Cineva știe să scrie, altcineva știe să citească

Răzvan Voncu, cronicar literar experimentat, notează în „România literară”, nr. 10 din 28 februarie 2025, despre colega lui de la Craiova, titulară a cronicii literare la „Ramuri”:

„Pentru început, aș spune că e evident că poezia din Văduva plătește dublu e scrisă de cineva care știe să scrie. Și e bine că e așa: cea mai mare parte din poezia mai nouă este proastă nu pentru că autorii n-ar avea talent, ci din cauză că nu știu să scrie. Gabriela Gheorghișor știe: este, chiar la debut o poetă matură și pe deplin formată, stăpână pe instrumentarul ei și aptă să își transforme biografia – reală sau imaginară – în mitologie lirică.”

Asistăm la întâlnirea miraculoasă dintre un scriitor și un cititor!

[Observația nu are nicio legătură cu bancul din perioada comunistă: Știți de ce umblă milițienii câte doi? Pentru că unul știe să scrie, iar celălalt știe să citească.]

Reflecția lui Răzvan Voncu are tristețea ei. Face o constatare care nu e la îndemâna oricui: e evident că ea aparține cuiva care știe să citească. (Parafrazez, mai departe.) Și e bine că e așa: cea mai mare parte din critica mai nouă este proastă nu pentru că autorii n-ar avea talent, ci din cauză că nu știu să scrie. Răzvan Voncu știe. Și e, oarecum, firesc să fie așa, să asistăm la o împărțire a competențelor: poeta sau poetul să știe să scrie, iar criticul să știe să citească. Sunt calități ce vor deveni, cu timpul, din ce în ce mai rare.

În curând, poetul sau poeta vor zice: de ce să scriu eu când poate să scrie IA?! Iar criticul va zice și el: de ce să citesc eu când poate să citească (și să evalueze) IA?!

*

Grija față de literatura română actuală

Gabriel Chifu, ca director executiv la „România literară”, este foarte neliniștit de preeminența literaturii străine în actualitatea editorială. Se poate vedea foarte bine fenomenul și în paginile revistei pe care o conduce. Interviurile lui Cristian Pătrășconiu cu scriitori străini (foarte bune, dealtfel) ocupă sistematic mijlocul revistei, altădată rezervat scriitorilor români (interviu cu un contemporan, un eseu despre un clasic, o proză). Eu sunt foarte neliniștit de preeminența literaturii străine în paginile „României literare”. Pe Cristian Pătrășconiu, redactor-șef adjunct la revistă, îl interesează foarte puțin (spre deloc) literatura română, fiind preocupat mai mult de promovarea cărților traduse, pare agentul câtorva edituri cu interesul aferent din acest domeniu. Gabriel Chifu, director executiv la revistă, nu știu unde se uită, dar în ograda proprie suntem martorii unei anomalii, pe care, în principiu, o condamnă. Iată numai un exemplu: în numărul 19, din 2 mai 2025, onoarea din mijlocul revistei este acordată unui scriitor georgian din exil, în locul unei interesante noi interpretări a Luceafărului eminescian, aparținând lui Paul Cernat.

Gabriel Chifu are dreptate: traducerile eclipsează literatura română (chiar și în propria revistă!), dezavantajată și de criza lecturii. Abia dacă se remarcă doi scriitori: Mircea Cărtărescu și Ana Blandiana, după cum subliniază mâhnit observatorul, în editorialul din „România literară”, nr. 10 din 28 februarie 2025, intitulat Literatura română, literatura străină. Dacă statul, Ministerul Culturii, ICR, Academia Română, Președinția nu fac nimic în acest sens, „atunci e de datoria noastră, a celor care alcătuim breasla scriitorilor, să avem inițiative prin care să apărăm teritoriul, meseria/arta”.

Ce-i de făcut? În primul rând, după părerea mea, revista „România literară” ar trebui să acorde mai mult spațiu literaturii române actuale, să-i evidențieze valorile prin interviuri, dezbateri despre cele mai bune cărți, crearea unui eveniment în jurul unui roman. Revista exagerează cu promovarea traducerilor și a scriitorilor traduși, care ar fi menirea revistei „Secolul XXI”. Revista se numește „România literară”, nu „Europa literară” sau „Universul literar”. Trei-patru pagini, după mijlocul revistei, consacrate literaturilor străine, erau tradiționale și de ajuns în sumar.

