Gustav Metzger, Liquid Crystal Environment 1965, remade 2005. Tate. © Gustav Metzger.

Mihai Țapu

Dincolo de „în-sinele” capitalului. Schiță a tranziturilor conceptuale între realismul speculativ și acceleraționismul de stânga

Acceleraționismul nu e nimic dacă nu e în primul rând o teorie politico-filozofică controversată. Conceput, în forma sa contemporană, pe bloguri și în grupuri de cercetare la începutul anilor 2010, atingând un maxim de popularitate mai ales online la mijlocul anilor 2010, acceleraționismul aproape că a dispărut la începutul anilor 2020, în parte datorită faptului că termenul a fost folosit pentru a justifica atrocități precum atentatul de la Christchurch din 2019. În decada sa de popularitate, discursul despre acceleraționism a fost constant unul ambiguu, născând întrebări precum (evidenta) „ce este acceleraționismul?”, „ce ar trebui să se accelereze?” și, poate cel mai important, „pentru ce tip de ideologie pledează acceleraționismul?”. Ultima întrebare se datorează faptului că acceleraționismul este o ideologie politică ambivalentă, „cu chip de Ianus”: pe de o parte, privind spre un viitor anarho-capitalist, distopic, avem acceleraționismul de dreapta, cu imperativul său de a accelera decuplarea circulației și acumulării capitalului de orice constrângeri; pe de altă parte, privind spre un viitor egalitar, susținut tehnologic, avem acceleraționismul de stânga și încercările sale de a refuncționaliza tehnologiile și unele instrumente produse în capitalism în scopuri comuniste. Diferența dintre cele două curente ale acceleraționismului poate fi înțeleasă prin modalitățile fundamental diferite de a concepe funcția „accelerării”. După cum au remarcat Alex Williams și Nick Srnicek, acceleraționismul de dreapta propune o „accelerare dromologică”, o „creștere a vitezei fundamental lipsită de creier”, în timp ce acceleraționismul de stânga aderă la o „accelerare universală”, o „accelerare rațională capabilă să navigheze într-un spațiu universal mai complex de posibilități alternative”¹. Textul de față discută modalitățile prin care unele dintre principalele principii filozofice ale acceleraționismului de stânga au fost preluate din „realismul speculativ” – la rândul său un termen ambiguu care denotă o grupare eterogenă de teorii centrate în jurul criticilor (post-)kantianismului.

Voi începe cu o scurtă trecere în revistă a principalelor idei care stau la baza acceleraționismului de stânga, apoi voi prezenta câteva dintre principalele concepte influente care provin din realismul speculativ, pentru ca, în final, să le leg pe acestea din urmă de acceleraționismul de stânga. Înainte de a începe, sunt necesare două avertismente: în primul rând, este destul de dificil să lucrezi cu termenul „realism speculativ”, mai ales pentru că acesta circumscrie un grup eclectic de gânditori cu idei divergente. De aceea, utilizarea specifică în această lucrare a termenului „realism speculativ” se referă la cei 4 autori care au fost invitați la conferința din 2007 cu același nume, desfășurată la Universitatea Goldsmiths: Quentin Meillassoux, Ray Brassier, Iain Hamilton Grant și Graham Harman. Ceea ce i-a reunit pe toți acești gânditori a fost respingerea unei tradiții din filozofia continentală ale cărei origini se regăseau în transcendentalismul kantian. În al doilea rând, având în vedere că acesta nu este un text despre realismul speculativ în general, voi evidenția doar acele concepte care pot atesta o posibilă legătură între acceleraționismul de stânga și realismul speculativ, punând astfel între paranteze alte concepte poate importante ale celor 4 filozofi menționați.

Mai întâi o trecere în revistă a acceleraționismului de stânga. Nick Srnicek & Alex Williams concep versiunea lor a acceleraționismului de stânga la începutul anilor 2010, în urma eșecurilor unor mișcări precum „Occupy”, care, potrivit celor doi, nu au putut pune bazele uniunii între nevoile și cerințele mai multor persoane, împiedicându-se (voit) în abordarea lor orizontalistă, care a dus în cele din urmă la disoluția și ineficiența pe termen lung a mișcării. Această reacție față de mișcările „Occupy” face parte din critica lor la adresa politicii populare. Mai mult decât o singură poziție politică generală, Srnicek & Williams definesc „politica populară” ca acele direcții ale acțiunilor politice care, pe scurt, favorizează imediatețea (fie că este vorba de imediatețea temporală, ca în cazul politicii reactive și nu pro-active; imediatețea spațială, cum ar fi considerarea localului ca fiind locul politicii autentice; imediatețea conceptuală, care încurajează perspectivele personale în locul celor sistemice, afectele în locul rațiunii, particularul în locul universalului)². Preocuparea pentru imediatețe a generat, potrivit lui Srnicek & Williams, o „paralizie a imaginarului politic”, o „anulare a viitorului”³, o imposibilitate de a construi mișcări contra-hegemonice reale capabile să abordeze toate complexitățile capitalismului. Politicile populare conduc politicile progresiste către un imaginar apatic și o fundătură pragmatică: „credem că cea mai importantă diviziune în stânga de astăzi este între cei care susțin o politică populară a localismului, a acțiunii directe și a orizontalismului necruțător, și cei care conturează ceea ce trebuie să se numească o politică acceleraționistă în largul ei cu o modernitate a abstracției, complexității, globalității și tehnologiei”⁴. În altă parte, în cartea Inventing the Future, Srnicek&Williams schimbă termenul final al acestei enumerări, „tehnologie”, cu un altul, „mediere”, și la acest ultim cuvânt mă voi referi atunci când voi încerca să discut pe scurt aceste patru concepte pe care le invocă împotriva „politicii populare”.

