Romanul Prăvălia de miracole* a apărut în 1969, fiind expresia cea mai clară a înțelegerii specifice a lumii și a literaturii la care ajunsese Jorge Amado în această etapă pe deplin matură a creației sale. De altfel, exegeții nu au ezitat să numească textul acesta capodopera sa, „un monument de inestimabilă valoare pentru cultura latino-americană, privită în ansamblu și în special pentru cultura braziliană, căreia îi dă glas.”¹ 

         Deși la sfârșitul anilor ’60 scriitorul brazilian depășise deja etapa realistă, romanul, „cel mai experimental text al autorului”², nu ocolește problematica socială și politică din Bahía, ci spune o serie de lucruri importante – nu o dată, incomode – despre inechitatea din acest univers uman, despre atitudinea celor bogați față de cei de culoare, despre sărăcie și marginalizare. Ceea ce este, însă, extrem de interesasnt este că toate aceste elemente ce par desprinse din rețetele consacrate ale unei narațiuni tradițional-realiste, sunt împletite de la bun început cu detalii specifice universului magic al Braziliei, Amado vorbind despre practici candomblé, despre miturile încă vii ale comunităților de origine africană, realizând un echilibru uimitor între aceste coordonate care sunt atât de diferite la un prim nivel al semnificațiilor: „În Prăvălia de miracole, de pe strada Tabulão, numărul 60, o stradă în pantă, se află rectoratul acestei universități populare. Acolo stă meșterul Lídio Corró, zugrăvind miracole, făcând să se miște umbre magice, scrijelind o gravură primitivă în lemn. Acolo se află Pedro Archanjo, rectorul, cine știe? Aplecați asupra unor litere vechi și uzate și o tiparniță belalie, în atelierul arhaic și foarte sărac, compun și tipăresc o carte despre viața baiană.”

         Amado îmbrățișează, deci, complet „cosmoviziunea mitică, textul fiind străbătut de un sistem complex al adevărurilor multiple”³, care nu fac altceva decât să ateste remarcabila artă a scriitorului, dar și să exprime identificarea simbolică a acestuia cu spiritualitatea afro-braziliană căreia a încercat să-i dea glas prin intermediul acestui text.  

         Devine, deci, evident, că demersul autorului constă în îmbinarea tuturor acestor aspecte nu o dată opuse (sau cel puțin aparent opuse), pentru a reuși să prezinte o imagine cât mai cuprinzătoare și cât mai exactă a unui oraș de care e chiar el foarte legat afectiv, și a centrului său istoric, cu adevărat miraculos. De aici rezultă, desigur, calitatea sincretică a romanului, dar și îmbinarea neobișnuită a vocilor narative, angrenate într-un adevărat joc polifonic, de natură a caracteriza un univers uman unic. În plus, majoritatea acțiunilor relatate pe parcursul cărții au loc la Salvador de Bahía, iar inima acestui oraș-creuzet este Pelourinho, centrul istoric al fostei capitale a Braziliei, locul de naștere al culturii braziliene (prin excelență, o cultură a metisajului) și al definitivării elaborării (de către romancier) a imaginii mulatrului / mulatrei, așa cum o concepea el. De altfel, Amado a vorbit nu o dată despre propria copilărie petrecută la Salvador de Bahía și despre modul în care percepea toate aceste zone ale orașului, piețe, străzi pline de culoare (tot aici au loc spectacole de Afoxé⁴) și de cântece (interpretate fie în portugheză, fie în dialectul yoruba), locuri cunoscute pentru capoeira, și care i-au fost, toate, veritabilă universitate: „Pe întinsul teritoriu numit Pelourinho, bărbați și femei învață și îi învață pe alții. Universitate vastă și variată, se întinde și se ramifică în Tabulão, în Portas do Carmo, în Baixa dos Sapateiros, în piețe, în Maciel, în Lapinha, în Sete Portas și Rio Vermelho, în toate părțile unde bărbați și femei prelucrează metalele și lemnul, folosesc ierburi și rădăcini, amestecă ritmuri, pași și sânge. Și, amestecând, au creat o culoare și un sunet, o imagine nouă și originală. Aici răsună instrumente sărace, dar atât de bogate în ritm și melodie. În acest spațiu s-au născut muzica și dansul.”

