Poezia Svetlanei Cârstean a arătat mereu o nevoie de acțiune, de directețe, de intervenție urgentă  într-un real exterior sau interior, care se cere corectat cu franchețe, colonizat, cucerit sau măcar acceptat. În Floarea de menghină, Gravitație și Sînt Alta se vede, de asemenea, o nevoie de meticuloasă decopertare a unui eu feminin aflat într-un univers disfuncțional, ce  nu a uitat însă că are dreptul să cârtească, să fie mereu altfel, să se sustragă gravitației, ierarhizărilor, osificării.

Acum, autoarea publică Restul*, primul volum dintr-o anunțată trilogie, în care miza pare să fie, în concordanță cu portanța elementelor enumerate, tocmai îndepărtarea de  tirania matricilor identitare și explorarea, recalibrarea a ceea ce este secundar, recesiv, greu de accesat. Să știi ce este frumusețea ,,nu e de ajuns” scria de altfel poeta în cartea anterioară, lăsând liberă această posibilitate a concentrării interesului pe ceea ce se găsește dincolo de textura fermă a  structurilor în care ne așezăm sau suntem așezați.

Încă din primele poeme ale volumului, Svetlana Cârstean pare să denunțe hegemonia principalului, curgerea vieții pe modul major, condiționările și posesivitatea sistemului: ,,E un sistem care se mișcă în intestinele mele./ E un sistem care se bazează  pe digestia mea./E un sistem care colaborează cu slăbiciunile mele/cu nevoile mele/cu toate fricile mele/ cu ceea ce cred despre mine despre corpul meu/despre vîrsta mea despre mama mea/despre comunism capitalism/despre bani despre prietenie despre rău și bun”. În pofida ecartului dintre vizibil și invizibil, atenția pare însă a fi mai mult  atrasă  de ceea ce nu se vede și ar fi putut fi posibil: ,,E o viață bună pe care ai fi putut-o avea dacă”, iar în următoarele texte, coregrafia interioară indică exact această sondare a pliurilor identitare și a ,,restului”, pe care sistemul  îl eludează sau neglijează: ,,E un sistem care crede că știe totul despre mine”.

Structuri  masculine și feminine autonome, independente sau care se contaminează reciproc încleștate dramatic sau teatral,  la limita dintre armonie maritală și ruptură, ocupă spațiul interior al poetei, alcătuind imagini ce se derulează caleidoscopic: ,,E un bărbat neputincios în mațele mele/ E o femeie uitată în formele mele./  E un bărbat în brațele mele/care nu poate pune pîinea seara pe masă./E o femeie fără corp în formele mele” ; ,,Există în mine un cuplu continuu/Ei dorm în camere separate și din păcate nu se pot despărți/Există în mine un cuplu continuu/ Inseparabilii/e atâta diferență de vîrstă-ntre ei/și asta fiindcă vîrstele lor se schimbă întruna/cresc și scad fără oprire/încât scapă oricărei numărători”.

Gesticulația febrilă evidențiază dependențe, lașitate, resentimente, revolte, atitudini capricioase, teama molipsitoare, fricile mărunte, furia, însingurarea,  apăsarea,  toate acestea închegându-se în imagini grave, pline de tensiune: ,, e în mine o furie-mamă/și e în mine o frică-mamă/amîndouă au grijă de mine/amîndouă veghează ca să nu dorm/să n-adorm să nu uit/sînt în mine dinți care scrîșnesc/și bărbați care îi fac să scrâșnească/și femei care se uită la ei provocându-i la mai mult scrîșnet/e în mine o furie grijulie/și-o frică ce se ocupă de micul-dejun de prânz și de cină/e în mine o frică ce-mi dă de mîncare/mă ceartă cînd nu mănînc tot și rămîne/ ea mă hrănește ea mă ceartă ea îmi dă peste mînă/ cînd apuc lingura/e în mine un scrînșet-tată/un nod în gît și-un cîntec-tată cîntat fals/e în mine o femeie provocatoare care-și ascunde fața/și-un bărbat care răspunde provocărilor ei/e în mine o tradiție umană fără urme de zei și eroi/fără urme  de verdețuri de soia și semințe/o tradiție numai din carne și oase celebrate zi de zi/la micul dejun la prînz și la cină” .