 Părerea directorului e, în mod firesc, alta. Ar fi culmea să fim de aceeași părere! Dar procedarea e cel puțin discutabilă. Gabriel Chifu vrea să rezolve altfel problema, pasându-le-o altora. O anchetă (iarăși o anchetă!) printre critici care să nominalizeze operele reprezentative apărute după 1989, „fiindcă, dezamăgitor, canonul literar românesc a rămas încremenit la borna 1989”. Incredibil, dar adevărat! „România literară” și celelalte opt sau nouă reviste ale Uniunii Scriitorilor nu au reușit să schimbe viziunea, peisajul, tabloul de valori. De ce? Fiindcă după 1989 „a urmat o perioadă de manifestare haotică, fără reguli și criterii, cu o selecție nu pe valoare, ci pe prietenii și inamiciții care au ținut loc de judecată critică”. E de vină „capitalismul sălbatic” și destui interesați să păstreze confuzia de valori!

 După 35 de ani, „România literară”, sub înțeleapta conducere a lui Gabriel Chifu, va face o anchetă (iarăși?) care va arăta cu adevărat ierarhia de valori și va da lista statului, Ministerului Culturii, Academiei Române, ICR-ului, Președinției – și problema va fi rezolvată: „Vor rezulta o listă de autori care merită, într-un sistem bazat pe valoarea estetică, să fie studiați în școală, să fie traduși în alte limbi și o listă de cărți scrise de autori din toate generațiile care merită să fie editate într-o serie de opere reprezentative.” Listele canonice făcute la centenarul Marii Uniri, sub patronajul lui Nicolae Manolescu, în 2018-2019, nu mai sunt valabile, au apărut valori noi. Înseși revistele USR vor ieși, în sfârșit, din „perioada de manifestare haotică, fără reguli și criterii, cu o selecție nu pe valoare, ci pe prietenii și inamiciții care au ținut loc de judecată critică”. Gabriel Chifu are proiecte și intenții bune, dar le pune foarte prost în practică. Sau îl boicotează echipa?

După 35 de ani de degringoladă, vom asista la revoluția morală a judecății estetice în postcomunism. Gabriel Chifu va face asta! În sfârșit, se schimbă vremurile! Se limpezesc orizonturile!

*

Despre poezie. Definiție imposibilă. Fulger în întuneric

În numărul 11 din 7 martie 2025, Gabriel Chifu își propune o personală teorie a poeziei, pornind, firesc, de la distincția dintre proză și poezie, pe care și le reprezintă geometric: poezia explorează omul/lumea pe plan vertical, iar proza explorează pe plan orizontal. Nostim! Altfel spus: „poezia este o artă a interiorității omului, iar proza, o artă a omului în lume”. Și mai nostim! Facem un grafic, explicăm ordonata și abscisa, apoi trecem la meditație profundă. Mai departe aflăm prin intermediul lui Heidegger care este esența poeziei din reflecțiile lui despre Hőlderlin și alte surse. Exegetul încearcă să definească și să încetățenească noțiunea de „poezie heracleitică”, în opoziție cu o probabilă „poezie eleată”. Conceptele sunt derivate din distincția pe care o face Anton Dumitriu între cultura heracleitică și cultura eleată. Mare paradă de concepte inadecvate pentru poezie!

O concluzie posibilă se concentrează într-un fel de metaforă: „poezia este față de celelalte feluri de rostire ceea ce este fulgerul față de lumina palidă a înserării”. Oarecum lămuriți, avem alături, pe aceeași pagină cu eseul lui Gabriel Chifu, poemul lui Traian Ștef Noul întuneric, ilustrare perfectă a teoriei: poezia e un fulger în întuneric. Însă mă tem să nu fie, pentru unii, mai degrabă întunericul de după fulgerul nocturn!

Considerațiile lui Gabriel Chifu provin (după cum mărturisește) dintr-un eseu mai amplu despre poezie, din care va mai da câteva fragmente în numerele următoare, dar nu întregul eseu. Fie că autorul însuși s-a oprit, fie că a fost sfătuit să se oprească din meditația sa despre poezie, Gabriel Chifu a procedat bine, căci teoriile sale sunt de o înduioșătoare naivitate.