         Prăvălia de miracole se structurează pe două mari planuri narative, prin intermediul cărora este construită intriga și sunt creionate personajele. Cel dintâi nivel al romanului se mișcă (deși nu exclusiv) în jurul lui Fausto Pena care, asemenea oricărui Faust, e gata să-și vândă sufletul diavolului pentru a-și satisface ambițiile. Astfel, cu prilejul vizitei pe care o face la Salvador de Bahía antropologul american, profesor la Columbia University, James D. Levenson, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, în scopul susținerii unor conferințe despre opera marelui Pedro Archanjo (numele personajului, „archanjo”, înseamnă, deloc întâmplător, „arhanghel”), autor local aproape necunoscut în orașul natal, Pena își oferă serviciile americanului, prezentându-se drept mare cunoscător al operei lui Archanjo: „În paginile care urmează, cititorii vor afla rezultatul cercetării pe care am făcut-o în legătură cu viața și opera lui Pedro Archanjo. Această lucrare mi-a fost comandată de marele James D. Levenson și plătită în dolari. Se impun câteva lămuriri preliminare, căci acest subiect s-a dovedit, de la început până la sfârșit, oarecum absurd, un joc imprudent de ambiguități.”

         În plus, prin intermediul logodnicei lui Pena, frumoasa și senzuala Ana Mercedes, „nouă versiune a unei Margarete deloc inocente”⁵, Levinson ajunge în locuri care, altfel, nu i-ar fi fost accesibile, ajungând să cunoască îndeaproape specificul culturii braziliene (dar și al senzualității tropicale de aici). Folosind, subtextual, modelul lui Faust de Goethe, Jorge Amado construiește o narațiune perfect credibilă din punctul de vedere al convențiilor realiste, dar înzestrată cu un accentuat caracter miraculos, care se vădește exact în momentele esențiale ale textului (text care, în paranteză fie spus, nu e deloc lipsit de notele de fină ironie cu care autorul brazilian și-a obișnuit cititorii încă de la primele creații publicate). Sigur că, la un prim nivel al semnificațiilor, Prăvălia de miracole reprezintă și o denunțare curajoasă a corupției și cinismului clasei politice braziliene a acelor ani, dar și o descriere cuprinzătoare a existenței oamenilor obișnuiți din Bahía. Însă, dincolo de toate acestea, Amado are în vedere o problematică mult mai profundă, de natură să-i dezvăluie intuițiile livrești și să construiască un personaj cu totul remarcabil și reprezentativ pentru modelul metisului, atât de apreciat de autor, și anume Pedro Archanjo.

         Iar astfel ajungem la cel de-al doilea plan narativ al romanului, care istorisește pe larg viața lui Archanjo, care murise în anul 1943, istorisirea concentrându-se pe sărbătorirea centenarului acestuia, în 1968. În acest fel autorul abordează mai multe perioade importante din devenirea Braziliei moderne, dar încearcă, în plan metaforic, și să-l readucă la viață pe maestrul Pedro. Archanjo era un metis bahian autodidact, asistent la facultatea de Medicină și recunoscut în Salvador de Bahía drept o personalitate de anvergură internațională, având o activitate prodigioasă în ceea ce privește cultura bahiană abia după ce în oraș va sosi un profesor american celebru, Levenson, pentru a afla date suplimentare despre activitatea celui pe care îl considera un adevărat model spiritual și-l venera asemenea unui maestru. În plus, în timpul vieții, Archanjo fusese și Ojuba, așa cum erau denumiți în cultura tradițonală africană preoții și oficianții cultului Xangó din candomblé.⁶

         Născut în anii 1880, exact perioada când sclavia fusese abolită în Brazilia, Archanjo a crescut și s-a format din punct de vedere intelectual într-o țară care se despărțea (e drept, cu suficientă dificultate…) de trecut și încerca să-și găsească drumul înspre modernitatea secolului XX, rămânând încă profund marcată de prejudecățile rasiale. Însă el se va declara întotdeauna mândru că este metis, făcând din ceea ce alții încercau să ascundă un motiv de mare mândrie, și de pe această poziție va lupta împotriva tuturor minților înguste ale vremii sale și a tuturor inechităților prezente în societate. Chiar mai mult, va scrie o serie de cărți în care va explica ce înseamnă amestecul raselor și culturilor pentru regiunea Bahía, opunându-se ideilor retrograde foarte prezente încă în lumea braziliană – reprezentate mai ales de textele profesorului Nilo Argolo, cel care, într-un spirit apropiat de ideile extremei drepte, susținea interzicerea ritualurilor candomblé și a căsătoriilor ori uniunilor consensuale mixte. Viața lui Pedro reprezintă o paralelă simbolică la evoluția Braziliei, exprimând esența istoriei și culturii sale, a moștenirii africane și a mândriei de a fi (și) altfel, a capacității de a afirma diferențele într-o lume supusă încă prejudecăților de toate felurile. Fundamental rămâne detaliul că Archanjo decide, la un moment dat, să-și transforme în cărți notițele personale și să salveze, în acest fel, de la pieire și de la uitare elementele cele mai importante ale culturii din Bahía.

