatăl, bibliotecar, mama – curator de artă, întruchipează exact figura unui tânăr simțitor, spiritual, iubitor de valori atemporale și de artă clasică, deschis totodată spre cultura modernă. „E un bărbat nordic cu un aer retro, cu trăsăturile desprinse dintr-o veche gravură de Albrecht Dürer și care degajă siguranță, liniște și calm. Întreaga sa înfățișare îmi provoacă însă o intensă senzație de cunoaștere, precunoaștere și recunoaștere, iar când încearcă să îmi ia o mână în palmele sale memoria mea tactilă intră în alertă, parcă îi recunoaște atingerile fine, mă chinuie puternic sentimentul că am fost foarte apropiați într-o altă viață”. Poate că au și fost, acum însă, singur el mai crede în autenticitatea sentimentului și în forța iubirii („m-am îndrăgostit de tine”, îi mărturisește). Ea, în schimb, caută plăcerile înalte, luminate – nu și pe cele profunde, care să îi întregească sufletul, să îi ofere plenitudinea existențială. Mintea ei (de suflet nu mai pomenește de la un moment dat) e căutătoare de perfecțiune și adoratoare de zeități budiste (prietena din copilărie e una dintre ele)… e orbită de strălucirea sferelor și de muzica diamantelor… de energia universală, iar nu de patimile și de slăbiciunile lumești.

„Nu mai vreau să privesc, privirile tăioase ale oamenilor îmi disecă inima-n două, mi-a fost dat să iubesc doar ființe cu priviri fragile de zâne, ciute sfioase sau îngeri […], îmi place să visez că inima mea de raze e privirea lui Dumnezeu”. Privirea unui îndrăgostit, e bine știut, se naște din adâncimi sufletești, iar nu din sferele cerești… provoacă mici bucurii, cât și mari spaime…atinge răni, dar le și vindecă…îmbrățișează strâns și, poate, uneori, doare… e adevărată, iar nu închipuită… e spontană, nu calculată, de aceea, imperfectă…E din inimă și, deci, „prea umană”. E de modă veche, iar Alisha e un om nou – aspirant la perfecțiune, trăitor în metafizic și creator de intangibil. Iubitor și practicant de non-existență. Ale cărei costuri și consecințe pot fi aflate citind mai departe cum a proiectat și a construit alter-egoul cibernetic al lui George Enescu. Un bolid hibrid, nici mașină, nici humanoid. D-apoi mare violonist…

[Vatra, nr. 1-2/2025, pp. 50-52]