Poeții doresc să mențină definiția poeziei în deplină obscuritate, deși simulează că operează distincții, fac investigații, cercetează în profunzime, lămuresc neînțelegeri. Dar, vorba lui Lucian Blaga, tot ce-i neînțeles se schimbă în neînțelesuri și mai mari. Pentru cei mai mulți dintre poeți poezia e un mister, e ceva nedefinibil, iar esența ei poate fi doar bănuită din relațiile ascunse cu filosofia sau Biblia, ori chiar cu amândouă deodată. În acest fel, poezia este o problemă filosofică sau religioasă, nu o problemă de limbaj. Îmi place să-i văd înotând în aceleași ape tulburi pe cei mai interesanți dintre poeții noștri postbelici. Nichita Stănescu, cel mai inspirat și cu adevărat memorabil, voia să rezolve întrebarea despre esența poeziei chiar prin poezie, spre deosebire de alții care au ambiția să scrie tratate sau eseuri.

Nu o să spun nici că e ușor să definești poezia, nici că problema a fost rezolvată, pentru că fiecare poet vrea să reia interogația de la început și să formuleze răspunsul său. Dar mă mir că marii admiratori ai lui Nicolae Manolescu nu apelează la cartea acestuia Despre poezie (1987), excepțională în toate privințele, o carte care i-ar ajuta să nu mai bată câmpii (mai mult sau mai puțin) cu grație. Altfel, îl invocă pe maestru cu prilejuri mai anoste. Îmi pare rău să o spun, dar cunosc destui manolescieni fundamentaliști care nu au citit nicio carte de Nicolae Manolescu de la un capăt la altul, cel mult au răsfoit-o și au pus-o în bibliotecă la bună vedere. Departe de mine gândul de a spune același lucru despre Gabriel Chifu, un teoretician de anvergură al faptelor culturale și un diriguitor cu carismă. Dar m-aș bucura să inițieze o anchetă printre poeți cu întrebarea „Cum înțeleg esența poeziei prin comparație cu teoria lui Nicolae Manolescu despre poezie?” sau cu altă întrebare asemănătoare. Oricum, o întrebare mai bună și mai literară decât să întrebi colegii despre „cea mai bună zi și cea mai proastă zi din viață” (ca în nr. 20-21, din 9 mai 2025, al „României literare”, cam penibil pentru o revistă de literatură!).

Admir pe oricare dintre poeții noștri capabili să parcurgă în întregime, să înțeleagă și să dialogheze cu cartea lui Nicolae Manolescu Despre poezie (1987)!

*

Despre critica literară în eclipsă, invadată de maculatură universitară și sabotată la Academie

Ca demni urmași ai lui Nicolae Manolescu, redactorii revistei „România literară” îi reiau în mod firesc preocupările, întrebările, vechile neliniști. Pe Răzvan Voncu, primul cronicar literar al țării, îl preocupă ce este talentul, ce rol au premiile, ce este critica literară, pe cine putem considera critic, pe cine nu, dacă mai avem sau nu alți cronicari literari, care este deosebirea dintre cronică și recenzie Ține un asemenea curs, în serial, în revista „Luceafărul de dimineață” din primele luni ale anului 2025, probabil pentru alfabetizarea tinerilor scriitori. Foarte bine, îl citesc și eu cu plăcere, mă alfabetizez cu noile cuceriri ale științei literaturii.

Mă opresc la un fragment publicat în revista „Apostrof”, nr. 4, aprilie 2025, intitulat Literatura de azi și criza criticii. În principiu sau în mare, sunt de acord cu tot ce spune profesorul nostru. Se întreabă dintru început: „Trăim oare o criză a criticii?” Și răspunde în două feluri. 1. Dacă privim pe deasupra, la câte reviste avem, câte lansări de carte se fac, câți profesori de literatură avem în universități mari și mici, parcă nu am asista la o criză a criticii literare. Toată lumea face critică literară. 2. Dacă însă cugetăm mai bine, vom observa că editurile nu mai susțin cărțile de critică, nu mai avem mari personalități în foiletonistică, rețelele de socializare contează mai mult ca opinie, literatura răzbește spre cititori și fără critică. Sunt destule argumente să acceptăm că există o criză profundă a criticii. De acord cu toate aceste generalități. Însă, când face anumite observații, nu dă exemple, după bunul obicei al oricărui strateg care participă la viața literară și respectă îndemnul: spune orice, fii oricât de aspru, numai nu da exemple!