         În acest context, cele patru cărți pe care le publică Archanjo vor ilustra tocmai realitatea metisajului (ca urmare a gândirii umaniste a autorului lor) și vor sublinia importanța acestui fenomen într-o lume atât de diferită de modelele europene propuse drept etalon unic de către unii dintre contemporanii săi – dar inaplicabile, practic, la realitățile braziliene și incapabile să cuprindă extraordinara diversitate a unui univers uman și cultural unic. De aici și ideea lui Archanjo că „metisul este mai adecvată expresie a umanității de aici”, dar și că, prin amestecul constant al raselor, ființa umană va deveni mai bună și mult mai capabilă să înțeleagă diferențele, să le accepte și chiar să le aprecieze. Sigur că anumite concepții ale lui Archanjo pot fi acuzate de o evidentă exagerare a proporțiilor și de îngroșarea poate nepermisă a unor concluzii, însă tocmai în acest fel el s-a putut opune teoriilor rasiste care marcau epoca – nu doar în Brazilia, ci și în restul Americii Latine (și al lumii în general). Practic, prin metisaj, Amado propune (asemenea contemporanului său, Mario de Andrade), prin vocea lui Archanjo, nu neapărat susținerea apariției unei noi rase, ci diluarea completă a diferențelor între rase, termenul însuși, „rasă”, părându-i anacronic într-o epocă ce se dorea a modernității și a modernizării, a ordinii și progresului. Proiecție și expresie utopică a unui viitor mult dorit, noul metis va rezolva tensiunile sociale și politice, fiind un veritabil element de stabilitate pentru Brazilia și, prin extensie, pentru toate țările unde există mai multe culturi diferite într-un spațiu unic. Tocmai de aceea, aristocrații albi sunt bineveniți în cadrul ritualurilor candomblé (de pildă, Zabela paticipă la festivalul lui Ogún), iar nordica cea blondă ca razele soarelui și mai luiminoasă decât cea mai albă zăpada, Kirsi, are un copil – metis, desigur – cu Archanjo însuși.

         Astfel încât, în „prăvălia de miracole” care devine întregul Pelourinho, se poate produce minunea apariției unui altfel de om, gata de dialog, dispus să accepte diferențele, fiind el însuși expresia lor, metisul. Portul din Bahía devine cu adevărat un spațiu binecuvântat al tuturor sfinților, iar orașul Salvador de Bahía se transformă în spațiu intercultural și interrasial. Fiul lui Kirsi și al lui Archanjo, fruct al iubirii trăite fără opreliști, fiu al zăpezii și al soarelui tropical, va pute, daeci, aspira la titlul de rege al întregii Scandinavii și chiar al lumii, având o dublă origine și fiind, simbolic, modelul pentru o nouă generație de oameni, eliberați de toate ideile preconcepute ale trecutului. Din punct de vedere cultural și social, se va afirma, astfel, și modelul noii societăți braziliene, ivit, deloc întâmplător, tocmai în locul unde, pe țărmul Atlanticului, s-a produs, cu câteva veacuri în urmă, primul contact al civilizațiilor. O societate capabilă să depășească toate condiționările de rasă, ura veche de generații, rivalități de veacuri, în numele unui model inter-rasial (sau chiar trans-rasial) de natură să definească noile realități ale lumii postcoloniale.

