Generația X ro, care a cunoscut comunismul târziu și tranziția, generație pe care Vasile Ernu a numit-o „canibală” în titlul recentei sale cărți, a cam ajuns la vârsta rememorărilor, așa că se întrevede un val de memoir-uri/subgenuri hibride care va da acces cititorilor la viața privată a unor autori, fiindcă, oricâtă teorie literară am toci, tendința/instinctul de a suprapune în mod abuziv experiențele naratorului peste cele ale autorului nu dispare nicicum. Dar noi nu bârfim, nici nu ne uităm pe gaura cheii, ci facem antropologie și sociologie. O facem pe zone ale țării, pe mentalități, pe clase sociale, pe sistemul al cui ești, ce educație ai, ce lucrezi, ce-s părinții tăi, de unde ai bani, în ce epocă ți-ai trăit copilăria și unde. Că așa ne-au învățat Balzac, Schiop și Rogozanu. Generației X în variantă românească îi aparțin cei născuți în intervalul 1965-1980 (more or less), cu specificația că intervalul acesta de 15 de ani între membrii aceleiași generații include și multe diferențe. De exemplu, cei născuți spre limita superioară a intervalului, cum este și prozatorul despre care vorbim aici, nu au apucat din epoca ceaușistă perioada de „relaxare” de dinainte de ’80 și nici n-au avut timp să conștientizeze relele și întunericul ultimei decade. Așa că, pentru mulți dintre noi, copilăria, cu tot ansamblul, rămâne un paradis care nu ține seama de social-politic. Cu alte cuvinte, copil fiind, nu simțeai că trăiești în iad, nu pricepeai mare lucru, aveai părinți, bunici, te bucurai de lucruri mărunte, cum ar fi o pereche de patine noi sau o ciocolată. 

O astfel de carte, care se înscrie în noua tendință a generației X de a rememora etape din trecut, este și Tot ce rămâne (Cartier, 2025) a lui George C. Dumitru, dacă ar fi să o punem alături de recentele volume scoase de Andrei Gorzo (Ce am învățat de la Graham Greene) și Dan Sociu (La gunoi), și ele subgenuri hibride. GCD e un prozator care, în volumele anterioare, Fericire și Rupturi, făcea o critică socială pertinentă și acidă a tranziției, a capitalismului ro și a digitalizării umanului/a hipertehnologizării alienante. Undeva între un Caragiale care face haz de mamițele și domnii Goe de secol 21 și un Marin Preda care lasă indirectul-liber să dezrobească literar-artistic emoții puternice, GCD reușește să facă cronică socială și să surprindă general umanul, fără să alunece în reportaj sau melodramă. Cu Tot ce rămâne, Dumitru intră pe un teritoriu nou pentru el (ca prozator), un teritoriu challenging, anume acela al autobiografismului semificționalizat. Își găsește aici o voce proprie, caldă și melancolică, naiv-simpatică, echilibrată.