Abstractul se referă la o înțelegere care se extinde dincolo de empiric și încearcă să încapsuleze propuneri despre lume dintr-o varietate de perspective, căutând noi forme de a da sens complexității tot mai mari a lumii. Medierea încearcă să recupereze formele de ierarhie strategică, introducând tipuri de angajamente politice care nu necesită același tip de acțiune din partea tuturor, ci o modalitate de distribuire a sarcinilor în funcție de diversele aptitudini ale diferitelor persoane. Complexitatea se referă în mod direct la idei preluate din „știința complexității”, ramură a științei contemporane care studiază sistemele imposibil de înțeles printr-un singur filtru analitic sau prin recurgerea la nenumărate reducții ale întinderii fenomenelor. În cele din urmă, a avea o perspectivă globală înseamnă a vedea cum anumite acțiuni politice ar putea fi demarate simultan în diferite părți ale globului, legându-le între ele astfel încât să creeze o schimbare tot mai amplă.

Trecând la realismul speculativ, putem vedea că influența cea mai rudimentară a lui Quentin Meillassoux poate fi urmărită până la postările de pe blogul lui Alex Williams din 2008, unde acesta din urmă încerca să formuleze idei privind „capitalul-în-sine”. Aceasta făcea parte dintr-o încercare mai amplă de a aplica filozofia anti-corelațională a lui Meillassoux în alte zone, cum ar fi politica. Este necesară, în acest punct, o scurtă definiție a corelaționismului. Prin „corelație”, Meillassoux înțelege „ideea potrivit căreia nu avem acces decât la corelația dintre gândire și ființă, iar niciodată la vreunul dintre termeni luat în mod izolat”. „Corelaționismul” este deci „orice curent de gândire care susține caracterul de nedepășit al corelației astfel înțelese”⁵. O filozofie corelaționistă (și aceasta este, în general, orice filosofie post-kantiană, în ceea ce-l privește pe Meillassoux) presupune inseparabilitatea dintre „obiectul-pentru-noi” (așa cum apare pentru oameni) și același „obiect-în-sine” – orice filozofie corelaționistă suprapune „obiectul-pentru-noi” peste „obiectul-în-sine”, în măsura în care acesta din urmă este incognoscibil și, prin urmare, încercarea de a-l înțelege este redundantă din punct de vedere epistemologic. Altfel spus, pentru versiunile extreme ale corelaționismului, „obiectele-în-sine” sunt eliminate complet, tocmai pentru că oamenii nu ar avea cum să le acceseze.

Între rândurile excursului său filozofic din După finitudine, Meillassoux însuși face aluzie la o posibilă relație între critica metafizicii și critica ideologiei: „critica ideologiilor, care constă, în fond, în a demonstra că o situație socială prezentată drept inevitabilă este de fapt contingentă, este intim înrudită cu critica metafizicii, aceasta din urmă fiind înțeleasă ca producție iluzorie a unor entități necesare”⁶. Cu alte cuvinte, păstrând ideea sa fundamentală de „hiper-Haos” ca o alternativă posibilă la filozofiile corelaționiste, Meillassoux înzestrează critica ideologică cu același rol: dovedirea faptului că orice formațiune socială, orice model politic, orice structură economică este în mod „natural” predispusă la schimbare. Singurul lucru important de reținut ideologic – dar și metafizic – este că, pentru Meillassoux, haosul este singura entitate absolut necesară. Dacă totul este supus schimbării și nimic (cu excepția schimbării înseși) nu este fundamental necesar, atunci nici măcar o viziune ideologică naturalizată a lumii, precum capitalismul, nu trebuie să aibă pretenții de eternizare.

Primele texte ale lui Williams care meditează asupra semnificației politice a filozofiei lui Meillassoux au totuși o problemă majoră. Într-o mișcare care pare să excludă relația postulată de Meillassoux între critica ideologiei și „hiper-Haos”, Williams vorbește doar despre o încercare de a cunoaște capitalul așa cum este el „în-sine”. Acest lucru se datorează faptului că, în cuvintele lui Williams, „ceea ce toate analizele capitalismului au presupus până în prezent este capitalismul «pentru noi» (interpretat în termeni pozitivi sau negativi), în timp ce capitalul este, în cele din urmă, o mașină care nu are aproape nicio relație cu umanitatea, se intersectează cu noi, ne are ca părți mobile, dar, în cele din urmă, nu este din sau pentru noi”⁷. Aceasta ar însemna să presupunem în mod eronat că capitalul și capitalismul ar putea fi separate de încrengăturile lor cu ființele umane, neglijând nașterea capitalismului din forme specifice ale unor relații sociale sau efectul (negativ) al capitalului asupra vieții majorității oamenilor. Williams face, în aceste texte timpurii, exact ceea ce Meillassoux căuta să anuleze: concepe capitalul în termeni dogmatici. Conceptualizarea naivă a lui Williams a „capitalului-în-sine” este rapid lăsată în urmă, iar scrierile sale ulterioare cu Nick Srnicek, din care am citat deja mai sus, postulează o înțelegere mai complexă și nuanțată a capitalismului. Aceasta ar putea fi foarte bine o cauză a interacțiunii lor cu scrierile altor doi „realiști speculativi” importanți, Ray Brassier și Iain Hamilton Grant.

Ideea cea mai vizibil accelerationistă din scrierile lui Brassier este cea a prometeanismului. Pe scurt, prometeanismul este „afirmația că nu există niciun motiv pentru a presupune o limită predeterminată a ceea ce putem realiza sau a modurilor în care ne putem transforma pe noi înșine și lumea noastră”⁸. Pe lângă formularea sa ontologică imediată, Brassier poziționează de fapt prometeanismul ca un descriptor valid al unei politici care repornește încercările revoluționare de a imagina o întreagă „refacere” a lumii în termeni de principii egalitare și comuniste. Este important de subliniat că Brassier și ideile sale despre prometeanism, ideea de „refacere” a lumii în termeni de comunizare globală, reiau critica lui Srnicek & Williams la adresa „politicii populare”, în opoziție cu diferite curente de gândire politică contemporană care încearcă să reducă ambițiile prometeanismului la spațiile locale. În cuvintele lui Brassier, „transgresiunea prometeică constă în a face datul”⁹, ceea ce înseamnă atât capacitatea de a construi structuri care ar apărea ca fiind „date” din punct de vedere metafizic, cât și recunoașterea capacităților umanității de a rescrie astfel de structuri, fiind capabile să răstoarne potențial capitalismul, chiar dacă complexitatea acestuia pare insurmontabilă.