         Amado se situează, în acest fel, la polul opus ideilor ce promovau, în epoca sa, supremația albilor, propunând, prin intermediul acestui roman, ca, de altfel, al întregii sale opere, un efort de trezire a conștiinței colective a Braziliei, în vederea afirmării adevăratei sale identități. Dacă mutăm discuția aceasta în planul influențelor literare, e imposibil să nu subliniem că momentul nașterii fiului metis al lui Kirsi și Pedro Archanjo trimite imediat la momentul nașterii lui Moacir, fiul Iracemei și al portughezului Martim din romanul Iracema (1865) al lui José de Alenca⁷, unul dintre marile modele ale literaturii autohtoniste din Brazilia. La fel ca în cazul acestui mare text precursor, Jorge Amado aduce în discuție problema amestecului de rase și posibilitatea ca, pe baza acestuia, o nouă generație să poată depăși vechile modele de comportament, propunând implicit și un nou model narativ, capabil să exprime cât mai adecvat (și mai apropiat de realitate) modernitatea multirasială a Braziliei, într-o manieră lipsită de elementele romanțioase cu care Alencar învestea trecutul, ca și de viziunea sa sentimental-melodramatică.   

         În plus, textele elaborate de Archanjo subminează programatic nu doar viziunea eurocentristă asupra lumii, ci și toate preconcepțiile machiste, venerând figurile feminine din Bahía, considerându-le pe unele dintre acestea, la fel ca în credințele africane, divinități fără de care lumea însăși ar înceta să existe ori, în cel mai bun caz, și-ar pierde coerența și stabilitatea. Nu ținuturi supuse unor conquistadori sângeroși, deveniți noii stăpâni ai unor ținuturi pustii, ci zone pașnice locuite de indigeni și de urmașii demni ai sclavilor africani, stând, simbolic, sub semnul focului și al pasiunii, aceasta trebuie să fie Brazilia, crede Archanjo. Nu va fi, deci, întâmplătoare, vocația libertății pe care o au ca nimeni alții oamenii din Bahía (prin extensie, din întreaga Brazilie), ca și respectul profund pentru Celălalt, oricare și oricum ar arăta acesta, alb sau de culoare, creștin sau practicant de candomblé, vorbitor de portugheză sau de yoruba. Tot de aici derivă, desigur, și noua relație a acestor oameni cu expresiile dezlănțuite ale dansului și ale oricărui alt ritual, în care ei se implică total, cu trup și suflet, afirmându-și, în plus, aplecarea spre senzorial și sexualitatea lipsită de culpabilități ori de remușcări – așa cum, de altfel, se întâmpla, deși mai puțin evident, și în romanul anterior al lui Amado, Gabriela.

         Ana Mercedes însăși e „albă-neagră-mulatră”, revelând, prin chiar înfățișarea sa, diferența față de universul reprezentat de americanul Levenson, albul, americanul, străinul prin excelență, mereu uimit în fața senzualității debordante a acestei lumi de-a dreptul miraculoase în care ajunsese. Interesant este și că el ajunsese aici mai întâi în plan intelectual, prin intermediul lecturii cărților lui Archanjo. Unii cercetători au afirmat chiar că modelul pe care l-a avut Amado pentru acest personaj ar fi fost marele antropolog Franz Boas, adept și el al relativismului cultural opus determinismului biologic definit de raporturile dintre rase. În plus, nu trebuie să uităm că „Boas însuși a predat la Columbia University, unde l-a avut student, printre alțiii, și pe brazilianul Gilberto Freyre”⁸ (cu ale cărui texte romanul lui Amado intră mereu într-un inedit dialog intertextual).

         Chiar frumusețea aparte a Anei Mercedes este altfel decât a unei europence, depășind simplul nivel al artificialului decorativ și transformându-se în simbol al lumii (culturii, de asemenea) braziliene, univers în care frumusețea femeilor, a femeilor simple, e unul dintre cele mai importante atribute ale unei lumi prin excelență metise, rezultat al permanentului amestec de rase, după cum susține Jorge Amado însuși. Tocmai asumarea acestei frumuseți fizice și a pasiunilor erotice permite acestor oameni să se considere egali ai divinităților pe care le venerează și să-și tragă puterea și curajul din chiar pământul pe care trăiesc. Expresie a unui vitalism uimitor, manifestările locuitorilor din Bahia îl pun în încurcătură pe albul Levenson, care nu o dată nu știe cum să reacționeze în mod adecvat în fața provocărilor cu care se confruntă. Chiar Archanjo, așa cum se vede din relatările-rememorări ale celor care l-au cunoscut a avut de-a face cu răzbunări din partea unei yaba (o ființă supranaturală cu chip feminin), nimeni alta decât Doroteia luând această înfățișare, apoi altele, totul fiind pus sub semnul metamorfozei, pentru a-i amenința, temporar, virilitatea, numai că Xangó însuși intervine și-l salvează pe preferatul său…