Așadar, George, personajul principal din Tot ce rămâne, este un copil timid și absolut normal dintr-un sat dobrogean, cu părinți din intelectualitatea rurală (tatăl – învățător, mama – profesoară de română), are o soră, ceva prieteni, multe amintiri și povești pe care i le lasă moștenire naratorului matur, printr-un joc literar de tipul celui întâlnit în Amintiri din copilărie. O copilărie petrecută pe vremea lui Ceaușescu, reconstituită din mărturisirile părinților, ale rudelor etc, plus amintirile proprii din primii ani. Autorul e născut în ‘78, deci la un simplu calcul, la Revoluția din ‘89 avea 11 ani. Alegerea perioadei pe care o evocă Dumitru, așa cum o înțelege și a asimilat-o el la maturitate, exclude din start „riscurile” relatării unor experiențe hardcore. Romanul se prezintă, ca să-l citez pe Bogdan Crețu (coperta a patra), drept „o carte plină de umor, care nu schematizează, nu exotizează și nici nu idealizează comunismul târziu”. De asemenea, Dumitru nu ne ține lecții de teorie politică, nu aduce ceaușismul la nivel de manual, ci recuperează părțile care fac din comunism fundalul vieții unei generații care și-a trăit copilăria în ultima decadă a regimului și pe care trauma adevărată a lovit-o din plin abia în tranziție. Fără să încerce vreo reabilitate a regimului, GCD ne arată că s-a putut trăi frumos și atunci, pentru că atunci ni s-a întâmplat copilăria, care, vrem, nu vrem, e irepetabilă și sublimă prin natura ei: „Era bine. Adică era rău, cu comunismul și lipsurile și tot. Dar era bine”. Spre final, romanul autobiografic urmărește și o scurtă perioadă de după Revoluția din ʼ89, cu ecourile ei slabe ajunse la sat, un spațiu mult mai safe decât cel urban, unde în ʼ89 s-a tras, iar ulterior, în București, au urmat momentul Piața Universității, mineriadele și o serie de tulburări socio-politico-economice care au definit cel puțin următorul deceniu. Comunismul în rural a luat o față mai umană, cel puțin pentru copilul George, care a avut parte de stabilitate și ceva privilegii, asigurate în primul rând prin profesia părinților/statut. În casa lor de lângă lac se reuneau intelectualii, adică oameni din învățământ și sănătate, care făceau și ei ce făcea tot românul din clasa medie: o poveste, un vin, un grătar, un banc cu Ceaușescu, o tăiere de porc, un botez, o nuntă. Excepție face aici asistenta care ajuta femeile să avorteze (act ilegal la vremea respectivă) și care face pușcărie în urma unui denunț. E unul dintre puținele evenimente care umbresc seninătatea, nostalgia  și bucuria cu care-și povestește George trecutul, dar care arată totuși că lumea aceea idilică avea fisuri serioase. Ar mai fi și moartea unui sătean care pescuia noaptea în lac, ca să nu fie prins de autorități și care se îneacă subit, sub privirile neputincioase ale prietenilor săi sau sfârșitul incredibil de trist al bătrânului Picioruș. Există în carte și zone netede, fără evenimente remarcabile, fără conflicte care să amenințe moromețian destinele protagoniștilor. Ele au rolul de a fixa o atmosferă caldă, împunsă pe ici pe colo de tragedii despre care auzi, dar nu le conștientizezi pe deplin. E o lume pe care o găsești acolo și nu ți-o poți imagina altfel, nu o chestionezi. E pur și simplu ceea ce ți s-a dat și nu știi că mai există și altceva. E lumea copilăriei, mai mult o lume fabuloasă decât una reală, chiar dacă e fără zmei și ilene cosânzene. Deși la George în roman sunt două, Florentina și Lavinia, primele iubiri naive. În rest, cartea alternează între momente înduioșătoare și tipul acela de umor al personajelor lui Mungiu în seria Amintiri din Epoca de Aur. Nu e un umor subversiv, e frust și sincer, chiar și atunci când George își amintește cum, copil fiind, s-a șters cu Capitalul lui Marx, aflat la veceul din fundul curții sau s-a luptat cu șobolanii folosind ca scut Crimă și pedeapsă. Râzi, dar nu pentru că-i gluma anului, ci pentru că putea fi copilăria ta. Ideologia de partid nu e reflectată nici ea în tușe dramatice, regimul de tristă amintire pare o caricatură, nu un aparat monstruos, iar