Conceptualizarea prometeanismului ca o capacitate politică (și ontologică) a umanității de a transforma orice element care anterior părea naturalizat („dat”) continuă incursiunile lui Brassier în filosofia lui Wilfrid Sellars și conceptele acestuia din urmă de „imagine manifestă” și „imagine științifică” a omului. Potrivit acestei diviziuni, „imaginea manifestă” se referă la diferitele moduri în care omul s-a gândit pe sine cu ajutorul filosofiei sau al unor discursuri similare (literatură, eforturi artistice etc.), în timp ce „imaginea științifică” este un mod mai recent de a gândi omul în termenii diferitelor discursuri științifice (fizică, biologie evolutivă, științe cognitive etc.). În loc să cadă pradă reducționismului științific și să propună înlocuirea „imaginii manifeste” cu cea „științifică”, Sellars pledează pentru „o integrare stereoscopică adecvată a imaginii manifeste și a imaginii științifice, astfel încât limbajul intenției raționale să vină să îmbogățească teoria științifică, pentru a permite acesteia din urmă să fie direct legată de scopurile umane”¹⁰. Acest lucru prefigurează apelul acceleraționismului de stânga la o viziune complexă, sintetică a proceselor capitaliste, în măsura în care complexitatea capitalului poate fi înțeleasă numai prin combinarea diferitelor viziuni, atât prin surprinderea laturii sale „științifice” (economice, sociale etc.), cât și a celei „manifeste” (modul în care oamenii conceptualizează capitalul(ismul) prin propriile discursuri, aparent naive, dar fundamental influente). Brassier nu a fost singurul gânditor realist speculativ care a încurajat o astfel de viziune „stereoscopică” sau „sintetică” – Iain Hamilton Grant a pledat și el pentru așa ceva.

Ar putea părea destul de exagerat să presupunem o legătură foarte strânsă între activitatea filozofică a lui Iain Grant, în principal o extindere și reactivare a naturphilosophie pornind de la Schelling, și acceleraționismul de stânga. Cu toate acestea, cred că există o idee specifică dezvoltată de Grant care rezonează cu cele ale lui Brassier și Meillassoux și, astfel, cu acceleraționismul de stânga într-o anumită măsură. Urmându-l pe Schelling, Grant postulează că transcendentalismul kantian, sau corelaționismul, dacă folosim terminologia lui Meillassoux, poate fi depășit odată ce fizica încetează să mai fie izolată de metafizică¹¹. Contrar unei întoarceri spre metafizica dogmatică, Grant încearcă de fapt să teoretizeze contrariul: a uni fizica și metafizica înseamnă a recunoaște importanța și eficiența naturii în aspectele presupus metafizice. Această reducere a decalajului dintre cele doi poli de-mistifică (de-dogmatizează, ca să spunem așa) domeniul metafizic și îl face maleabil pentru capacitățile umane. În loc să adopte o viziune bazată pe „două lumi”, care distanțează fizica de metafizică, Grant propune o abordare bazată pe „o lume”, care încearcă să înțeleagă întrepătrunderea complexă dintre aceste domenii, susținând necesitatea unor noi aparate epistemologice care să producă metode complexe și sintetice de cunoaștere a lumii.

Am lăsat ideile lui Graham Harman pentru final, deoarece acestea sunt influente într-un mod diferit pentru acceleraționismul de stânga. În loc să fie o influență pozitivă, Harman oferă în principal o poziție teoretică față de care acceleraționismul de stânga este critic. Harman își numește marca sa de realism speculativ „ontologie orientată spre obiect”. Deși poziția sa inițială, conform căreia „relația om-lume nu are niciun privilegiu”¹² (față de alte relații între „obiecte”), ar putea fi relativ ușor plasată în linia anti-corelaționismului, precum cea a celorlalți trei gânditori menționați mai sus, Harman cade rapid într-o poziție problematică, afirmând că „un obiect este orice lucru care are o realitate unificată, autonomă față de contextul său mai larg și, de asemenea, față de propriile sale piese”¹³. Cred că este ușor de înțeles de ce această poziție este problematică din punctul de vedere al acceleraționismului de stânga – aplicată într-un context politic, ea s-ar traduce prin naivitatea lui Alex Williams cu privire la „capitalismul-în-sine”: transformarea capitalismului într-un obiect harmanian înseamnă, eventual, decuplarea acestuia de contextul său social și transferarea sa într-un tărâm propriu și autonom. Mai mult decât atât, Harman vede, de asemenea, toate obiectele ca fiind în esență egale ontologic. Și prin toate obiectele, înțelege literalmente toate tipurile de obiecte, fie ele idei, propoziții, o masă, o țară, o ideologie, o planetă, un unicorn etc. Fără a intra în problemele ontologice ale acestei idei, dacă ar fi să transferăm ontologia sa orientată spre obiecte într-un context politic, am ajunge la un tip de politică populară care favorizează orizontalismul complet. Așa cum am menționat deja, acceleraționismul de stânga valorizează, în schimb, o abordare complexificatoare, bazată pe ierarhizarea tactică.

Am încercat deja să sugerez mai sus, în scurtele mele prezentări ale conceptelor celor patru realiști speculativi, câteva posibile căi de influență între ideile lor și acceleraționismul de stânga. Astfel, am putea vedea că Graham Harman pregătește terenul pentru o „ontologie populară” ciudat de asemănătoare cu „politica populară” criticată de abordarea abstractă, mediată, complexă și globală a lui Srnicek & Williams. Iain Hamilton Grant și Ray Brassier aderă amândoi la metode sintetice de înțelegere a complexității politice a lumii în care trăim, în timp ce ultimul pune aceste noi metode în slujba unei sarcini prometeice de „refacere” a întregii noastre viziuni asupra lumii în vederea creării unui viitor bazat pe principii egalitare. În cele din urmă, Quentin Meillassoux se dovedește a fi punctul de intrare al realismului speculativ în acceleraționismul de stânga, la început printr-o lectură destul de naivă a anti-corelaționismului de către Alex Williams, iar mai târziu printr-o acceptare a „hiper-Haosului” ca fiind înrudit cu atacul prometeic asupra „datului” naturalizat al capitalismului.  O abordare genealogică poate ajuta la disiparea ambiguităților din jurul acceleraționismului, atât dintr-o perspectivă ideologică, cât și dintr-una filosofică, criticând astfel lecturile clișeizate ale „acceleraționismului” tout court ca o ideologie pro-capitalistă, și arătând diferențele profunde între mai multe tipuri de acceleraționisme.

