Cu ani în urmă am susținut la una dintre Sesiunile Helion de la Timișoara o prezentare dedicată reprezentărilor divinității în ficțiunea speculativă de după 1960. Venind în siajul Contraculturii din anii ʼ60, în condițiile în care unii autori au fost chiar protagoniști ai ei, literatura acestui domeniu acreditează, în mare, trei „reprezentări” ale Ființei Supreme, cu precizarea că am pus cuvântul reprezentare între ghilimele pentru a sugera că nu toate aceste proiecții sunt antropomorfe. Prima dintre ele, difuză, vine pe filiera panteismului cosmotic care a animat Contracultura, fiind reprezentarea unui Dumnezeu care se „topește”, se „imersează” în Marele Tot din univers, Cer și Pământ deopotrivă, aneantizându-se ca „persoană” pentru a le apărea celor care-i doresc prezența ca sacralizare implicită, imediată și empirică, principalul avantaj al acestei percepții, dorită, de altfel, de majoritatea copiilor flower power, fiind acela al comprimării distanței care ne separă de El. În termenii clasici ai lui Rudolf Otto, sacrul nu mai este „das ganz Andere”, Altceva-ul străin, incomprehensibil și inaccesibil aici, ci coboară la nivelul imediat al senzațiilor și bucuriilor mărunte, devenind apanajul unei proximități capabile de a fi experimentată direct, ca indiciu al ingenuității, prezentă în fiecare ființă umană.

A doua reprezentare, inerent mai complexă, aparține universalismului dualist de sorginte gnostică, potrivit căreia în interiorul fiecărui om există, pitită, o „ființă de lumină”, accesibilă fie prin intermediul tehnicilor spirituale de „decorticare” (reculegere, concentrare lăuntrică, plus o mulțime de complexe simbolice de proveniență orientală, cu precădere indiană), fie prin acela al recurgerii la halucinogene, cu ajutorul cărora omul își poate atinge „ființa extatică” și „eul divin”, suprapersonal, intrând într-o transă esențializantă unde poate afla „adevăruri” inaccesibile pe cale empirică. În multe privințe, această percepție euforică și euforizantă a sacrului a intrat în conjuncție cu zarathustrianismul nietzschean, demonstrând, pe de o parte, formidabila forță iradiantă a doctrinei „Supraomului” și, pe de alta, că acest mecanism de efervescentizare a persoanei însemna și o autodivinizare a practicantului nu doar aspirația lui către o instanță divină transcendentă, exterioară sieși.

Într-un mod oarecum surprinzător, cea de-a treia reprezentare a divinului din epistema speculativă de după 1960 pune în discuție darwinismul clasic și teza potrivit căreia Evoluția înseamnă, în mod necesar, trecerea, treptată și inebranlabilă, de la ceva inferior la ceva superior, datorită unei procesualități de autoperfecționare a celei mai nobile expresii ale materialității, care este cea biologică. Moștenirea Luminilor, preluată flexibil de secolul al XIX-lea, se vede cel mai bine aici, laolaltă cu explozia interesului științific, preponderent protestant, pentru ritualistică și mitologie, dar nu vom insista pe marginea ei cu teorii abstracte, preferând, în schimb, o exemplificare ficțională de tip contracultural a fenomenului, de asemenea discutată la Sesiunea Helion de care aminteam, și care este povestirea Faith of Our Fathers a lui Philip K. Dick, publicată inițial în 1967. (Sub titlul Credința părinților noștri, ea e accesibilă și la noi, în traducerea lui Ion Doru Brana, în sumarul volumului Furnica electrică, cu o ediție a II-a, revizuită, apărută la Ed. Nemira în 2012.)

Acțiunea din Faith of Our Fathers e de sorginte orwelliană, decantată din convingerea aproape paradigmatică a „copiilor flower power” că ei aparțin unei generații aruncate de către destin într-o existență simili-totalitară, discreționară, unde principalele caracteristici ale Sistemului sunt voința de control arbitrar, „unidimensionalizarea” individului și modelarea lui prejudiciantă prin intermediul unui program educativ de conformism cenușiu și obediență funcțională, sintagma totemică a sindromului rămânând, până azi, faimoasa formulă a „omului unidimensional” a lui Herbert Marcuse. În povestirea lui Philip K. Dick, diversitatea multinațională a popoarelor libere a fost înlocuită de un suprastat totalitar de 9 miliarde de oameni, controlat și condus de la Pekin de către un Binefăcător Absolut al Poporului, pe care unii îl creditează ca fiind trecut de 90 de ani, deși părerile rămân, în această privință, împărțite, fiindcă există și cetățeni care sunt de părere că el a murit demult, Ființa pe care ei o văd pe micile ecrane de acasă și pe cele mari din piețele publice nefiind altceva decât o întruchipare propagandistică.