         Romanul devine, în acest fel, celebrare a existenței în toate formele sale, trăire plenară a fiecărei clipe, pasiune erotică, prietenie, iubire, toate putând fi exprimate cel mai bine prin intermediul muzicii și dansului în care se reunesc femei și bărbați deopotrivă, re-alcătuind, de fiecare dat, cuplurile primordiale și re-întemeind lumea iar și iarăși, prin ritual. Contrariile se apropie, diferențele sunt, astfel, integrate într-un nou tot, credințele (religioase) devin expresie a trăirii și a simțirii deopotrivă, iar acest sincretism exprimă în plan fizic metisajul ce caracterizează Brazilia și, desigur, mai ales regiunea Bahía. Veritabilă expresie privilegiată a unei construcții identitare cu totul aparte, romanul lui Amado aduce alături elemente aparent fundamental diferite (în plan uman și cultural), pentru a defini Lumea Nouă. Căci acest univers este cu adevărat altfel, dar nu ca detaliu exterior al unor teritorii exotice „descoperite” (în plan fizico-geografic) de albii pretins civilizatori, ci altfel în ceea ce privește o întreagă concepție de viață și un mod de existență aflat mereu în acord cu tot ceea ce înseamnă natură – care doar astfel poate să se transforme și în cultură.

         Metisul este, în acest context, expresia perfectă în plan uman a acestei noi lumi. Amestecul raselor nu va mai fi, așadar, o condiție de care trebuie să se țină seama atunci când se discută despre caracteristicile unui nou univers, ci o responsabilitate față de ceilalți și față de comunitatea din care individul face parte. Vremurile când Europa impunea un (fals) etalon al valorii și o ierarhie întemeiată pe culoarea pielii sau pe statutul material au apus, sugerează prin intermediul acestui text Jorge Amado, acum trebuie ca ființa metisă să-și asume până la capăt toate caracteristicile, cele care o leagă sau cel puțin o apropie de fiecare dintre lumile în care își are rădăcinile, pentru ca, abia apoi, să-și afirme (cu mândrie, desigur!) completa și noua identitate și profunda individualitate. Toleranța (culturală și religioasă) devine condiție absolut necesară a acestui nou mod de viață, invitație implicită de acceptare și respectare a diferenței, de celebrare a Celuilalt, romanul Prăvălia de miracole transformându-se, citit astfel, și într-un original model de meditație antropologică ce permite restabilirea unei ierarhii adevărate a valorilor, „proprie culturilor considerate multă vreme marginale, dar care reușesc să-și asume, în ciuda dificultăților istorice, adevărata valoare în contextul epocii contemporane.”⁹          

         Sigur că din această concepție (estetică și etică deopotrivă) derivă și importanța pe care Amado o acordă tehnicilor narative inspirate din oralitatea specifică regiunii Bahía, pe care le putem identifica mai cu seamă în Prăvălia de miracole și care apăruseră, parțial, și în Căpitanii nisipurilor. Scriitorul a afirmat chiar că el nici măcar nu descria personajele pe care le crea, ci doar le lăsa să se exprime, dându-le cuvântul și permițându-le să vorbească pentru a spune direct ceea ce oricărui scriitor i-ar fi fost dificil să descrie. Astfel că modelele realiste se vor împleti cu cele orale și cu elemente mitico-religioase ori cu cele ale culturii populare, dând prozei lui Amado aerul ei specific și caracterul cu adevărat unic. Din acest motiv, și orașele care reprezintă cadrul de desfășurare al romanelor sale dobândesc numeroase calități pe care le putem numi de-a dreptul umane și se transformă, astfel, pe nesimțite în personaje, fiind descrise ca atare, câtă vreme Amado era convins că spațiul și ființa umană interacționează într-un mod ce scapă, mai ales în Brazilia, oricărei încercări de schematizare.          