Victimizarea identitară, alter ego-ul ipostaziat ludic, detaliile pregnante sau volatile, de un comic subtil, ambiguu accentuează ideea necesarelor semnificații fragmentare si fragmentate: ,,Despre pești numai de bine./Peștele interior./În primul rând el fiindcă tace. Peștele e mut/dar pisica va zgîria./Pisica interioară./Motanul de dinăuntru./Pantera pitită în dosul sternului./Carasul meu interior aruncat apoi în lacul Tîncăbești/într-o zi de vară/după ce acvariul n-a mai putut fi golit./Croncănitul ciorii de dinăuntru./Ciocănitoarea și oțetarii./ Șarpele casei stă în tine de când casa a fost vîndută./Șarpele casei s-a mutat în tine de când afară/nu mai e loc pentru el./ De câte vînzări succesive e nevoie ca să ai o casă./De cîte specii consecutive e nevoie ca să se nască un om./De câte resturi proaspete e nevoie ca să hrănesc acest om/deja obosit”.

Două reacții pot fi  contradictorii și legitime în același timp, iar în spatele unei identități sunt resorturi care se schimbă, în acest fel, întreaga ofevrărie complicată a ființei putând să se descompună ușor în desfășurarea fluidă, multiformă a lucrurilor sau în cinetica lor: ,,Aerul nu stă în fiecare moment al zilei la fel/la fel cum faldurile unei rochii nu cad niciodată identic”.

Secundarul conviețuiește cu principalul, nu mai este extirpat, limbajul amortizând asperitățile dintre ceea ce pare a fi legitimat în general ca fiind important și ceea ce este auxiliar, dar trebuie să treacă în prim plan. Sunt astfel dezvelite într-un mod plin de ritm, într-un exercițiu cu valențe etice, critice și chiar moralizatoare, subiectele repudiate de alții, ca în poemul 31: ,,Există mereu niște bani în spatele tuturor lucrurilor/Există niște bani care se foiesc ca frunzele vii vara/sau ca tîrîtoarele printre frunze/ca zburătoarele pe deasupra pomilor/ca niște specii dornice să ia cuvântul/făcând un zgomot care le semnalează prezența/Există mereu niște bani în spatele vorbelor/în spatele gîndurilor/ Există în miezul minții noastre/o casă de marcat un card niște cash/și un rest de dat sau de luat/O socoteală permanentă/Există mereu niște bani pentru care faci ceea ce faci/niște bani pentru care (îmi faci) (îți fac)(ne facem)/pentru care (ce-ai face).

Pentru Svetlana Cârstean multe teme încep să aibă o rază mare de acțiune sau o rază diferită de acțiune, decât cunoaștem toți, iar instinctul observației validează tematizarea traumelor, a abuzurilor cu alonjă microsocială, a indiferenței colective: ,,dar un avort nu e o naștere și medicii se poartă altfel cu tine/și la sfîrșit nu e nimic de sărbătorit și nu vine nimeni la tine”; ,,e un sistem care te pune la punct/atunci cînd nu naști nimic/nu produci nimic”; ,,există violuri despre care nu s-a vorbit niciodată /există avorturi despre care nici până azi nu s-a spus un cuvânt/ există false avorturi și false sarcini și zîmbete false”.