Pe lângă presiunea cotidiană dezumanizantă exercitată de către ierarhia politico-instituțională, unde cei integrați sunt verificați periodic prin intermediul unor sibilinice teste de fidelitate, oamenii sunt conduși cu ajutorul televizoarelor bidirecționale, obligatorii pentru fiecare apartament, prin intermediul cărora Sistemul poate verifica atât prezența locatarilor în fața micilor ecrane la orele emisiunilor oficiale, dar și gradul lor de atenție și de participare intelectuală sau afectivă. Se întâmplă, de pildă, ca protagonistul povestirii, un funcționăraș dintr-un minister, să smotocească pe ascuns, chiar când Binefăcătorul Absolut al Poporului vorbește, un pachețel aparent anodin, cumpărat în cursul zilei respective, și el se trezește imediat cu responsabilul imobilului la ușă, care-l atenționează că s-a dovedit a fi delăsător și c-ar fi cazul să-și schimbe comportamentul.

Pe modelul de mai târziu din Matrix, oamenii sunt menținuți în capcana unei texturi suprareale, fantasmatice, inducția realizându-se prin diferite programe de medicamentare periodică a populației și prin administrarea unor droguri speciale, amestecate în apa curentă de la robinet. Există, desigur, și o pătură firavă de disidenți ascunși, subterani, care nu-și propun însă demantelarea prin forță a Sistemului, fiindcă nu dispun de puterea de a o iniția și de a o duce la îndeplinire, ci doar să înțeleagă tertipurile alienante ale Puterii și să racoleze cât mai mulți oameni pregătiți să vadă realitatea din spatele mistificărilor manipulative. Ei dispun și de un antidrog pentru asta, capabil să neutralizeze halocinogenul de uz comun administrat prin rețeaua de apă și prin programele de medicație forțată, însă substanța încă disponibilă, interzisă de Sistem, e în cantități neîndestulătoare, ea fiind pe cale de a se epuiza.

Infiltrați peste tot, omniscienți, dar invizibili, disidenții află din timp că protagonistul povestirii, funcționărașul de la minister va fi beneficiarul unei avansări spectaculoase, dorite, se pare, și de către Binefăcătorul Absolut, care-l nominalizează cu prilejul unei transmisiuni televizate, ascensiunea lui neașteptată, invidiată de către șefii lui ierarhici, urmând să se parafeze cu prilejul unui party exclusivist, pe care Binefăcătorul îl organizează periodic la el acasă pentru un număr limitat de privilegiați. Disidenții plănuiesc – și funcționarul acceptă – ca el să participe la această petrecere sub influența antidrogului care deschide calea adevărului, în principal pentru a vedea cum arată Binefăcătorul cu adevărat, întrucât testele cu antidrog, efectuate până acum în condiții inerente de penurie, au dus la rezultate contradictorii. Unora, Binefăcătorul le-a apărut sub forma unei monstruozități acvatice, altora ca o furtună, ca un vânt turbionar înzestrat cu o forță catastrofală, funcționarul de la minister, supus și el testului după cumpărarea unei doze infime de halucinogen neutralizant, văzând o construcție mecanică uriașă, aparent anorganică, dar vorace, miriapodică. Disidenții au nevoie de „imagine” și pentru a-și calcula eventuala strategie reactivă, fiindcă e una să lupți cu o entitate izolată prin forme și contururi precise, și cu totul altceva să înfrunți un monstru multiform, capabil de metamorfoze terifiante.