Note:

¹ Alex Williams & Nick Srnicek, „On Cunning Automata: Financial Acceleration at the Limits of the Dromological,” Collapse VIII (2014): 465.

² Srnicek&Williams, Inventing the Future. Postcapitalism and a World Without Work (Verso Books: 2015), 11.

³ Srnicek&Williams, „#Accelerate: Manifesto for an Accelerationist Politics” în #Accelerate. The Accelerationist Reader, ed. Robin Mackay & Armen Avanessian (Urbanomic: 2014), 349.

⁴ Srnicek&Williams, „#Accelerate…”, 354. 

⁵ Quentin Meillassoux, După finitudine. Eseu asupra necesității contingenței, trad. Ovidiu Stanciu (Tact: 2014), 14. 

⁶ Meillassoux, După finitudine, 52.

⁷ Alex Williams, „Xenoeconomics and Capital Unbound,” Splintering Bone Ashes, 19 octombrie 2008, https://web.archive.org/web/20101015064721/http://splinteringboneashes.blogspot.com/2008/10/xenoeconomics-and-capital-unbound.html. 

⁸ Ray Brassier, „Prometheanism and its Critics” în #Accelerate. The Accelerationist Reader, ed. Robin Mackay & Armen Avanessian (Urbanomic: 2014), 470.

⁹ Brassier, „Prometheanism…”, 478

¹⁰ Brassier, Nihil Unbound. Enlightenment and Extinction (Palgrave Macmillan: 2007), 6. 

¹¹ Iain Hamilton Grant, Philosophies of Nature after Schelling (Continuum: 2006), 5. 

¹² Graham Harman, The Quadruple Object (Zer0 Books, 2011), 119.

¹³ Harman, The Quadruple Object, 116.

***

Bogdan-Andrei Lungu

Inteligența artificială și mandatul ontologic al capitalismului computațional

Introducere

Forma capitalului, pentru a parafraza-o pe McKenzie Wark, oferă mereu forma tehnologiei¹. Inteligența artificială este noul pol dominant al tehnoștiinței contemporane. Ca semnificant, inteligența artificială (AI) a comasat, într-un mod relativ sintetic, diverse alte nișe eterogene de cercetare din științele informației și din inginerie.

„AI-ficarea” tuturor științelor, după cum nota informaticianul Erik Larson², a ajuns să le subordoneze informaticii și calculului, cu mari daune teoretice și științifice produse altor domenii precum neurobiologia cognitivă, care acționează ca un tip de cercetare în științele bioinformaționale. Conform lui Larson, din ce in ce mai multe științei ajung să și ele văzute, deseori, ca un alt tip de cercetare în AI.

Același efect s-a produs chiar în curtea disciplinară a informaticii. Machine learning a devenit o subspecie a acestui misterios „AI”. Rețelele neurale la fel, metodele de „învățare profundă” (deep learning) au fost și ele prinse, în această absorbție disciplinară, unde metafizica prezenței AI-ului nu s-a sfârșit, ci de abia a început să-și ia avânt.

Inteligenta artificiala contemporană emerge, de aici, ca un nou hegemon al epistemologiei politice, subsumând multiple discipline științifice – dar si socialul si politicul – operațiunilor sale statistice. Modul său de operare, prezumțiile din spatele unui astfel de sistem tehnologic, acționează ca o fereastră relativ transparentă înspre ontologia politică dominantă de azi.

Supunând toate domeniile emergente ale științei informaticii unui semnificant dominant numit „AI”, această dezvoltare tehnologică, nu atât de nouă din punct de vedere istoric și conceptual, a ridicat multe semne de întrebare în legătură cu poziționarea ontologică a sistemelor de inteligență artificială și cum se leagă ele de capitalismul contemporan.

Hegemonia Capitalismului Computațional

Teoreticieni precum neo-materialistul american Justin Joque văd³, de exemplu, în sistemele de AI o dezvoltare epistemologico-politică a capitalismului statistic și financiar, care a evoluat, în primul rând, pentru eficientizarea schimburilor pe bursa globală de acțiuni.

Conform lui Joque, știința informaticii contemporane și hegemonia ei epistemică se trag din neoliberalizarea societăților occidentale odată cu așa-zisul consens de la Washington din anii ’80: privatizare, liberalizare și restructurări financiare. Corelativ acestei mișcări politice, financiarizarea crescândă a piețelor de capital, adică o intensificare a complexității schimburilor financiare, a dus la o nevoie pe plan științific. Piețele aveau nevoie de o narațiune de sine – o tehnologie de sine, cum a numit-o Foucault⁴.

Din cauza complexității crescânde a piețelor, odată cu globalizarea, a fluxurilor internaționale și perpetue de capital de la margine spre centru, un nou aparat epistemologic a fost dezvoltat, încât piața să se poată articula pe sine într-un mod cât mai obiectiv și eficient posibil. Această tehnologie de sine a capitalului financiar a fost, la început, știința statisticii cuplată la dezvoltarea internetului, a tehnologiilor de tip smart device (care acționează ca extractoare de date comportamentale și biometrice) și a datelor vaste (big data).

Odată cu tehnologii de tip machine-learning, care se nasc din intersecția ingineriei avansate, a informaticii și statisticii, epistemologia statistică ajunge să fie de facto narațiunea despre sine a piețelor de capital contemporane, algoritmii de inteligență artificială, conform lui Joque, fiind dezvoltați și optimizați în moduri din ce în ce mai granulare pentru a răspunde competitivității bursei mondiale.