evenimentele tragice reprezintă accidentalul, nu regula. Părinții nu sunt idealizați, nici demonizați, sunt absolut firești, construiți ca să fie recognoscibili (se face și un istoric al familiilor celor doi, care cuprinde destinele bunicii Rada și a ale bunicilor Sârbu, cu incursiuni în trecutul mai îndepărtat și referiri la alte epoci din istoria României care și-au pus amprenta pe oameni și mentalități). Mama e o femeie serioasă, impunătoare, voluntară, dar fără să fie aspră sau rea. E doamna profesoară de limba română care nu-și lasă elevii de izbeliște și nu face nici compromisuri majore, care nu se simte confortabil să accepte „ajutoarele” francezilor date imediat după ’89, dar cedează la rugămințile fetiței sale. Tatăl e un om simpatic, mai glumeț, mai sufletist, mai bețiv. De altfel toată lumea bea, toți profesorii, toată brigada artistică, chiar și copiii sunt îndemnați de mici să-și înmoaie buzele într-un pahar. Beau, dar nu sunt violenți, de altfel violența, asociată de regulă cu mediul rural, e foarte moderată în cartea lui Dumitru. Copiii nu sunt scutiți însă de tradiția sălbatică a sacrificării porcului de Crăciun (lui Ghiță, ultimul porc din anul Revoluției i se dedică un întreg capitol), nici de tabloul morții (la înmormântarea bunicului, copilul primește sarcina de a căra o cruce „de o tonă”), nici de spectacolul crunt de la tv cu procesul și execuția soților Ceaușescu. Momentul, care e de fapt o bornă, apare simbolic în roman ca unul de satisfacție colectivă învelită în inconștiență, prin ochii copilului marcat de cruzimea adulților și de șocul dispariției, într-un timp atât de scurt, a unei lumi care părea înveșnicite: „Am urmărit cu toții la televizor revoluția, procesul și apoi execuția Tovarășilor. Ochii mei de copil au înregistrat cu groază trupurile moarte, căzute într-o parte, cu tot cu hainele de blană de pe ele. Înainte văzusem cuprins de surescitare doi oameni bătrâni puși la zid și ciuruiți de gloanțe. Conducătorii noștri adulați fuseseră reduși peste noapte la două cadavre imposibil de iubit. Nu îmi venea să cred. Imaginile acelea cu tovarășii morți apărute tot timpul pe ecran, scoase în evidență, m-au marcat. Căram cu mine un amestec de milă și oroare, o greutate invizibilă care-mi afecta deplasarea zilnică. Fețele morților se întipăriseră în memoria mea și televizorul avea grijă să nu le uit niciodată. Văzusem câte ceva din moarte, cu Picioruș și cu tataia Sîrbu. Acum Moartea se rostogolea pe ecran de la o zi la alta, fără pic de bun-simț. În agitația din jur părea că nimănui nu-i pasă de lipsa decenței în etalarea cruzimii lumii adulte, a răzbunării unui popor opresat. Până la împușcarea lui, Tovarășul mai apăruse la televizor, făcând promisiuni unei mulțimi întâi liniștite, apoi, dintr-odată, foarte agitate. Fugise cu un elicopter, dar nu-l ajutase la nimic. În zilele acelea, televiziunea devenise un teatru de operațiuni la care se uita întreaga suflare a satului (…). Se aplauda moartea familiei vinovate de genocid și înfometare, moarte făcută nouă, poporului, cadou de Crăciun. Părea c-o să avem mai multă lumină, că vom renunța la lumânări și lanterne. Că vom putea ține televizorul aprins și ziua, încântați de noua siglă a TVR, numită de acum și Liberă”.

Alături de micronarațiuni și diferite considerații, farmecul cărții e dat și de jocul perspectivelor. Adultul revizitează experiențele copilului naiv, încercând să și le integreze, să le explice, să le narativizeze, să le recupereze nostalgic și foarte puțin critic sau să se definească prin raportare la originea sa, la primii ani de formare, la epocile pe care le-a traversat, la relațiile care l-au marcat. O face cu umor, cu plăcere și cu sensibilitate. Simțim aici personalitatea unui autor-narator echilibrat, clasic-luminos, pentru care lucrurile s-au așezat la maturitate într-o formă stabilă și clară, viziune rar întâlnită în literatura generației noastre, prozatorii ferindu-se de regulă de retrospective solare, ca și cum acestea ar putea dăuna. GCD e chill – și îi iese.

[Vatra, nr. 5-6/2025, pp. 45-46]