„Adevărat vă spun că și-au luat răsplata”: Cain și toți păcătoșii asemenea lui. Răspicat ne-o spune Isus – prin Matei – despre fățarnici. După dreptatea Fiului (a Tatălui deopotrivă), cu siguranță, nu numai ei. Ci toți greșiții care ne-au izgonit din Rai. Din cauza cărora suferim noi astăzi. Și ne purtăm crucile. Și suntem nefericiți. Plângem, ne tânguim, ne ducem la biserică, punem pomelnice, ne rugăm fierbinte, scuipăm în sân să ne ferească de cel rău. Și de cei ca el. De ispititorii Adam și Eva, mai ales de Cain. Căci dacă slăbiciunile femeiești ale Evei mai pot fi înțelese, crima lui Cain – păcat de moarte – nu credem! Deși zicem: „iartă-ne nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”. A zis și Isus (el –Dumnezeu adevărat) pe cruce: „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac”. Totuși, din solidaritate cu Abel și din compasiune pentru ghinionul lui de frate, nu ne stă în putere să-l primim pe Cain în sufletele noastre. De ce? Ne-o explică blând și calm, pe înțeles, dar cu spirit critic și cu talent literar, bine documentat, ca un bun psiholog ce probabil este, Cristina Danilov în cartea – colecție de (46) eseuri pentru minte și suflet prefațată de Adrian Alui Gheorghe – Cufărul lui Cain (Editura Junimea, 2024).

Iată cum stă situația din perspectiva autoarei: „a ierta pe cel care a provocat suferința în acest caz pare o sarcină imposibilă. Cum să ierți – ne stârnește ea – criminalul care ți-a ucis cu sânge rece copilul? Cum să-l îmbrățișezi cu tot sufletul pe cel care ți-a incendiat casa? Pentru a restabili armonia interioară, există, în noi, dorința de a provoca durere în schimb, adică de a ne răzbuna. Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte clarifică faptul că iertarea este, în multe cazuri, inacceptabilă”. Și pe bună dreptate. Căci oameni suntem. Cu posibilități și cu neputințe. După șansă și talanți. Cum să ieși din capcana urii și a răzbunării dacă tu de mic nu ai aflat de lecția asumării? Cum să ieși din războiul cu ceilalți dacă tu nu știi ce e pacea cu tine? Cum să îl ierți (și să îl mai și iubești) pe aproapele, dacă tu nu te ierți și nu te iubești pe tine? Cum să îl primești în suflet pe Cain dacă tu te respingi pe tine însuți? Cum să te ferești de învinuire dacă nu ai aflat încă ce este responsabilitatea? De aceea, arunce primul piatra cel pe deplin vindecat.

Nu sunt de lepădat, așadar, cel puțin din perspectivă creștină, dar și psihologică, nici vinovații, nici învinuitorii. Fiecare cu durerea și cu rănile lui. Cristina Danilov are totuși o recomandare: „este nevoie de timp și de multă înțelegere și cunoaștere a noastră și a celui de lângă noi pentru a ne împăca cu nevoia de a ierta pe cel care ne-a produs suferință. Acest lucru nu se face instantaneu, la cerere. Suferința are cursul ei și trebuie lăsată să curgă. Și această obișnuire treptată cu ideea că și noi putem greși și răni pe cineva, că trebuie să ne cerem iertare pentru asta, este o parte importantă a înțelegerii că doar iertând greșelile altora vom fi, la rândul nostru iertați. Pentru a ierta cu inima, nu cu vorba, trebuie să ieși, prin autocunoaștere, din închisoarea gândurilor, a propriilor sentimente negative și, implicit, a suferinței. Să ne amintim de câte ori, în suferință fiind, am strigat, drept răzbunare, amenințând cu pumnii spre ceruri «Nu, nu există Dumnezeu!». Și, totuși, Dumnezeu am văzut, mai apoi, că există. Numele Lui este Iertare”. Iubire. Viață.