Chit că istoria inteligenței artificiale este un câmp permanent de contestare, atât de către gânditori Marxiști precum Matteo Pasquinelli⁵ care văd în AI noi tehnologii de eficientizare a locului de muncă prin intensificarea exploatării muncitorilor, cât și de istorici ai politicii precum David W. Bates⁶, care vede în AI o luptă specific modernă între automatism (metodă) și autonomie (spirit) de la Descartes la ChatGPT. Totuși, termenul de inteligență artificială a apărut pentru prima oară după seminarele de la Dartmouth College din anii ’50, organizate de informaticianul John McCarthy⁷, unde el a numit sistemele informatice complexe pe care voia să le dezvolte cu ajutorul banilor de la Departamentul pentru Apărare din SUA drept „inteligență artificială”. Această mișcare a acționat atât ca „botezul” unei tehnologii a informației, care pretindea dedublarea în mod eronat a inteligenței naturale (o problemă recurentă pentru tehnologiștii vremurilor), cât și ca o mișcare de marketing strategică din partea lui McCarthy, care trebuia să-și finanțeze proiectul de cercetare în științele emergente ale ciberneticii anilor ’50.

Această perpetuă re-povestire de sine a tehnologiei s-a reprodus, pe plan contemporan, și cu sistemele de AI de azi. Kate Crawford, o cercetătoare materialistă în efectele planetare aduse de sistemele de inteligență artificială, nota, în cartea ei faimoasă The Atlas of AI (2022)⁸, că inteligența artificială, ca semnificant, a fost utilizată strategic de către industria informaticii pentru a vinde unele tehnologii ca fiind parte din jargonul AI, tehnologii care nu atrăgeau atenția publicului într-un mod dezirabil pentru industria de Big Tech. Deep learning, machine learning, neural nets, toate acestea nu erau văzute, în mod tradițional, ca făcând parte din ceea ce numim azi AI, dar au fost absorbite de acest semnificant gol.

Artificializarea, spălarea prin AI a industriei de inginerie a calculatoarelor a venit ca o mișcare de marketing, pentru a redenumi – și a brand-ui – într-un mod atractiv unele tehnologii ale modelării statistice complexe (cum sunt rețelele neurale și sistemele de machine learning). Reacția publică la această alunecare socio-tehnică, unde orice nouă tehnologie a statisticii devine subsumată semnificantului de AI, a produs efecte delirante pe piețele de investiții. Injecțiile de capital au fost atât de mari și numeroase, iar tehnologia generativă atât de neprofitabilă, încât chiar Goldman Sachs a spus că AI-ul este „overhyped”⁹.

Odată cu apariția inteligenței artificiale generative din ultimii ani, a modelelor de limbaj extins precum (large language models – LLMs) ChatGPT, Grok, DeepSeek, Perplexity & co, un nou val de investiții financiare a curs în ordinul miliardelor înspre dezvoltarea și mai rapidă a acestor dintâi sisteme de AI. Fluxurile rapide de capital speculativ din zona de Venture Capital – profund alipită industriei de tehnologie din Silicon Valley – au dus la așa-zise dezvoltări tehnologice rapide pe plan computațional.

Atât de rapide, la nivelul percepției publice, au fost aceste schimbări, încât frica escatologică a tehnologiei scăpate de sub control a reapărut, de data aceasta nu ca o altă panică morală din presa populară, ci chiar din sânul imperiului computațional. Baroni tehnologici precum Elon Musk sau Sam Altman, avertizează că este cert că inteligența artificială generală ne va elimina ca specie, dar între timp măcar au fost create niște companii private impresionante.

Ce este cert, în realitate, este că sistemele precum AI-ul generativ, mașinării produse cu ajutorul instrumentelor de tip machine-learning, statistică avansată și investiții enorme de capital, ridică probleme ontologice, epistemologice și politice semnificative. Ce merită subliniat aici este că această re-ontologizare a lumii prin ochiul AI, ca un fel de cvasi-răspuns la dezvrăjirea lumii prin rațiunea instrumentală de care zicea Weber, a venit mână în mână cu anumite dezvoltări pe plan economic.

Ontologia Algoritmilor Financiari

Financializarea a restructurat lumea ca o lume inteligibilă fluxurilor informatice de capital, reducând complexitatea calitativă a lumii la o reprezentare cantitativistă dominantă. Acest lucru a simplificat enorm tranzacțiile financiare globale, reducând complexitatea dinamicilor sociale la tot felul de indicatori economici cuantificabili: PIB per capita, coeficientul Gini, indicele libertății economice, sau indicele competitivității, etc.

Pe scurt, aparatul epistemic al capitalului financiar a transformat socialul în chipul și asemănarea sa. Metoda prin care s-a produs această transformare a fost prin utilizarea științei informaticii, anume cibernetica, statistica și dezvoltarea sistemelor de inteligență artificială. Socialul a fost convertit la cantitativism prin mijlocul tehnologiilor din spatele inteligenței artificiale, adică statistica cuplată la sisteme foarte performante de calcul. După cum nota criticul social Weizenbaum încă din anii ’60-’70, știința socială computațională, dezvoltată în tandem cu internetul, piețele financiare și statistica complexă, oricât ar încerca, nu va reuși să redea lumea conform premiselor sale computaționale, dar va reuși să creeze o anumită reprezentare aparte a lumii sociale ca lume recognoscibilă din perspectiva matematicii avansate. Acest mod de modelare a socialului a fost însușit ca epistemologie paradigmatică pentru modul de operare al sistemelor de inteligență artificială.

Ontologia capitalismului financiar a ajuns naturalizată prin intermediul adoptării, implementării și dezvoltării sistemelor de inteligență artificială, înscrise, invizibil, în mai toate tehnologiile smart de tip Internet of Things (IoT), de la telefoane smart, ceasuri smart la frigidere și mașini așa-zis smart. Modelarea lumii sociale și a subiectivității după modelul sistemelor informatice hegemonice contemporane este ceea ce numea Orit Halpern împreună cu Robert Mitchell „smartness mandate”¹⁰.

Acest „mandat” ontologic al smartificării lumii sociale, conform celor doi autori, are ca efect transformarea socialului într-un obiect inteligibil din punct de vedere epistemic la nivel computațional, supunând ambiguitățile subiectivității și socialului parametrilor înguști și preciși ai mașinăriei statistice de tip AI. Redarea lumii prin calcul este epistemologia politică a capitalului financiar contemporan, iar ontologia sa, cadrul său categorial de articulare a ceea ce există în social, a ajuns hegemonică prin reducerea subiectivităților la segmente de populație cu anumite afecte și tendințe comportamentale care pot fi stimulate cu un aparat tehno-discursiv potrivit.