Primit la petrecerea exclusivistă de la vilă, funcționărașul de la minister așteaptă cu sufletul la gură să apară amfitrionul, care, spre surprinderea lui totală, e orice altceva decât o persoană sau o ființă antropomorfă, el semănând mai degrabă cu o substanță gelatinoasă, preformală, înzestrată cu o putere „canibală” uriașă, capabilă să devore orice îi iese în cale. Cu prilejul unei întrevederi particulare, petrecute pe terasa vilei, Binefăcătorul îi dezvăluie invitatului său că este la curent cu funcționarea întregului subsistem de acasă, cu tot cu obedienți și cu disidenți, fiindcă, de fapt, el este Creatorul întregului univers, având nevoie de un singur gest mărunt, nesemnificativ, pentru a face diferența dintre viață și moarte.

Imensa lui putere – mai spune el – se datorează trucului de a se sustrage parametrilor formali, structurali ai universului creat, dominându-l prin alteritate stihializată. Odinioară, Dumnezeul cel tradițional (al Vechiului Testament și al altor credințe similare) a făcut o singură greșeală strategică fatală, aceea de a se fi oferit oamenilor ca entitate antropomorfă, asigurându-și în acest fel vulnerabilizarea. În consecință, le-a fost relativ ușor celor de jos să-l pună sub semnul întrebării, să-l conteste sau chiar să-l ucidă, așa cum a făcut de pildă Nietzsche. Învățând din toate acestea, El a ales calea contrară, a stihialității pure, cinice, ipostaza Lipsei de Formă neînsemnând câtuși de puțin o carență, ci doar faptul că ea înmagazinează în sine toate formele posibile ale universului, metamorfozându-se după dorință. Philip K. Dick recurge, aici, la o prelucrare personală a teologiei apofatice, echivalarea Divinității Supreme cu ipostaza malignă a oricărui lucru sau ființă din univers, fie că e vorba de un tigru, de o alunerare de pământ sau de o rândunică inocentă, reprezentând o extrapolare a dualismului maniheist, distorsionat diabolic și împins în mod exclusivist în direcția exponențială a Răului.

Atmosfera romanului Alien Clay (Sol străin) de Adrian Tchaikovsky, publicat în 2024 și inaccesibil, deocamdată, în limba română, e tot tipic orwelliană, împărtășindu-se din cea, deja clasicizată, a reprezentărilor sistemelor totalitare, numai că acțiunea se petrece în viitorul intergalactic, când nave terestre uriașe survolează fără opreliști întregul spațiul interstelar, desantându-se chiar și pe cele mai îndepărtate exoplanete. Pe Pământ domnește discreționar Mandatul (the Mandate), controlat de către un comandant suprem inflexibil, numit Terolan, a cărui ideologie disciplinară are trei componente de bază: credința în propria sa infailibilitate și în cea a Sistemului, supușenie absolută din partea tuturor și asumarea superiorității nestrămutate a darwinismului, ceea ce înseamnă, în principal, că toate ființele și manifestările galactice care nu sunt zoomorfe sau antropomorfe trebuie tratate ca fiind net inferioare. Ultimă componentă a doctrinei stârnește, evident, rezistența sceptică a oamenilor de știință de pe Terra, cunoscători ai ecosistemelor interstelare, cărora le-a fost dat să constate în repetate rânduri că planete străine au dezvoltat alte tipuri de sisteme biointelectuale decât cele de la noi, unele dintre acestea dovedindu-se a fi mai performante decât cele darwiniene. Chiar și pe Terra, ne putem reaminti chiar noi, NASA și alte organizații interplanetare nu a recurs la modelul locomotor uman atunci când și-au construit vehiculele lunare, venusiene sau marțiene, ci la cel al păianjenilor sau furnicilor, ale căror picioare asigură o stabilitate mai flexibilă decât cele doar două ale oamenilor, fiind în stare să abordeze orice teren, indiferent de cât de accidentat ar fi acesta.

Prin urmare, dilema de fond a oamenilor de știință de pe Terra lui Tchaikovsky este aceea dacă nu cumva biologia de la noi a greșit atunci când a stipulat că omul este cea mai complexă creatură a ciclului evolutiv. Și dacă nu cumva ascendentul cerebralității, bazat pe ideea că creierul uman este cel mai complex dintre sistemele biosenzoriale posibile, nu este în realitate una dintre cele mai sistematice mistificări ale științelor canonizate de gândirea terestră. Este omul, biologic privind lucrurile, un impas?: adepții lui Terolan sunt în stare să ucidă pentru a infirma răspunsul la această întrebare, în vreme ce unii oameni de știință, aflați în disidență sau în opoziție, recurg la argumentele bunului-simț și ale rațiunii pentru a admite că o asemenea întrebare poate fi, în ea însăși, legitimă, constituind un subiect plauzibil al cercetărilor de resort.