Acum, dacă am văzut că autoarea crede în Dumnezeu, înțelegem și ne mirăm deopotrivă de ce este atât de tolerantă cu păcatele. Nu doar cu ele, ci și cu cel cunoscut în istoria creștinismului ca fiind mai marele trădătorilor, pe care – să vezi scris și să nu crezi! – îl numește „prietenul meu, Iuda”. Desigur, nu până acolo încât să îl considere adevăratul discipol printre ucenicii lui Isus, cum a făcut Robert Morel, în cartea sa, „Evanghelia după Iuda”. Dar nici cel mai mare demon de pe pământ (Isus, de pildă, care deplânge întruparea lui Iuda, îi spune „fiul pierzării” – Ioan, cap 17, versetul 12). Povestea Cristinei Danilov despre trădare e, nici vorbă, interesantă. Începe cu o interogație: „oare există oameni atât de norocoși care nu au fost niciodată trădați sau înșelați?” Din experiența sa (sigur mai vastă decât a noastră, fiind psiholog), pare că nu. Dacă nu au fost trădați de ceilalți, sigur s-au trădat singuri. Iată cum: „eul nostru ascunde o multitudine de fațete, existăm într-un mozaic de euri, ce își caută înlăuntru echilibru și implicit identitate. Din fiecare loc al minții noastre, aceste «identități» pompează în noi alte și alte dorințe, iar această pluralitate de expresii, nu întotdeauna compatibile una cu cealaltă, duce inevitabil la frângeri de inimă. Pentru că, trăite în același timp, generează inevitabil conflicte de valori, conflicte de loialitate, discrepanță și poartă în sine stigmatele trădării”. Ca atunci când o mamă bună renunță la ea și la cariera sa pentru maternitate. Sau, dacă alege cariera, își neglijează soțul și familia. Ori când, deși ai citi o carte, alegi să petreci timp cu prietenii. Cumva, dacă înțelegem bine, compromisul implică automat ideea de trădare.

Ce iese bun de aici este că, în loc să suferi pentru micile pierderi cauzate de trădare, mai bine să te ghidezi cu înțelepciune spre regăsirea și reconstruirea de sine. Ca poeții care nasc din suferință artă. Ca Isus, dat de autoare exemplu, care, deși trădat de moarte, acceptă situația ca pe „un act fondator esențial”, ca pe un pretext bun să ia naștere istoria Bisericii creștine. „Prin judecata pe care o face asupra lui Iuda, biserica își va construi, ulterior, imperiul moral, bazat pe dualism, scindarea ireductibilă între bine și rău, întruchipate respectiv de Isus și Iuda. De acum înainte, pentru a se proteja, a se conserva, grupul de apostoli rămași în viață va trebui să regândească legăturile lor, să le întărească, să reconsolideze pactele dintre ei și omenire. Actul trădării va fi făcut în sfârșit posibilă reconstruirea coeziunii interne a grupului, întărind sentimentul de apartenență al celor care rămân. Iar mitul trădătorului va servi drept piatră de temelie pentru construirea și menținerea moralei.” Dar ce – se vor întreba exigenții – nu se știa de morală până la Isus? Nu pe dihotomii, pe principii, norme și reguli de conduită s-au construit scrierile Vechiului Testament? Oare nu lecția cunoștinței binelui și răului au învățat-o pe propria piele primii oameni? Nu pedagogia adevărului și a minciunii, a iubirii și a urii, a vieții și a morții, au întruchipat-o primii copii, Abel și Cain? Și dacă da, de ce s-a mai fi jertfit Isus? Nu se putea naște un act de credință în afara celor treizeci de arginți, cât a costat moartea pentru Iuda? Ba chiar, în mod bizar, Isus a primit-o gratuit, de bună voie. Cristina Danilov oferă un răspuns (departe de a fi religios).

Desăvârșirea omului ca ființă superioară nu are de-a face cu micile calcule, dorințe sau așteptări, pentru că acestea din urmă nu au nimic în comun cu viața. Dar ce e viața? Ne-o tot amintesc terapeuții (trăirea în prezent, primirea deplină a clipei), ne-o arată și Fiul Omului: un act conștient, liber și asumat, e darul, mai bine harul, de a trăi (nepleonastic) viu. Și de a muri în acceptare, simțind că o faci în numele vieții veșnice și a iubirii adevărate. „Viața noastră – confirmă autoarea – este exact ceea ce se întâmplă aici și acum, și nu în imaginație. Și acest aici și acum este plin de posibilități – ca și înainte, avem în fața noastră o mulțime de opțiuni pentru  acțiuni pe care, pur și simplu, nu le-am văzut, suprimate de așteptările fanteziste, dezamăgirea și resentimentele noastre”. Astfel, învățăm de la un psiholog, nu numai de la biserică, faptul că aspirațiile materialiste și visurile amăgitoare, slăbiciunile personale și poftele compensatorii, ne subjugă, ne înlănțuie, ne condamnă de vii, ca pe Iuda, la moarte. Nu la inevitabila moarte, căci de moartea trupului nici Isus nu a scăpat (nici nu a încercat), ci la moartea propriului suflet. Iar la această crimă nici măcar Cain nu s-a încumetat. În acest fel, da, poate fi Iuda un „prieten”: prin pilda sa tragic moralizatoare. Exemplifică pe viu parabola omului slab, care a renunțat de bunăvoie la conștiință, la suflet, deci la darurile vieții, cedându-și puterea personală banului (alții, faimei, forurilor superioare, tehnologiei, oricui), împlinind întocmai Pactul cu Mefistofel.

