„Criticul este ființa care începe prin a deveni o altă ființă,

care acceptă să trăiască mental o altă viață diferită de a sa”. (Georges Poulet)

 În teza sa de doctorat, Jean-Pierre Richard alege să descrie universul imaginar al lui Mallarmé prin cuvintele poetului din corespondență: „Devant le papier, l’artiste se fait”. Pentru cei care se apleacă asupra studiului poeziei moderne cu o conștiință critică deplină, precum Marcel Raymond și Jean-Pierre Richard, cuvintele lui Mallarmé ar trebui adaptate și modelate după specificul actului critic al identificării, atunci am putea spune: „Devant le texte/ la poésie, le critique se fait”. Marcel Raymond se situează cel dintâi în cadrele acestei previziuni, nu doar prin cartea-sinteză asupra poeziei moderne, De la Baudelaire la suprarealism (1933), dar și prin studiile aspura operei lui Sénancour, Rousseau, Valéry ori prin eseurile cuprinse în Être et dire, în Verité et Poésie.

 În celebrul său studiu De la Baudelaire la suprarealism criticul trimite în mod indirect la implicațiile pe care le avea cercetarea poeziei moderne asupra propriei cunoașteri, subliniind: „Frontierele dintre sentimentul subiectivului și cel al obiectivului se șterg; universul este pus sub stăpânirea spiritului; gândirea participă la toate formele și la toate ființările, mișcările din peisaj sunt percepute sau mai bine zis simțite din interior…”.

 Însă, dacă raportăm la actul și la participarea pe care le angajează Jean-Pierre Richard la descifrarea și la interpretarea poeziei moderne, Raymond exprimă prin demersul său intelectual o critică a identificării pregnant reflexivă, în care „gândirea participă”. Activismul febril al funcției cognitive, hermeneutice, subliniat de Raymond, este o rezultantă a sumei influențelor pe care criticul le-a selectat din domeniul filosofiei (aici Lévy-Brühl), prin sublimările și decantările anterioare din spațiul german (v. Dilthey, Gundolf) ori francez (H. Bergson, J. Rivière etc). Gândirea este cea care va ordona întregul excurs critic raymondian și care va face ca sintagma critica identificării să fie particularizată, personalizată într-un mod inconfundabil. Astfel Raymond va declara într-un interviu: „Cred că nu poate fi vorba despre o adevărată identificare, că noi trebuie să ne străduim în calitate de critici, să ne apropiem cât mai mult cu putință de centru, de inima operei, dar că trebuie să ne întoarcem la formă, pentru a ne apropia iarăși de centru… Cred că există un fel de du-te-vino între centrul operei și expresia verbală, pe care trebuie să-l luăm în seamă”. Aceste reveniri dinspre centru spre suprafața operei oferă criticului posibilitatea verificării datelor oferite de operațiile analitice ale gândirii și asigură sintezei spațiu și timp de realizare; identificarea cu textul nu presupune în viziunea lui Raymond linearitate, ci realizare fulgurantă, punctuală, dar trăită la maximum, în totalitatea facultăților spirituale, ca o împărtășire din celălalt Cogito. Astfel, pentru M. Raymond critica de identificare echivalează cu clipa trăită ca revelație, faustic, plenar și absolut, dar prin limitarea la acest instans, adeseori reiterat, cu intensități distincte, în funcție de gradele de distanțare de centru. Actul critic devine un mecanism pivotant, care adaugă rizomatic semnificații haloului de semnificare al operei.