Aș avea de făcut câteva observații de seminar la cursul domnului profesor, dacă aș ajunge să vorbesc, să particip la dezbatere și dialog (care nu prea figurează printre obiceiurile de bune maniere ale instituției pe care o reprezintă – nu „Apostrof”, ci „România literară”):

În primul paragraf, se afirmă că, în revistele noastre pline de texte critice, toate se amestecă de-a valma, fără a se face distincție între cronică, recenzie, simplă consemnare sau comentariu, „toată lumea se crede Nicolae Manolescu”. E adevărat că aceasta este realitatea din paginile „României literare”, pline de vedete în exercițiu critic, formând „echipe de recenzenți care, în absența unui spirit critic care să dea tonul, funcționează ca o orchestră fără dirijor. Adică într-o cacofonie axiologică deplină”. Acolo nimeni nu scrie recenzii, toată lumea scrie cronici și se crede Nicolae Manolescu. (Însuși cronicarul nostru absolut, Răzvan Voncu, uită că el este, la „România literară”, înlocuitorul lui Daniel Cristea-Enache, a cărui rezervă fusese, deși se crede înlocuitorul lui Nicolae Manolescu. Dar să trecem, să ne facem că nu vedem țâfna.)

Avem, totuși, cel puțin patru reviste la care se mai scriu recenzii, în spațiu separat de cronici: la „Viața românească” (unde Eugenia Țarălungă e mereu prezentă cu un „breviar editorial”), la „Luceafărul de dimineață”  (recenzii nesemnate la rubrica de „cărți primite la redacție”, asumată altădată de Horia Gârbea), ambele reviste aflate sub aceeași cupolă cu „România literară”, apoi, ceva mai departe, la „Convorbiri literare” (cu doi harnici și modești cititori: Marius Chelaru și Emilian Marcu) și la „Observator cultural” (unde excelează Cristina Manole). Deci avem recenzii și recenzenți, nu ne putem plânge, avem și critici modești care nu se cred Nicolae Manolescu. Păcat că nu sunt și la „România literară”!

În al treilea paragraf se afirmă răspicat că „nu prea se mai știe ce este un critic și la ce folosește disciplina”, iar în paragraful următor aflăm că „au dispărut marile personalități ale criticii”, se înșiră numele celor dispăruți, inclusiv al lui Eugen Simion, hulit continuu în „România literară”, ajungând la concluzia că nu a mai apărut „vreo autoritate cât de cât comparabilă”. (În paranteză fie spus, Răzvan Voncu, omul lui Eugen Simion la Institutul „G. Călinescu” și la revista „Caiete critice”, a dezertat la un moment dat, cu arme și bagaje, în tabăra lui Nicolae Manolescu, unde a estimat că ar fi mai rentabil.)

Am semnalat două probleme. La prima – ce este un critic și la ce folosește critica literară – Răzvan Voncu răspunde convingător într-un episod din cursul despre critică și literatură, publicat în „Luceafărul de dimineață” nr. 5 din mai 2025, Despre critică și mai ales despre critica de întâmpinare. Nu mai rezum, ca să nu mă abat prea mult de la traseul primului articol pe care am anunțat că îl comentez.

E de discutat dacă „au dispărut  marile personalități ale criticii”. Evident că nu-i mai avem pe toți cei care au plecat dintre noi înainte de Nicolae Manolescu și Eugen Simion; pe Alex Ștefănescu și pe Dan Cristea aulicul nostru tânguitor nu-i pomenește. Dar să nu uităm că-i avem astăzi printre noi, extrem de activi, pe Ion Pop, Gheorghe Grigurcu și Cornel Ungureanu, din generația ʼ60. În chiar paginile „României literare” avem alte nume ilustre: Toma Pavel, Mihai Zamfir, Al. Călinescu – nu scriu cronică literară, dar vorbesc cu năduf despre literatură. Și apoi cum să-l ignorăm pe însuși Mircea Mihăieș, susținut pe toate căile drept Marele Succesor al lui Nicolae Manolescu, inclusiv la un scaun academic. „România literară” luptă pentru recunoașterea lui națională și internațională. Nu putem spune că nu este o autoritate!