Clivajul dintre cele două tabere se adâncește dramatic după ce mostre experimentale de pe alte planete indică existența unor organisme mai complexe decât cele de pe Terra, Terolan și trupele sale de asalt fiind confruntate cu unele insurecții ale savanților, doritori să preia puterea și s-o orienteze într-o direcție rațional-experimentală, confirmată în laborator. Pentru a scăpa de o parte dintre disidenții cu notorietate, unii dintre aceștia fiind xenobiologi cu audiență planetară, Sistemul decide ca ei să fie transportați pe exoplaneta Kiln, unde s-a descoperit o formă de viață de o stranietate extremă, biomasa planetei fiind compusă în principal dintr-o rețea tentaculară de licheni și mușchi, prelungită în excrescențe vegetale care seamănă cu cele de pe Pământ, cum sunt copacii. Ea este, pe de o parte, contaminantă pentru om,  demonstrând totodată, pe de alta, o capacitate reactivă unitară și spontană, similară undelor biologice reziliente pe care le emană un stup de albine sau un mușuroi de furnici, despre care unii cercetători au emis ipoteza că ar dispune de o „cogniție” colectivă, de tip osmotic, o furnică aflată la distanță mare de mușuroi aflând instantaneu că acesta a fost atacat, tot așa cum o albină revenită în stup le poate comunica imediat, tuturor celorlalte, locul în care se află o nouă sursă de polen.

Mergând mai departe pe filiera eretică a acestei gândiri, xenobiologii opuși lui Terolan au emis chiar părerea că întreaga biomasă de pe Kiln reprezintă un tot unitar, o unitate de tip metamorfotic, ea fiind în stare să se divizeze și să se fragmenteze în funcție de necesități, contactul ei cu „vizitatorii” de pe alte planete (cum sunt oamenii) ducând și la generarea unor forme mimetice (cum sunt cele zoomorfe sau copacii), un viitor stadiu „evolutiv”, de care nu suntem departe în timp, aducându-ne, poate, și apariția unor forme umanoide, devenind, astfel, aproape imposibil să-i disociezi pe cei reali, alogeni, de cei „reactivi” sau virtuali, generați de biomasă. Dilema pământenilor se adâncește atunci când pe Kiln sunt descoperite niște „ruine” care indică existența posibilă a unei civilizații dispărute, mai cu seamă că pe ele sunt încrustate, din loc în loc, și câteva „forme artistice” sau „texte” incomprehensibile, semn că ființele civilizației respective au dispus de memorie și de un simț artistic, preocupându-se totodată de perpetuarea în timp a propriilor vestigii.

Mii de pământeni indezirabili sunt deportați de către Terolan, de-a lungul timpului, pe Kiln, care funcționează ca o colonie penitenciară. Printre ei se află și xenobiologul Arton Daghdev, protagonistul romanului, deținutul cu numărul 2275, un „revoluționar de cabinet” („armchair revolutionary”) cu remarcabile studii dedicate xenobiologiei și participant de marcă la una dintre fostele insurecții, motiv pentru care Comandantul Terolan îl ține din scurt pe Kiln, avertizându-i pe cei de aici că le-a sosit un „organizator” periculos, obsedat de conspirații și de înfruntarea ocultă cu Puterea. Odată ce ambarcațiunile interstelare trag la chei pe Terra, pedepsiții sunt realmente stivuiți pe ele, ceea ce înseamnă că sunt uscați asemenea unor frunze, ca să încapă cât mai mulți, urmând să fie rehidratați la destinație. Pe Kiln, teama de contaminare cu biomasa ostilă a planetei e principala grijă a tuturor, motiv pentru care coloniștii sunt ținuți într-o tabără ermetic sigilată, organizată pe modelul sistemelor dictatoriale enclavizate. Imprimante 3D versatile, de mare capacitate generează, conform cerințelor, tot ceea ce funcționarea enclavei penitenciare impune, de la hrană la îmbrăcăminte sau chiar la ambarcațiuni de transport, în cazul în care cele vechi se defectează. Terolan și ciracii lui pot „scoate la imprimantă” chiar și arme, motiv pentru care gestionarea acestora e foarte strict controlată, ele putând garanta, la o adică, diferența fundamentală dintre supraviețuire și anihilare. Din rațiuni de „economie sistemică”, nimeni dintre cei aduși pe Kiln nu va fi dus vreodată înapoi pe Terra, ceea ce înseamnă că din mărimea numărului pe care-l primești la sosire (2275, în cazul lui Daghdev) poți deduce câte sute sau chiar mii de cadavre te-au precedat. Evadările sunt inutile: în afara zidurilor te așteaptă biomasa corozivă a planetei, pregătită oricând să te devore, parțial sau integral, unii deținuți având membre amputate sau înlocuite prostetic, după ce ele au fost „mâncate” de vegetația din jur.