Fiindcă această ontologie n-a fost adoptată pe plan social în moduri omogene, fiind, în repetate rânduri, respinsă prin practici specifice de rezistență algoritmică de muncitori din diverse segmente afectate de Uberificarea lumii, așa cum au demonstrat sociologii Bonini și Trere¹¹ în munca lor de teren cu lucrătorii în industria „food delivery” din Sudul Global. Ontologia aceasta a mai fost contestată și de către activiști digitali ca La Quadrature du Net din Franța, care resping supra-computerizarea lumii¹², dar și de către teoreticieni materialiști, care văd în această dezvoltare un mijloc de construire a unor „societăți de control”¹³, așa cum le numea Gilles Deleuze.

Ontologia dominantă a fost contestată din interiorul ei în repetate rânduri, dar ontologia ca atare, ca câmp discursiv și de investigare teoretică, nu a fost respinsă, ci chiar îmbrățișată ca un progres teoretic care alungă vechile vestigii ale gândirii metafizice. Pe plan teoretic, s-a produs o turnură ontologică (ontological turn) similară cu turnura lingvistică post-Wittgenstein din filosofia analitică. Mai ales in filosofia și gândirea sociologică franceză, preocuparea pentru ontologie a devenit centrală. De exemplu, în prefața din Order of Things (1970)¹⁴ a lui Foucault vedem această cotitură înspre ontologie când acesta descoperă pasajul din Borges despre enciclopedia chineză, unde animalele sunt împărțite în moduri care, pentru Foucault, sunt nerecognoscibile ontologiei sistemelor de gândire europene.

French Theory ca răspuns la ciberneticizare

De aici se ridică o întrebare: este preocuparea de tip French Theory post-’68 și nu numai pentru ontologie o încercare înspre o articulare teoretică a schimbării produse pe planul economic, social și politic odată cu statisticizarea și dataficarea (datafication) lumii prin sisteme computaționale și cibernetice?

Când filosoful francez Étienne Balibar se întoarce în cartea sa The Philosophy of Marx (1994)¹⁵ la tânărul Marx cu ale sale teze despre Feuerbach, și vede în el un ontologist care rearticulează Unul (Capitalul), citește Balibar în Marx această dezvoltare statistică a capitalului financiar ca nou hegemon ontologic? Balibar, numindu-l pe Marx un nou materialist, scriind ontologizat despre Marx ca ontologist, era deja imersat, la nivel istoric în anul 1994 când și-a publicat cartea mai devreme menționată, în condiția postmodernă așa cum a articulat-o Lyotard, adică dezvoltarea ciberneticii ca paradigmă dominantă despre înțelegerea lumii.

Scriind din Franța anilor ’90, cea a societăților Deleuziene de control, Balibar este chiar în mijlocul financiarizării și globalizării cu ajutorul tehnologiilor informaticii, mai ales a internetului. Dezvoltarea internetului, atât de atent cuplată la dezvoltarea economică a piețelor de investiții și corporațiilor multinaționale, avea nevoie de o ontologie proprie, un mod de a articula socialul, subiectul și lumea, iar această perpetuă luptă pentru a se poziționa hegemonic din punct de vedere ontologic a deschis ușa spre centrarea ontologiei ca mijloc de înțelegere și articulare generală a lumii.

Acest lucru a dus la crearea unor condiții de posibilitate de investigare a ceea ce „există acolo în lume” (o veche definiție a ontologiei) într-un alt mod, mult mai fructuos teoretic. Centrarea ontologiei ca mijloc investigativ teoretic nu înseamnă abandonarea analizei materialiste a bazei și suprastructurii, ci re-centrarea acesteia de pe alte premise care iau în calcul și cadrele categoriale de organizare a lumii care stau în sânul modului de producție capitalist. Încă de la începutul anilor 1980, capitalul financiar și-a pus problema de cum să fie articulat socialul – cum să teoretizeze „economia comportamentală” nou-născută ca subramură a psihologiei, economiei și informaticii – încât să fie inteligibil fluxului capitalului financiar și computațional, devenit „noua grilă de inteligibilitate a lumii” după cum a spus Wendy Brown¹⁶.

Dacă Gilbert Simondon¹⁷ avea dreptate când spunea că orice nouă tehnologie devine a priori-ul conceptualizării și gândirii de orice fel, înseamnă că știința ciberneticii și a informaticii a devenit punctul de început pentru generația French Theory pe motive istorice și că astăzi acest proces de investigare a ontologiilor s-a acutizat odată cu sistemele de AI generativ.

Preocuparea pentru ontologie a teoreticienilor așa-ziși „noi” materialiști – nume folosit de Althusser discutând despre teoreticieni materialiști greu de încadrat precum Deleuze, conform lui Alex Lee¹⁸ – cum ar fi Deleuze, Foucault sau Derrida, nu a venit ca o mișcare reacționară din punct de vedere teoretic, ci a fost produsă de noile condiții materiale ale lumii financiarizate, operată și manevrată de știința statisticii, date vaste și inteligență artificială în stadiul său incipient de dezvoltare la momentul respectiv.

Producția teoretică, după cum ne reamintește Althusser, e tot producție materială, depinzând de baza economică stabilită de modul de producție capitalist. Fiind prins în ceea ce numea Lyotard drept condiția postmodernă, Balibar probabil nu observă cum cade pradă, inconștient, narațiunii ontologizante de sine a capitalului financiar, atunci când vede în Marx un ontologist al relației. Asta nu înseamnă că Balibar greșește în analiza sa. Balibar nu comite un faux pas teoretic ontologizându-l pe Marx, dar acesta nu ia în calcul contextul socio-politic care a creat condițiile de posibilitate a acestei dintâi ontologizări pe care el o efectuează asupra lui Marx.