Sincopa, clivajul, ruptura, lipsa de continuitate dintre generația ʼ60 și generația ʼ80 provin din faptul că aceasta din urmă „n-a prea avut critici care să preia ștafeta de la generația precedentă”. Poate că e adevărat, poate că nu. Ar fi mult de discutat. Generația ʼ60 s-a impus prea puternic și decisiv, atât în poezie și proză, cât și în critica literară, ca să mai lase loc percepției valorilor importante apărute ulterior. În plus, după 1990 a intervenit și declinul prestigiului public al scriitorului, așa încât șansele unor noi afirmări au devenit din ce în mai scăzute. Dar generația ʼ80 are critici de susținere și e poate suficient dacă îi enumăr, pe lângă inconturnabilul și masivul Mihăieș, pe Ion Bogdan Lefter, Al. Cistelecan, Ioan Holban, Ștefan Borbély, Nicolae Oprea, Mircea V. Ciobanu, Christian Crăciun, ca să nu-i amintesc pe cei care fac și istorie literară. Dar, oricum, criticii optzeciști nu ating cotele de autoritate și de popularitate ale șaizeciștilor, e clar.

Criza criticii, în special a criticii de întâmpinare, se amplifică și din cauza faptului că „maculatura critică universitară e înfloritoare, mai ales că nu o citește nimeni, cu excepția unui critic care aspiră la Academie”, mai notează ofticat profesorul nostru. Codița cu observația că nu citește nimeni maculatura universitară „cu excepția unui critic care aspiră la Academie” mă pune pe gânduri cât de imprudent incisiv este Răzvan Voncu: din câte știm, din tentativele înregistrate în ultimul timp, singurul critic care aspiră la Academie, Mircea Mihăieș, nu citește maculatură universitară în limba română, ci în limba engleză. (Să trecem peste faptul că Mihăieș însuși este vajnic producător de maculatură universitară.) Dacă află Marta Petreu că în revista ei de suflet a fost atât de sever ironizat Mircea Mihăieș, nu-l văd prea bine pe Răzvan Voncu pe meleagurile Clujului.

Dar am putea înțelege (exagerat, desigur) că din „maculatura critică universitară înfloritoare” se mai salvează din când în când câte ceva: de pildă, Răzvan Voncu scrie pe bună dreptate cu entuziasm (în nr. 20-21 al „României literare”, din 9 mai 2025, tocmai la cronica literară) despre sinteza lui Gheorghe Glodeanu Prolegomene la o istorie a diarismului românesc, generozitate din care putem înțelege două lucruri: ori că în maculatura universitară mai există și excepții, ori că, din moment ce o citește, Răzvan Voncu aspiră la Academie. Ceea ce mi se pare perfect îndreptățit!

La „România literară”, toți colegii din jurul lui stau cu geamul deschis spre Academie. Unii vor premii, alții fotolii sau, dacă se poate, și una și alta. Dacă aș avea o baghetă magică, i-aș transporta pe toți aspiranții în Aula Academică să-și găsească liniștea și să-și atingă visele. Când mă gândesc ce doliu a fost în critica noastră când a căzut la votul academic Mircea Mihăieș, parcă-mi tresaltă și acum inima de supărare. Unde mai pui că pierduse accesul la nemurire și Marta Petreu, sora de suferință a confratelui nostru. Aveau, totuși, o consolare – și aspiranții, și cotizanții: pierduse și Mircea Cărtărescu, cel pe care, oricum, nu-l crezuseră mare prozator. Dar, după ce a pierdut, au trecut cu toții la elogii: uite, săracii de noi, cum ne persecută destinul, dacă împreună cu marele prozator Mircea Cărtărescu am pierdut! Vai de Academie!

Răzvan Voncu, care a scris întotdeauna cu mari rezerve despre Mircea Cărtărescu, s-ar putea să se fi convertit și el la marea jale ce a cuprins „România literară” și să creadă, într-adevăr, că autorul Solenoid-ului e un mare prozator, care a pierdut intrarea la Academie, în solidaritate cu Mircea Mihăieș și Marta Petreu, în mod evident scriitori de același calibru cu prozatorul de renume, din moment ce au avut aceeași soartă nedreaptă.

Da, sunt de acord, trecem printr-o mare criză a Academiei, criză a criticii, criză a literaturii, din care nu cred că ne vom mai reveni vreodată. Decât dacă ar intra în Academie Mircea Mihăieș, Marta Petreu, Gabriel Chifu și Răzvan Voncu (de ce nu?). Atunci toate crizele s-ar rezolva. Ei sunt cu adevărat demnii urmași ai lui Nicolae Manolescu, înlocuitorii lui în funcții, aspirații, atitudini, speranțe și soluții de criză. Onoarea (de a le îndeplini gândurile) le-o vor face alții. Noi să le dăm onorul, ca unor buni făptași, enoriași, breslași, ambasadori ai literaturii române contemporane!

[Vatra, nr. 5-6/2025, pp. 34-37]