         Jorge Amado are, în romanul acesta, și extraordinara intuiție a elementului livresc, a spiritului bibliotecii ce străbate literatura latino-americană a ultimului veac, evidențiind un detaliu care, la prima lectură, poate trece neobservat – și anume că tot la Pelourinho sunt scrise și tipărite (pentru a fi, ulterior, răspândite) cărțile despre specificul vieții la Bahía și despre cel al identității braziliene. De aceea, unii interpreți au considerat chiar că autorul cel mai cunoscut al unor astfel de cărți și, de asemenea, protagonistul romanului, Pedro Archanjo, ar fi, exact așa cum se va întâmpla în cazul lui Maqroll al lui Álvaro Mutis, după câteva decenii, un veritabil alter-ego al scriitorului. În egală măsură, figura lui Archanjo pare inspirată, măcar în parte, de unul dintre pionierii antropologiei bahiene, Manuel Querrino – de altfel, unul dintre motto-urile Prăvăliei de miracole fiind preluat chiar dintr-una din cărțile acestuia, Colonul negru ca factor al civilizației braziliene: „Brazilia are două măreții reale: fertilitatea solului și talentul metisului.”

         Călătoriile simbolice ale lui Pedro Archanjo, făcute prin intermediul cărților pe care acesta le elaborează și care sunt dedicate tocmai specificului universului uman din Salvador de Bahía reprezintă aspirația sa de a recupera trecutul, în tot ceea ce are acesta mai bun, de a se reancora în străvechile tradiții africane, pe care le consideră atât de importante pentru prezentul orașului natal. În mod asemănător cu demersul naratorului protagonist din romanul lui Alejo Carpentier, Pașii pierduți, Archanjo întreprinde o călătorie mitică; de astă dată, însă, fără a se afunda fizic în adâncurile junglei pline de taine  și primejdii, ci alegând calea simbolică, a scrisului, deci, a literaturii, pentru a retrăi trecutul propriu și cel al comunității din care face parte, precum și pe acela al raselor pe care le simte deopotrivă de apropiate pentru propria sa identitate de brazilian. În plan alegoric, elaborarea propriilor texte îi conferă acea nemurire pe care altfel nu o poate dobândi, recurgând la promisiunile ritualurilor de canbomblé tocmai prin intermediul cuvântului scris și al atitudinii vechilor călători / colonizatori ai Lumii Noi, cei care încercau să o descrie, să surprindă totul prin cuvântul scris, pentru ca, în acest fel, cei care vor veni după ei să poate să instaureze un nou sistem politic, un nou regim de autoritate (inclusiv în plan cultural).

         În acest fel, Pedro Archanjo devine la rândul său un exponent al „ficțiunii Arhivei” și, desigur, un altfel de păstrător al secretelor acesteia, după modelul lui Melchiade din romanul Un veac de singurătate, însă într-un plan diferit de semnificații și într-un alt mediu. În plus, asemenea unui veritabil pícaro, Pedro Archanjo nu se limitează să scrie, să fie omul de bibliotecă occidental, ci își asumă complet originea (și spiritul metis – deci, prin excelență liber) și trăiește chiar el tot ceea ce scrie, punând în scenă o întreagă reprezentație menită să dea consistență manuscriselor pe care le elaborează și cărților pe care finalmente le publică, ironia, atât de specifică stilului lui Amado, fiind că ele vor rămâne ani de zile necunoscute până și celor din orașul său natal…  

_______________________

^* Jorge Amado, Prăvălia de miracole. Traducere, note și glosar de Georgiana Bărbulescu, București, Editura Univers, 2021 (Toate citatele vor fi preluate din ediția menționată.) 

¹ Diego Alexander Vélez Quiroz, „Jorge Amado y su Tienda de milagros – una mirada desde la poética de la diferencia”, în Poligramas, no. 39/2014, p. 100.

² Piers Armstrong, „The Brazilian Novel”, în The Cambridge Companion to the Latin American Novel. Edited by Efraín Kristal, Cambridge University Press, 2006, p. 115.

³ Héctor Gómez Nararro, „Entre Descartes y Yemanjá. La cuestion de la verdad, la creencia y la existencia de lo mágico en la narrativa de Jorge Amado”, în Mitologias hoy, no. 6/2012, p. 119.

⁴ Afoxé denumește o formă aparte de carnaval incluzând elemente religioase, care îmbină expresii în limbile portugheză și yoruba și, de asemenea, forme de capoeira, adaptate astfel încât să corespundă nevoilor artistice ale acestei forme unice de spectacol.

⁵ Diego Alexander Vélez Quiroz, op. cit., p. 101.

⁶ Roberto González Echevarría, Myth and Archive. A Theory of Latin American Narrative, Cambridge, Cambridge University Press, 1990, p. 173. 

[Vatra, nr. 3-4/2025, pp. 118-121]