Scriu – sau trăiesc povești – deci exist. Iată motto-ul (nu întocmai declarat, dar reliefat în finalul cărții) lui Dan Pleșa. Publicat în 2023, la Editura Vellant, romanul Miere neagră nu numai că îl confirmă pe scriitorul (poetul, autorul de proză scurtă, editorul și publicistul) Dan Pleșa, ci atestă și existența sa ca „personaj” de cultură (specializat în scenaristică și critică de film),activ și implicat – inclusiv prin revista Iocan – în dinamica zilelor noastre (de astăzi și de ieri). De astăzi, pentru că vine ca romancier – debutant, dar experimentat, prin poezie, în domeniul literar –, cu o misiune autentică, verosimilă, ivită din nevoi personale și frământări actuale, și anume: reglarea nedreptății sociale și politice. Pe care o confesează abrupt: „peste cinci zile o să ucid un om”. De ieri, pentru că se revoltă– parcă dintr-un spirit de revanșă – împotriva nu-tocmai-îndepărtatului regim ceaușist, care a răpit la vremea lui (și încă nu pare decis să restituie, prin descendenții săi) libertatea de exprimare.

Născut dintr-un fior justițiar, așadar („ceea ce vreau să fac este drept”; „ceaușescu își merită glonțul”), firul ghemului narativ al textului se tot deapănă în jurul uciderii sus-numitului ticălos–piticuʼ poreclit –, care, ca orice vinovat de moarte, e, firește, un ins abominabil. „O fac pentru că îl urăsc. Nu pentru că îl urăsc mă ajută să o fac, nu ăsta e motivul. Știu, sună paranoic, poate că și eu sunt la fel de paranoic ca ceaușescu, dar o fac pentru țară și pentru acest popor care s-a săturat de el. Nu știu pe nimeni care să nu vrea să scape de ceaușescu. Mă întreb când am început să-l urăsc și-mi dau seama că au fost trei momente [toate în legătură cu pierderea/ moartea cuiva drag] în care această ură a venit în inima mea ca niște lovituri de pumnal, mi-a inundat ochii cu lacrimi, trei lovituri, și în sufletul meu nu a mai fost decât ură. O ură care mă sufoca, mă urmărea ca o umbră violet până și în momentele  în care râdeam cu hohote și mă bucuram de viață”. Dacă e așa,să iei dreptul la viață și la bucurie al unui om, d-apoi al mai multora! (după cum detaliază în mai multe locuri protagonistul) e, negreșit, o faptă criminală. Care, potrivit legii talionului, tot printr-o crimă se cere răzbunată!

Cu acest crez artistic și cu alte convingeri literare (scrisul ca justificare; ca destăinuire; ca pretext de jertfire prin artă ori măcar de viețuire; ca ideal existențialist de mântuire) purcede autorul la drumul poveștii, hotărât să cucerească gloria literară. Asemenea neînfricatului erou de basm care, înainte de a accede la nemărginirea vieții, se simte trimis în lume să-i restabilească acesteia sensul și demnitatea, totuna, libertatea. Or, a înfăptui o atare grozăvie rară: confruntarea demonilor sociali și stârpirea răului din oameni, nu poate fi decât o aventură hristică, predestinată – chiar dacă, pentru unii, nebunească (donquijotească). „Că o să-l omor pe ceaușescu nu e doar decizia mea. Așa a fost să fie, o forță mai presus de mine a ales, a consfințit asta. Atunci când m-am decis să-l asasinez, când am făcut Planul, când am stabilit că arma atentatului va fi o pușcă, pe care o am, care e la îndemâna mea, am decis: dacă o mai găsesc, dacă găsesc locul din parc în care am îngropat-o, dacă nu a luat-o nimeni de-acolo, atunci înseamnă că așa e scris, eu sunt doar un obiect inexorabil și implacabil al sorții, un pion de lemn”.

Ca orice „om mare”, chemat să devină izbăvitorul umanității și al libertății sale interioare, eroul lui Dan Pleșa se comportă și se declară, mesianic, mai mult un ins al faptei („exiști atâta vreme cât vrei să faci ceva, să miști lucrurile din jurul tău”) și mai puțin un tip al scrisului („acest jurnal e o prostie”). Confesiunea la persoana I, recunoaște el, îl „obosește” și îl „stoarce”. Dar e necesară ca strategie mântuitoare: „la urma urmei, scriu acest așa-zis jurnal și pentru a-mi justifica astfel crima. A o justifica față de mine, dar și pentru a o justifica în fața celorlalți, în fața lumii întregi, în fața poporului. Cred că la început am fost convins că, dacă îmi reușește Planul, o să fiu un erou al țării. Că toată lumea mă va iubi, voi fi o celebritate mai ceva ca Păunescu sau Dobrin, voi fi adulat, că poate voi deveni un om important în stat, poate voi fi chiar eu ales președinte, pentru că merit”.