Noua poetică a secundarului recalibrează individualitățile din penumbra ființei, aspecte aparent colaterale, digresive, reconfigurează momente cotidiene ce s-ar fi retras altfel în pasta banalității, a nepermisei uitări: ,,E în mine o toxonomie aberantă./Pisica în locul tigrului./Pisica în locul panterei./Pisica în locul leoaicei./Mîțe, mîțe peste tot”; ,,Există bărbatul care o face și nu o naște/ Există bărbatul care o crește /Cel care o învață copacii și cifrele/ Cel care i-a spus primul nu uita să iei restul cînd cumperi lapte/ Cel care o bate și cel care plînge după/ Există bărbatul care înființează biblioteca. Personaje pozitive și negative/Cel care-i cere carnetul de note”…; ,,Sînt un om obosit acum. O femeie obosită/O pasageră/și-o furioasă./și-o mucoasă/și-o fricoasă/și-o complice/toate la un loc/ o musculiță în care se zbate făcându-ți loc tigroaica din gîtul căreia/își ia acum zborul o pasăre micăea zboară atît de sus încît/de la un punct încolo nu o mai vede nimeni”.

Și totuși, chiar în condițiile  chestionării insistente, a epuizării secundarului din jur, în pofida examinării feminității gongorice/ascunse/ evazioniste/corporale/ spirituale care se exprimă în multiple roluri, care se instalează în sistem sau dincolo de el și în pofida cercetării  tiparelor comportamentale, morale, mentale masculine, ce le concurează pe cele feminine ceva pare că rămâne nespus. Poezia ,,restului” sesizează  imposibilitatea cuprinderii integrale: ,,Există în mine un rest/ O sumă restantă/ Există aici un rest care s-ar putea să ajungă la tine/s-ar putea să-l împărțim s-ar putea să-l iei doar tu/ există ceva ce rămîne între noi după ce citești/și asta fără să ne cunoaștem”.

Aflată într-un fel de contratimp, autoarea caută să înlăture lucrurile care îi blochează drumul, schimbările digresive, devierile, pierderea: ,,Caut restul./Caut șoseta pierdută/Caut vocea oprită în gât./ Caut să-mi amintesc./ Toate monedele argintii și aurii din gentuța mea neagră/ cad în autobuzul plin de oameni/ care se retrag seara spre cartierele lor./ Caut moneda chiar dacă nu pot cumpăra nimic cu ea/ caut moneda rostogolită pe sub picioarele celor care călătoresc/caut șoseta desperecheată./ Caut restul alunecat printre scaune”.

Așadar, se păstrează în poezie și dincolo de ea o rată de nedeterminare, din a cărei strălucire vor curge însă alte mișcări ocolite, alte elemente principale sau secundare, esențiale sau ignorate, alte poeme, alte interpretări,  într-un curent dinamic, mereu regenerator: ,,neprețuite sînt toate aici/ și restul tot neprețuit e/ monedele mici rostogolite pe sub scaune în autobuz/pe sub picioarele celorlalți/neprețuită e moneda cu care mă plătești/și neprețuit e prețul plătit dimineața/cînd deschizi ochii și/ toate-s la locul lor ca-n ajun/inclusiv copilul care rîde singur în camera lui/cînd deschide tiktok-ul/neprețuite picătura și valul/și fiecare fir de păr din capul meu și-al lui/și fiecare fir din blana pisicii/și din capetele voastre concentrate aici/și ochii voștri citind/unghiile mele nevopsite lucide scriind/cele două cadre ale ferestrei/neprețuită e sîmbăta de dinaintea duminicii/ și-apoi restul./ Restul e intact./Tot restul e-al nostru. Păstrați restul.”

Autoare puternică, absolut originală ale cărei versuri îți rămân în minte prin ritmul lor, prin curajul lor, prin forța de manifest, care te face să le scandezi, Svetlana Cârstean începe  cu acest volum, care va fi probabil unul dintre cele mai bune din acest an, o trilogie a nedumeririlor ei în fața restului care râmâne necucerit complet chiar și atunci când s-a scris despre tot, s-a deșirat totul sau când secundarul a fost eliberat de tirania principalului.

_________________

*Svetlana Cârstean, Restul, Nemira, 2025

[Vatra, nr. 5-6/2025, pp. 46-47]