Ontologizarea este o mișcare radicală în sine din punct de vedere teoretic, problematizând categorii presupuse ca fiind naturale de epistemologia gândirii vestice. Ontologia abandonează vechea scolastică metafizică, investigând „ceea ce există”, ca întoarcere la imanența concretului și ca abandonare a unei presupuse transcendențe (Dumnezeu, Semnificant, Natură etc). Doar că creșterea pe plan teoretic a abordărilor ontologice, acest „ontological turn”, nu apare de nicăieri, fiind produs de contextul socio-politic al anilor ’70-’80.

Această re-ontologizare a lumii ca practică de critică a capitalismului, născută din cuplarea capitalului financiar la dezvoltarea sistemelor de AI, poate lansa – și a și făcut-o –  noi câmpuri discursive contestatare, care destabilizează ordinea ontologică impusă de grila semiotică a științei informaticii contemporane. În acest context de ontologizare a lumii ca mijloc de înțelegere de sine a fluxului capitalului financiar, capitalismul contemporan a produs sisteme de inteligență artificială, care sunt, la baza lor, tehnologii ontologizante. În același timp, a produs și un mijloc investigativ care duce, în mod imanent, la problematizarea însăși a acestei dintâi ontologii capitaliste.

AI ca tehnologie ontologizantă

Sistemele de inteligență artificială, mai ales cele generative care operează cu date vaste și cu categorii lingvistice foarte precise, sunt tehnologii ontologizante fiindcă clasifică lumea conform grilei lor de înțelegere, reducând socialul la categorii care pot fi transformate în date ce pot fi colectate, procesate și după aceea folosite pentru clasificare, predicție, etichetare și generare de profituri.

La baza sistemelor de AI zace o dilemă ontologică legată de clasificarea lumii, supranumită, încă de pe vremea începuturilor statisticii de la John Venn încoace, „problema clasei de referință”. Ce intră într-o categorie sau alta folosită de statistician nu este o decizie neutră, tehnică. Clasa de referință este categoria socială (un comportament anume social, gen, rasă, clasă etc.) operaționalizată de statistician, care ulterior trebuie folosită, investigată și măsurată pentru operațiile, funcțiile și calculele efectuate după colectarea datelor. Aceste categorii sunt construite în moduri politice de cel sau cea care le folosește.

Un sistem de AI comercial ca ChatGPT va trebui să operaționalizeze toate aceste categorii pentru a efectua atribuirea de probabilități în construcția sintactică a propozițiilor. Aceste sisteme generative sunt cantitativiste – reflectând obsesia neoliberală a transformării socialului în numere manipulabile – nefiind capabile, așa cum argumenta filosoful Luciano Floridi, să semantizeze conținutul propozițional pe care-l produc. Modelele de limbaj extins precum ChatGPT, după cum nota lingvistul Weatherby, arată autonomia limbajului ca tehnologie folosind limbajul în moduri matematice complexe, transformând categoriile limbajului în vectori matematici, cu anumite probabilități în ocurențe gramaticale. Prin vectorizarea limbajului ca mijloc de articulare ontologică a lumii, sistemele generative intensifică ontologia capitalismului neoliberal, desprinzând calitativul – sensul – din operațiile lingvistice.

Acest lucru depolitizează limbajul într-o manieră radicală, făcându-l un instrument decontextualizat, o simplă bază de date de antrenare a sistemelor generative bayesiene (probabilistice). Problema clasei de referință, ca problemă ontologică de înțelegere a „ce există”, după cum ne amintește Joque, este problema epistemologică fundamentală a statisticii bayesiene din spatele sistemelor de machine learning care stau la baza a ceea ce numim noi azi „AI”.

Categoriile operaționalizate de sistemele de AI – „subiect”, „obiect”, „om”, „animal”, „bărbat”, „femeie” – necesită niște definiții precise pentru a asigura performanța optimă a algoritmilor de tip machine-learning. Ca o astfel de mașinărie să „învețe” despre aceste categorii, trebuie ca acestea să fie în primul rând comensurabile și inteligibile mașinăriei, ceea ce înseamnă că socialul trebuie reconfigurat matematic în conformitate cu această epistemologie a mașinăriei, și nu invers. Asta înseamnă că fiecare categorie este parametrizată matematic, conform grilei ontologiei politice a neoliberalismului contemporan, înscrisă ca epistemologie politică fundamentală în operațiunile acestor tehnologii.

Subiectivitățile politice, vectorizate matematic, ajung astfel să fie reduse ontologic la o serie de definiții de manual legate de ce înseamnă o anumită subiectivitate sau alta (de rasă, clasă, gen), potrivite unor operațiuni statistice complexe. După cum a arătat teoreticiana Safiya Noble¹⁹, aceste moduri de clasificare ale subiecților ajung să consolideze practici rasiale deja existente, consolidându-le sau chiar naturalizându-le printr-o presupusă obiectivitate a „privirii datelor”²⁰ (data gaze). Rasa, clasa, genul etc. ajung să fie reificate de sistemele de machine learning care au nevoie de parametri cât mai ficși pentru producerea de output.

Restul ontologic rămas cu fiecare categorie este dat la o parte drept zgomot, așa cum se numește în științele informaticii informația redundantă despre un obiect, subiect sau despre un fenomen. Construcția zgomotului, ce este perceput ca fiind semnal și ce nu, este o operație în mod fundamental politică, arătând ce intră și ce iese din ontologia capitalismului computațional așa cum este el înfăptuit în sistemele generative de inteligență artificială. Prin gestionarea acestei redundanțe care nu este utilă calculului automatizat efectuat de algoritmii de inteligență artificială, socialul și subiectivitățile care-i corespund sunt omogenizate, neutralizate, încât să poată fi operabile de către mașinăriile complexe. Subiectivitatea sub ochiul ontologiei computaționale este constrânsă categorial, prinsă într-un hățiș algoritmic care o reduce, perpetuu, la niște categorii fixe, imuabile, înguste și precise.