Cei sosiți sunt repartizați în detașamente profesionale ad hoc, cel mai temut dintre acestea fiind cel al „Excursioniștilor”, a căror sarcină este prelevarea directă a mostrelor de pe teren, după ce membrii lui sunt transportați în diferite „situri arheologice” de către ambarcațiunile locale, teama  de contact pe care ei o degajă datorându-se faptului că sunt cei mai expuși la contaminare, decontaminarea fiind efectuată doar o dată la trei zile după revenirea în tabără, din rațiuni de economisire a materialului neutralizant. E explicabil, așadar, de ce sunt considerați Excursioniștii ca paria ai întregului sistem penitenciar, ei trăind preponderent enclavizat, în țarcuri speciale, de care cu greu se apropie cineva, inversul situației fiind destul de ambiguu, întrucât membrii echipei dezvoltă și solidarități paradoxale, generate, în principal, de fatalitatea aprtenenței la o subclasă socială defavorizată.

 Daghdev „nimerește” în echipa savanților care prelucrează mostrele aduse de pe teren („Dig Support”), însă, în urma participării la o insurecție încropită  împotriva lui Terolan și a gardienilor săi (vocația de insurgent nu-l lasă să stea deoparte…), el e retrogradat în detașamentul „Excursioniștilor”, fiind transportat, împreună cu alții, pe situl deja exploatat al unei „ruine”, unde echipa de desant are parte de numeroase peripeții stranii, atunci când membrii săi își dau seama că biomasa „frankensteiniană”, compusă din fragmente vegetale disparate, pe care ei intenționează să o ardă ca să decoperteze ruina, e, de fapt, un „organism” viu, aflat în relație osmotică cu „pădurea” și cu toate formele posibil celulare din jur, care nu se lasă „rănită” cu una, cu două, ci „contraatacă” virulent, generând diferite manifestări ostile, cea mai eficientă din perspectiva autoapărării fiind aceea a unei uriașe alcătuiri elefantine, care, în cele din urmă, strivește cu furie nava terestră cu care au sosit „arheologii”, lăsându-i pe aceștia captivi în peisajul monstrificat, gelatinos din jur.

Atunci când expediționarii dobândesc certitudinea că Terolan și cei din colonie nu vor mișca un deget pentru recuperarea lor, trimiterea unei nave de salvare fiind catalogată drept risipă inutilă de resurse materiale, ei își iau inima-n dinți și decid să încerce imposibilul, adică revenirea pe jos în tabără, marșul de câteva zile care urmează aducându-le, pe lângă terifianța extremă a experienței ca atare, printre participanții la marș aflându-se și persoane prostetice sau cu combinezoanele de protecție făcute ferfeniță, și o mai profundă înțelegere și asumare a „vieții” organice din jur, a cărui principală caracteristică pare să fie respirația consensuală, dezvoltarea de ansamblu ca întreg. Legea internă a vieții se dovedește a fi diferită aici ca aceea de pe Pământ: diferitele specii și forme nu tind înspre autonomie, indiferente unele față de celelalte, logica individualului nu pare să regleze, aici, mecanismele secrete ale evoluției, ci toate formele par să „se ajute” instinctiv între ele, ca părți ale unei energii biologice de sine stătătoare, unice. Kiln este o planetă care pare să fi eradicat modelele de singurătate și diferențere adaptativă, organismele dezvoltând funcții particularizate exclusiv din dorința de a participa la un tot colectiv, de a funcționa ca reziliență unitară. Spre deosebire de Kiln, pe Terra s-a mers pe dezvoltarea relațiilor binare, de tip restrictiv, pe care le știm cu toții: organisme cu gură și aparat excretor, două mâini, două picioare, verticalizare biologică binară, menită să genereze, mai departe, complexe spirituale de tip dualist: corp/suflet, pământ/cer, Dumnezeu/Diavol, Rai/Iad etc. Dacă pe Pământ totul trăiește pentru a muri, extincția fiind receptată ca pe o condiție a vieții, pe Kiln viața generează viață, în exces, simbiotic, luxuriant răspândită în toate direcțiile. Pe Pământ, viața e apanajul – sau orgoliul – unor ființe care acceptă că sunt finite; dimpotrivă, bios-ul de pe Kiln e infinit, exuberant și suficient lui însuși, lipsit de limitările specifice Terrei.