De-ar fi fost el singurul vinovat… Dar aceste apucături le manifestăm și noi astăzi, după mii de ani, iar ceea ce este diferit și periculos este că o facem în grup, în comunități, în societăți. Se pare că s-a inventat și un nume pentru această pornire comună de a alunga spiritul critic în alegerile personale: efectul Ringelmann. Cum se comportă indivizii acestor mase de oameni? Ca niște specimene nedefinite, inerte și imature, unelte pasive, tentacule nediferențiate ale unor creaturi nevertebrate care decid pentru cei mulți. Și ușor de manipulat. Iată un exemplu pe cât de banal, pe atât de trist: „suntem mai predispuși să cumpărăm o tigaie dacă aceasta este oferită spre vânzare sau recomandată de către prietenii sau cunoscuții noștri”. Indivizii devin absorbiți de grup și fiecare decide ca majoritatea sau, dimpotrivă, lasă responsabilitatea pe spinarea celorlalți, renunță la opțiunile personale de dragul sau de frica grupului, se mint și se anulează pe ei pentru a simți apartenența la o comunitate. Mai specific, vedem la tineri, îmbrățișează în grup viciile și calea ușoară, fiind prea inconfortabil pentru ei să rămână singuri, dar vii și verticali, în fața valului de tentații amăgitoare. Așa înțelegem de ce inclusiv părinții dau vina pe anturaj în loc să își asume eșecul educării propriului copil, de ce electoratul învinovățește puterea și partidele politice pentru neajunsurile țării în loc să purceadă fiecare la acțiune în propriul perimetru, de ce angajații educației învinovățesc sistemul în locul propriei schimbări, de ce bolnavii caută să-și justifice agonia prin malpraxis în loc să își asume cauzele personale ale îmbolnăvirii ș.a.

Desigur, există și o explicație: „a da vina pe ceva extern ne aduce o ușurare momentană. Mintea încearcă mereu să se distanțeze de probleme, mai ales de vinovăție, ca un fel de protecție împotriva judecății altora”. Dar nu e singurul motiv. Al doilea ar fi imaturitatea cognitivă (ori emoțională). Al treilea: beneficiile obținute prin această formă de manipulare. Iată un exemplu la întâmplare: „sugerând partenerei sale de viață că ea este întotdeauna de vină, un bărbat poate transfera nu doar responsabilitatea pentru toate problemele cu care se confruntă în relația cu ea, dar îi afectează negativ stima de sine. Insuflând vinovăție unei femei, un bărbat îi încalcă limitele personale, o face să se îndoiască de sine și o convinge că este «rea». El are nevoie de asta pentru ca ea să ajungă la următorul gând «nimeni nu are nevoie de mine», în acest fel o face dependentă psihologic de el, pentru că femeia va începe să se teamă că după despărțire va rămâne singură. O astfel de metodă de manipulare îi permite unui bărbat să realizeze ceea ce își dorește, să își pună interesele mai presus de ale ei, să își creeze o situație de confort psihologic într-o relație”.

Departe de a fi acuzatoare sau feministă, insensibilă sau discriminatorie, condescendentă ori prea critică (dimpotrivă, scrie cu empatie și analizează cu înțelegere, chiar cu umor), Cristina Danilov scoate pe rând din „cufărul” Pandorei – ea zice în titlu că este al lui Cain, pentru că s-a ivit odată cu facerea lumii – unul câte unul, exemple după exemple, cazuri particulare și tendințe generale, obișnuințe false și comportamente superficiale, greșeli comune, dar și bune intenții fardate necuviincios pentru lume. Cum ar fi: inconștiența, lipsa de asumare, conflictele interioare, imaturitatea, stima de sine scăzută, narcisismul, aroganța, frica, manipularea, iresponsabilitatea, superficialitatea, lauda de sine excesivă, inadecvarea, nesiguranța, frustrările, infidelitatea și alte apucături. Împovărătoare, acestea sunt totuși „darurile” lumii pentru ființa umană la sosirea sa pe Pământ. Nu mai e un secret pentru specialiști, ele apasă sufletul omului încă de la naștere sau chiar de dinainte de concepție, de aceea, pentru Cristina Danilov, e datoria și pasiunea sa de psihoterapeut să le observe, să le analizeze, să le găsească un sens și o metodă, ca mai apoi, să le prilejuiască celor interesați conștientizări, autocunoaștere, propriul sens, integrare, în fine, reconectarea cu ființa.

Dacă aceasta a fost miza cărții, rezultatul e peste așteptări, dacă altul a fost scopul, produsul e oricum valoros (atât ca idei și perspective, cât și ca întindere). O confirmă nu numai prefațatorul, ci și cei doi recenzenți de pe coperta a patra, Horia Gârbea și Toni Hrițac.

[Vatra, nr. 3-4/2025, pp. 29-31]