În schimb, dintre criticii conștiinței, Jean-Pierre Richard este personalitatea critică adesea copleșită de text, acaparată de imaginarul și de dicțiunea poeziei; spiritul critic se identifică în mod durativ, linear cu obsesiile și Cogito-ul celui care a gândit și a proiectat opera, cu acel Cogito al operei care trăiește și se (re)creează mereu la orice lectură/ relectură. Eseurile din Poezie și profunzime demonstrează în mod evident acest fapt, nu doar prin critica uitării conștiente a analistului în spațiul operei, ci și prin continuarea deliberată și prin proliferarea limbajului poetic care se insinuează liniștit în spațiul teoriei poeziei, teorie devenită ea însăși poezie de limbaj: „Devant le texte/ la poésie, le critique se fait” – am putea reitera – ori, după afirmațiile criticului profunzimilor „Am considerat ideea mai puțin importantă decât obsesia, iar teoria mi s-a părut secundă în raport cu visul”, declară criticul Jean-Pierre Richard în cuvântul introductiv. Aceste afirmații lasă posibilitatea constatării că demersul acestuia este diferit de cel al lui Marcel Raymond – care își fundamentase studiile pe textele teoretice ale poeților moderni, căutând examinarea „datelor esențiale ale unei aventuri sau ale unei drame”, dincolo de suprafața oferită de psihismul uman, transgresie completă de pe tărâmul neliniștilor, al obsesiilor înspre planul intelectual, spiritual: „… ne propunem – spune criticul în De la Baudelaire la suprarealism – să relevăm premisele unei dialectici care evoluează de-a lungul istoriei și care împrumută duratei umane locul și posibilitățile înfăptuirii sale, pentru a schița pe planul spiritului un ciclu ideal, un ansamblu de demersuri și aspirații ce revelează o misterioasă coerență”. La această previzibilă manifestare, profetic anunțată, a misterioasei coerențe, participă însuși demersul criticului, Raymond chiar a declarat că actul său critic este generat prin fluidul reveriei: „criticul trebuie să fie un visător. Cred însă – cel puțin aceasta este propria mea experiență – că vine momentul în care trebuie să raționezi, să reflectezi, să faci planuri, chiar dacă, de altfel, nu le vei urma”. Momentul iluminărilor și al intuițiilor manifeste în reverie este întotdeauna urmat de reflexivitate, o critică proteică a unei conștiințe obiective și obiectivate prin actul raționării, al distanțării: –„M-am aflat întotdeauna în stadiul unei reflecții care intervenea după reverie”.

 Spre deosebire de Marcel Raymond, Jean-Pierre Richard asimilează conștiinței sale – mai pregnant artistice, visătoare, decât critico-teoretice – paginile de teorie literară ori textele programatice ale poeților aleși spre analiză, ca pagini ce aparțin prin contiguitate sferei poeticului, identificate de critic drept literatură: „Am socotit că adevărul se află mai curând în poemele sale decât în discursul lui despre poezie, pe care de altfel, am încercat să le citesc ca pe niște poeme” (Poezie și profunzime, p.17). Însă lectura poeziei în praxisul richardian înseamnă pătrunderea imediată în spațiul retrăirii, echivalează cu refacerea acelui „complex intelectual și emoțional” de care Ezra Pound vorbea definind caracterul epifanic al trăirii poeziei, un Erlebnis diltheyan complex, care este generat de operă. Modul de abordare a textului literar este punctul comun pentru cei doi critici, Raymond semnalează în notițele pentru un comentariu asupra lui Verlaine, publicate în volumul Être et dire, sub forma unei mărturii, următoarele:

„Este mai ușor, fără îndoială, să citești poeți, decât să-i explici; farmecul poetic nu rezistă întotdeauna analizei. Dar a citi poeții în profunzime înseamnă a percepe o lume de raporturi subtile, înseamnă a penetra până la punctul în care apar legăturile secrete ale gândirii și expresiei, ale poeziei și limbajului; înseamnă a face să treacă în act toate virtualitățile pe care le închide un aparat verbal, a deplia, explicare, a deschide poemul pentru a-i demonstra puterea” (trad. și subl. ns., p 243).

Verbele subliniate mai sus stabilesc o procesualitate diferită de organizarea demersului richardian: perceperea lumii presupune contactul senzorial cu textul, concretețea, materialitatea universului aflat spre explorare, însă actul perceptiv este urmat de sesizarea acelor raporturi subtile, posibilă doar prin acțiunea de sondare, de penetrare și de reconstituire a înlănțuirilor mentale operate de gândirea poetului. Criticul va face prin actul său de lectură ca virtualitățile limbajului să fie transpuse din starea de latențe, în acte. În acest sens, critica lui Raymond devine arta unei gândiri, o „gândire care gândește o gândire”, precum spune Georges Poulet, o retrăire la nivelul de profunzime al structurilor imaginarului poetic, pe când critica lui Richard nu se poate mulțumi doar cu această refacere a gândirii artistului, doar cu o recuperare din abisurile imaginarului. El recreează total opera, o retrăiește în prospețimea senzațiilor și nu rămâne în intervalul regresiv, aparținând timpului scrierii (prezenteizat prin actul critic), ci continuă poemul printr-o artă a trăirii și retrăirii, asigurând viață textului în viitorul relecturii ca act instaurativ.