A fi un om bun și iubitor – iată crucea lui Alexandru (zis în primii ani Obele).Inocent și jucăuș în copilărie, bine intenționat și fidel (deși neîmplinit) în dragoste, corect și grijuliu cu bătrânii (vezi atitudinea față de baba în casa căreia s-a ascuns înainte de îndeplinirea Planului),politicos și „foarte bine educat”, cuviincios și responsabil față de contemporani, „cel  mai cuminte, onest și bun cetățean”, negreșit, trebuia să fie un caracter virtuos, cu sfințenia la zi. Numai că, având un asemenea background sufletesc și moral, greu și-l poate imagina cititorul: asasin! Mai ales că el însuși face uz de cartea disculpării: „acest jurnal va demonstra că nu sunt un nebun, va demonstra că am conștiință, că înțeleg gravitatea faptei de a lua viața unui om, mai ales premeditarea uciderii. Sper că acest jurnal va demonstra că sunt un om ca toți alții, și voi comite o crimă pentru că realmente așa nu se mai poate, nu se mai poate trăi, și cineva trebuie să-l oprească pe acest om”.

Bine, dar, ca să atenteze cu un pistol la strâmbătatea lumii, e nelalocul lui să fie uman și totodată lucid. Cu capul pe umeri. Lui Dan Pleșa i-au venit atunci niște idei. Pe coperta cărții, i-a pus capul la picioare și picioarele în sus, asemenea lumii răsturnate pe care voia să o îndrepte. Apoi, i-a dat motive, nu puține, să fie sigur de menirea sa de lichidator: „Ce motive am? Am scris că m-a despărțit, cumva involuntar, de fata pe care am iubit-o, că poate din cauza lui a fost ucis Virgil… Nu am reușit să scriu deloc despre foame, despre frig, despre frigul ăla în care dimineața m-am trezit și toți peștii din acvariu erau morți, atât de frig era în casă, bezna aia când se lua curentul în mijlocul orei de matematică, despre cum m-am dus la alimentară, pentru că îmi lăsase un bilet «vino cât mai repede, a băgat carne, îți țin rând», și mama deja se îmbrâncea cu unii care i se băgaseră în față și pentru că ea le-a făcut scandal au inventat că de fapt ea nu era la rând, au luat-o de guler și au dat-o afară din coadă, și când am ajuns ea plângea pe marginea cozii, și tocmai era să mă iau la bătaie cu ăia, și sigur pierdeam, când s-a strigat că s-a terminat, nu mai e carne, și vreo două sute de oameni treceau dezamăgiți pe lângă mine, care eram plin de furie, și pe lângă mama plângând că nu poate să ne pună în farfurie două kilograme de carne de porc”. Furie, tristețe, nesiguranță, deziluzii, frustrări, neputințe, nedreptate. Suficiente imbolduri– mai ales în cantități nemăsurate–pentru a trezi la viață urâciunile unui om. Și pentru a le mobiliza să facă treaba odioasă (omorul) în locul său.

„E momentul – zice protagonistul – să scriu despre mine și când am fost rău. Laș, fricos, rău, ranchiunos, răzbunător”. E, de fapt, momentul în care a pierdut, ca noi toți, paradiziaca stare de bine din copilărie. Prima clipă în care a renunțat la sine și la libertatea de a fi, de a visa, de a cuceri. Armata, continuă el, „a fost cea mai beznoasă parte a vieții mele. Cea mai tristă. Cea mai abrutizantă. Degenerat. Indolent. Insensibil. Nu atât prin ce mi-a făcut ea mie, ci prin ce m-a făcut să fac. […] Am cunoscut prostia și brutalitatea. Cea în care m-am degradat”. Cea în care a pierdut lumina Edenului („mierea” dulce a copilăriei) și s-a otrăvit pe sine cu ispita toxică („mierea neagră”) a păcatului. A omuciderii. „Am simțit încolțind în mine o durere care-mi dădea energie, o plăcere de a face rău, am descoperit alinarea de a mă gândi cum să fac rău cuiva, aceluia, lui. Atunci l-am urât prima oară pe ceaușescu”.Un nume mic, asemenea caracterului său. Asasinarea sa – o  faptă mare, pe măsura pierderii interioare.