Turnura ontologică produsă de teoria de tip French Theory și nu numai este un mijloc de contestare, din interior, a ontologiilor computaționale dominante de pe vreme ciberneticii lui Wiener și Bateson. Abordarea ontologică este doar un alt mod de efectuare a criticii materialiste, o dezvoltare care a ținut cont de această multiplicitate de confluențe sociale, politice, informatice și economice care a creat un context istoric în care ontologia a devenit centrală pentru a decoda categoriile de funcționare a capitalului din ce în ce mai financiarizat și tehnicizat. Inteligența artificială de astăzi intensifică această problematică epistemico-politică, consolidând concepția neoliberală și neoliberalizantă despre lume prin operațiile ei statistice complexe, prin implementarea AI în fiecare tehnologie smart și prin integrarea algoritmilor predictivi și clasificatori în din ce în ce mai multe locuri.

Către o contra-ontologie cosmotehnică

Pentru a confrunta în mod critic acest mandat ontologic de smartificare a lumii prin crearea de societăți de control bazate pe monitorizare și culegere extractivă de date a capitalismului computațional, stabilită prin cadrul categorial al sistemelor computaționale și informatice care o naturalizează în mod recurent, este nevoie de o contra-ontologie contestatară, care respinge grila inteligibilității semiotice impusă de acest sistem. Poate că Yuk Hui²¹ avea dreptate când spunea că pentru gândirea europeană adevăratul reprimat este techne-ul și nu logosul. Techne-ul n-a fost văzut abordat sistematic decât de câțiva teoreticieni din generația anilorʼ60-ʼ70la începuturile sale (Mumford, Simondon, Lull, McLuhan și Postman), și a fost lăsat într-o luptă între instrumentaliști, moraliști și ecologiști, între ce poți face cu tehnologia și ce ne face tehnologia (ce subiectivități produce).

Totuși, prin tehnologia contemporană generativă de tip AI se strecoară multiple premise ontologice problematice așa cum am demonstrat mai devreme. Chiar în cele mai elementare și cvasi-naturalizate obiecte tehnice, cum ar fi web-ul și ontologiile sale de rețea, se întărește circuitul de producție și circulație al capitalului financiar. După cum notau Alessandra Mularoni și Nick Dyer-Witheford²², rețelele computaționale numite de ei un cybernetic circulation complex de tip Big Tech acționează ca niște, împrumutând jargon Landian, catedrale ale circulației de mărfuri, intensificând circulația de bunuri pe piața globală. În însăși arhitectura web din spatele internetului zace această concepție politică neoliberală despre „actori individuali” interconectați și angajați într-un perpetuu schimb de bunuri, semne, antagonisme, ca într-o piață economică.

În față acestei ontologii computaționale, este nevoie de o alternativă care s-o destabilizeze pe cea dominantă. Același Hui, critic la turnura ontologică, propune ca alternativă la viziunea omogenizantă a sistemelor de inteligență artificială de tip machine learning o cosmotehnică²³, adică o perspectivă materialistă multiplicitară, care aderă la o diversitate ontologică de concepere a tehnicului, subiectului, politicului și moralului. Pentru contestarea sistemelor capitaliste computaționale contemporane, cosmotehnica poate să acționeze ca un mijloc de a recupera restul rămas din categoriile impuse de sistemele generative de AI pe subiectivitățile contemporane.

Cosmotehnica, ca aparat ontologic, conceptual și discursiv materialist, ar fi un mijloc de a inversa relația de putere dintre semnal și zgomot. Această cosmotehnică Huiană ar acționa ca un mod de a face zgomotul – adică diverse moduri de a fi în lume, incomensurabile pentru sistemele de AI – central în detrimentul semnalelor clare și cognoscibile în fața sistemelor algoritmice. De-centrarea ontologiei computaționale contemporane se poate face doar cu o alternativă care nu încearcă să îngrădească subiectivitățile în categorii fixe și statice. Cosmotehnica lui Hui poate servi ca un astfel de mijloc de eliberare tehnic, social, moral și politic a devenirii radicale și zgomotoase în fața sistemelor capitaliste naturalizante de inteligență artificială de azi.

Note:

¹  McKenzie Wark, Intelecte Generale, Tractus Arte, 2018.

² Erik Larson Mitul Inteligenței Artificiale, Polirom, 2022.

³ Justin Joque Revolutionary Mathematics, Verso, 2021.

⁴ Michel Foucault, Guvernarea de sine și guvernarea celorlalți, Idea, 2019.

⁵ Matteo Pasquinelli The Eye of the Master, Verso, 2021.

6 David W. Bates An Artificial History of Natural Intelligence: Thinking with Machines from Descartes to the Digital Age, University Chicago Press, 2024.

⁷ Michael Wooldridge A Brief History of Artificial Intelligence, Penguin, 2021.

⁸ Kate Crawford, The Atlas of AI, Yale University Press, 2022.

⁹ Jason Koebler, „Goldman Sachs: AI Is Overhyped, Wildly Expensive, and Unreliable”, 404Media, 12 Iulie, 2024.

¹⁰ Olie Halpern & Robert Mitchell Smartness Mandate, MIT PRESS, 2023.

¹¹ Tiziano Bonini & Emiliano Trere Algorithms of Resistence, MIT PRESS, 2024.

¹² La Quadrature du Net, It’s not AI, it’s state-of-the-art exploitation, 2024.

¹³ Gilles Deleuze, Postscript on the Societies of Control, 1992.

¹⁴ Michel Foucault, Order of Things, Routledge, 1970 original, 2001 versiune engleză.

¹⁵ Etienne Balibar, The Philosophy of Marx, Verso, 2005.

¹⁶ Wendy Brown, Neo-liberalism and the End of Liberal Democracy, John Hopkins University Press, 2003.

¹⁷ Cf. Hannes Bajohr, Thinking with AI, Open Humanities Press, 2025.

¹⁸ Alex Lee, Communism after Deleuze, Bloombury Academic, 2025.

¹⁹ Safyia Noble, Algorithms of Oppresion, NYU Press, 2017.

²⁰ David Beer, Data Gaze, Sage, 2019.

²¹ Yuk Hui, Machine and Sovereignty, Minessota Press, 2024.

²² Alessandra Mularoni & Nick Dyer-Witherford, Cybernetic Cirulation Complex, Verso, 2025.

²³ Yuk Hui, Recursivity and Contingency, Rowman, 2019.

[Vatra, nr. 5-6/2025, pp. 65-72]