În termenii lui Daghdev, considerați eretici de către autoritate, ceea ce se petrece pe Kiln e eliberarea bios-ului de logos. Pe Terra, spontaneitatea frustă a vieții e supusă prin constrângeri, prin organizare, și astfel ajungem la biologie, cuvânt care desemnează, înainte de toate, controlul logos-ului asupra bios-ului. Din acest model epistemic fac parte si celebrele considerații ale lui Giorgio Agamben din Homo sacer (1998), una dintre lucrările fundamentale ale biopoliticii, în care gânditorul italian operează o distincție între zoe, cuvânt care desemnează „viața nudă”, viața pur și simplu, luată ca atare, și bios, prin care se înțelege o „viață calificată”, orientată, înzestrată cu scop și cu atribute. Zoe e spontană, în timp ce bios e constrângere, întrucât – demonstrează Agamben – preocuparea dintotdeauna a civilizației a fost aceea a sancționării libertății spontane a lui zoe prin transformarea ei în bios cu ajutorul bioputerii. Influența lui Michel Foucault planează decisiv deasupra acestor considerații, dar nu ne propunem s-o discutăm aici.

Intuind că biomasa de pe Kiln reprezintă o exprimare spontană, genuină a vieții, efectul ei devenind funest doar în urma ingerințelor violente ale oamenilor, ceea ce înseamnă că ostilitatea ei ucigătoare, prezentată ca dogmă de către Sistem, nu e decât o manifestare accidentală, de tip mimetico-reactiv a ei, Daghdev și colegii lui încep să se uite cu alți ochi la una dintre bizareriile coloniei, care adăpostește, într-un soi de colivie etanșă, ființa celei dintâi cercetătoare de pe Kiln, Ylse Rasmussen, despre care se spune că s-ar fi infestat voluntar cu biomasă din dorința de a înțelege cum acționează ea asupra biologiei umane, fiind lăsată apoi să degenereze și să moară într-o cușcă de plexiglass, etanșată. Surpriza pe termen lung, pe care nu a prevăzut-o nimeni, este că ea nu moare, ci se cufundă într-un soi de torpoare vegetativă, stare în care pare să comunice cu biomasa de afară, „grija” pentru ea dovedindu-și reciprocitatea. De pildă, la un moment dat, o creatură (un „ceva”), care seamănă cu un arici sau cu un burete de mare, pătrunde pe nesimțite în tabără, târându-se înspre colivia lui Ylse Rasmussen, cu care pare să „comunice”, fixată pe peretele de plastic. Revenit în colonie din marșul neverosimil de câteva zile, Daghdev însuși pare să fie „contactat” de Rasmussen prin intermediul unei suprainteligențe subtile, fără ca torționarii să observe acest lucru.

Dacă translăm raportul dintre zoe și bios în termenii sintaxei socio-politice din roman, ajungem cu ușurință la formula Sistemului totalitar preocupat, mai presus de toate, de cenzurarea accesului la libertate al supușilor săi. Insurecționar calificat (mai apropiat, deci, de zoe decât de bios), Daghdev ia parte la o nouă revoltă, care de data aceasta reușește, puterea în colonie fiind preluată de către insurecționari, acest lucru devenind posibil doar în momentul în care zidurile înconjurătoare ale coloniei se fisurează și pătrund înăuntru, cu titlu de „ajutor vital”, organisme ce aparțin biomasei de afară. Efectul lor benefic devine chiar providențial atunci când Daghdev este împușcat de trei ori în timpul revoltei, „materia kilniană” („Kilnish material”) intrată în corpul lui în timpul marșului de întoarcere împiedicându-l să moară.