Din astfel de bogate mărturisiri și reflecții personale, din interogații artistice (destinate tuturor, conchide Răzvan Voncu în cronica sa din 28 martie 2025, publicată în România literară – „o interogație artistică profundă cu privire la destinul nostru, individual și colectiv, după prăbușirea comunismului”), din fragmente de viață și notații în jurnal, din acumulări narative și efuziuni sentimentaliste, din detalii socio-istorice și răbufniri emoționale, se naște spontan partea întâi a cărții (ca și celelalte două) pe nume „caietul dictando”. Cei interesați vor afla de aici mai multe detalii despre deja-dezvăluitul Plan criminal al unui cetățean – ca oricare dintre noi –, iubit și trădat, cu bucurii și neîmpliniri, cu răni și cicatrici, care se pregătește ca la carte (studiind îndeaproape cazurile din alte Atentate care urmau să schimbe lumea) să își omoare Conducătorul, în ziua Congresului al XIV-lea al PCR. „«Eu l-am omorât», am spus și m-am simțit izbăvit”.

Ca o eliberatoare spovedanie. Așa începe și se concepe romanul, până la final. Expune deschis „cum m-am ascuns la Babă în casă, cum am stat cinci zile ca un huhurez așteptând momentul, cum am țintit, cum capul lui a explodat ca o floare înflorită primăvara”. O poveste fantezistă despre realitatea adevărată a unui timp istoric – în fine, două: comunismul și democrația. O poveste vindecătoare despre bolile societății (cu precădere ceaușiste și postceaușiste). O încercare de evadare interioară dintr-un spațiu exterior prea sufocant. „O tentativă abandonată (glumește însuși autorul) de a trece de la poezie la proză”. O tentativă deocamdată: e adevărat, pentru că, în fapt, pe Ceaușescu nu Alex, nici măcar Dan Pleșa, nu l-a asasinat.„ceaușescu era la locul lui, lumea din jurul nostru era la fel, doar eu mă simțeam eliberat de taina unui secret îngrozitor”. Abandonată tentativă: e drept și asta, căci în loc de o proză despre patriotism și iubire de concetățeni, despre o reușită în folosul comunității, se simte, la final, o poezie antipatriotică, antidemocratică, despre minciună și putere, despre consum și oportuniști, despre declin și deznădejde.

Întrebat în revista „Familia” (2 iunie 2023) de trei ori „cum” (Cum s-a conturat ideea romanului/ Cum a decurs scrierea lui/ Cum și-ar dori autorul să fie citit?), autorul a răspuns sincer și firesc: „[Miere neagră] e un roman emoțional”. Pentru cine a fost scris? Ar fi a patra (nepusă) întrebare. Cu greu ne închipuim un cititor, care a trăit pe propria piele abuzurile și teroarea dictaturii comuniste, să fie astăzi captivat de povestea unei crime politice din propriul trecut. Dar un tânăr lector, născut după 1989, atras de tehnologie și inteligență artificială, intelectualizat și progresist? Să mai aibă el răbdare oare a citi post-factum jurnalul disident al unui confrate mai mare? Indiferent de răspuns, romanul este scris pentru oricine se emoționează… simte și gândește (românește)… se înfurie și se-ntristează…. se amăgește ori se frustrează… speră, apoi se deziluzionează… crede în adevăr și în valori nepieritoare… în puterea artei de a înscrie umanitatea (cu vulnerabilitățile ei) în eternitate.

Iată chemarea lui Dan Pleșa ca romancier: să dea glas, de la tribuna literaturii, durerii și degradării umane sub influența unui sistem politic abuziv, privativ de libertate, fie el comunist, fie capitalist. „Cum ți-ai dat seama – îi spune prietenește Profesorul (mentorul) lui Alex –, nu se termină aici. Nu s-a terminat în decembrie”. Nu s-a terminat odată cu capitalismul și democrația. Posibil să nu se termine vreodată. Căci și aici, ca și în „Poveștile de dragoste și neputință” (cum se numește volumul de proză scurtă publicat în 2019 de Dan Pleșa), prozatorul surprinde – crezând cu tărie că răul vine întotdeauna din afara noastră – scene de viață ale oamenilor de rând, suferinzi și fără de noroc. Care iubesc, dar nu au parte de iubire. Care vor libertatea, dar nu știu ce ar fi de făcut cu ea.

Singură arta, prin posibilitățile nelimitate de a mângâia sufletul, e vindecătoare și regeneratoare. E capabilă să ducă bătălii și să câștige nemurire, în ciuda morții imediate. E dulce și pură într-o lume otrăvită de putere. E mierea devărată și rară, ca aceea obținută din iarba neagră a munților, medicament pentru minte și suflet. E actul eroic al scriitorului care salvează în cartea sa o umanitate amenințată cu dezumanizarea.

[Vatra, nr. 5-6/2025, pp. 48-50]