O confruntare cu bătaie mai lungă are loc, în final, între el și Comandantul Terolan, la mijloc aflându-se arheologul și paleograful Vessikhan, în principiu apolitic, dar obsedat să înțeleagă sensul inscripțiilor găsite pe ruine. Terolan repetă cu acest prilej termenii unei dileme definitorii, cu care-l mai înfruntase pe revoltatul Daghdev, inclusiv la sosire. Aducerea lui pe Kiln – îi spune Dictatorul – îi oferă șansa de a converti ceea ce fusese doar teorie în studiile sale în soluție practică, întrucât, dacă el ar fi rămas „savant de cabinet” („armchair scientist”) pe Pământ, ar fi putut emite cel mult ipoteze teoretice referitoare la noul tip de viață de pe exoplanetă, deportarea, convertibilă în lucrări cu caracter experimental, asigurându-i, de fapt, faima la care aspirase dintotdeauna, el urmând să rămână în istorie ca „omul care a elucidat misterul”. Optând, în schimb, pentru latura politică a deportării, el nu face decât să se prejudicieze, lansându-se într-o campanie gratuită, întrucât e adevărat că prin intermediul insurecției sunt eliberați oamenii din colonie, dar e puțin probabil că ei vor izbuti să convertească în insule ale libertății măcar una dintre navele interstelare care vor continua să sosească de pe Terra, cu noi și noi contingente de paznici și deținuți.

Dilema fiind una reală, Daghdev se concentrează pe noua înțelegere a „libertății” ca epurare a lui zoe de balastul lui bios, ceea ce înseamnă, în esență, și o consubstanțiere fericită cu biomasa exuberantă de pe Kiln. Daghdev o eliberează pe Ylse Rasmussen, ea fiind aceea care explică mesajul ultim, antidarwinian, al romanului. Condiția de existență a multor ecosisteme „libere” de pe diferitele exoplanete – spune ea –, inclusiv a celui metamorfic de pe Kiln („the Kilnish bazaar ecosystem”) o reprezintă absența din lanțul biologic a omului, înțeles pe Terra ca „măsură a tuturor lucrurilor” și subiect teleologic al evoluției. Omul e veriga slabă a lanțului vieții: menținând accentul pe el, viața „se sărăcește pe sine”, transformând libertatea ei neconstrânsă de a fi în „evoluție”. Prin urmare, se cuvine să trecem dincolo de engramele binare cu care suntem obișnuiți, acceptând că există și  manifestări de altă natură ale vieții decât cele clasice, zoomorfe sau antropomorfe. Darwin trebuie dat la o parte, întrucât nimic și nimeni nu ne pot convinge că, acceptându-l drept „canon” și literă de lege, n-am introdus în logica civilizației noastre și o mistificare prejudiciantă.

Ficțiunea speculativă de pe mapamond a făcut de mult trecerea de la antropomorfism la post-antropomorfism, modificarea de percepție reprezentând, în esență, o repliere epistemică de tip integrativ și recuperativ. Încă de la Primii oameni pe Lună (The First Men on the Moon, 1901), H.G. Wells a vorbit de inteligența insectoidă, transindividuală, osmotică, seleniții din roman trăind în mușuroaie supuse unor principii de existență mult mai subtile și mai eficiente sub aspect biointelectual și energetic decât cele ale oamenilor. Nu-mi stă în intenție să prelungesc eseul de față cu alte exemple extrase din același areal tematic, limitându-mă să sugerez, în acord cu ficțiunile și cu exegeza care ne stă la îndemână, că vremea autosuficienței umane pare să fi trecut. Suntem năpădiți, din toate părțile, inclusiv din direcția mult-hulitei Inteligențe Artificiale, de o mulțime de nebuloase vii, efervescente, pentru a căror descriere cuvântul „formă” pare să fi devenit impropriu. (Și-n definitiv: de ce țineți cu tot dinadinsul să le descrieți??)

[Vatra, nr. 5-6/2025, pp. 38-42]