Referindu-se la critica richardiană, Georges Poulet afirmă că aceasta traversează gândirea, însă îi este impus imperativul de a urca „din nou din imagine în imagine, până la senzații. Trebuie ca ea să ajungă la actul prin care spiritul, pactizând cu corpul său și cu al altora, s-a unit cu obiectul pentru a se inventa ca subiect”. (Conștiința critică, p. 226).

 Identificarea critică și critica identificării își găsesc la Jean-Pierre Richard expresia maximă, apogeul, deoarece acesta nu doar că se regăsește – precum Raymond – în operele studiate, („eu mă studiam pe mine însumi în mod indirect” – mărturisește în interviul cu Ion Pop), ci Richard devine odată cu opera analizată, nu rămâne doar mișcat de „tentația de a trăi”, ci această tentație trece în act concret de trăire; poziția criticului este marcată de heracleitismul trăirii, de perspectiva devenirii în / prin comentariul operei. Iată mărturia criticului:

„…toți acei poeți au fost văzuți la nivelul unui contact original cu lucrurile” sau: „Astfel s-au format în fața mea atâtea universuri imaginare: arhitecturi interioare, născute lumii și întoarse spre lume, căutând a le constitui sau reconstitui în spațiul unei sensibilități (…) lecturi, adică parcursuri personale vizând degajarea anumitor structuri și dezvăluirea progresivă a sensului”. (Onze études sur la poésie moderne, „Avant-propos”).

 Dacă Marcel Raymond practică o critică a conștiinței, ordonată de gândire pentru că nu are curajul unei totale abandonări în reverie, Jean-Pierre Richard este cel care dă naștere unei critici a ființei și ființării în actul poetic, într-un dublu poetic (secvența inflamată, cf. lui Virgil Podoabă). În ciuda identificării, critica primului rămâne totuși critică – ontologică, punctată de reflecții filosofice – însă marcată de obiectivitate și (prin) teoretizări sau concentrări operate de dimensiunea de generalizare a gândirii critice. Deși ambii au ajuns la studiul în care dihotomia subiect – obiect  nu mai funcționează, reușind fuzionarea celor doi poli în unul, prin participare și identificare, Jean-Pierre Richard se îndepărtează de critică, în accepțiunea generală, și de Marcel Raymond ca analist mai obiectiv, aparent impersonal, și oferă paradigmei criticii de identificare variația unei analize care nu mai este critică, ci devine literatură, încărcată subiectiv, completând și continuând textul prin intervenții personale plasticizante:  „Am tratat opera ca un singur și vast poem, ca și cum un singur și vast poem își face lui însuși ecou”. (L’Univers Imaginaire de Mallarmé). În demersul richardian principiul narcisist face din metatextul critic mai mult decât ecou, mai mult decât imagine reflectată în oglindă, căci dincolo de specularitatea textului hermeneutic pe care o oferă spațiul criticii, există vastitatea discursului simbolizant, macrosemnificat-ul literaturii (ca discurs de gradul doi, cf. lui Roland Barthes), discurs pe care Richard îl adoptă cel puțin în Poezie și profunzime, în Onze Etudes…, , dar și în Literatură și senzație, în Proust ou le mode sensible, măcar că aici analizează opere în proză. Eul critic devine în cazul lui Richard eul artistic/poetic, contiguu ființei fantomatice a creatorului, pe când persoana critică raymondiană rămâne după aventura spirituală și intelectuală parcursă – deși îmbogățită – totuși aceeași, aparținând ființei proprii, ipseității ca identitate cu sine. Excepție vor face doar scrierile marcate implicit de elementul autobiografic, jurnale, sau studii impregnate de problematica biograficului, precum Études sur Jacques Rivière, Paul Valéry ou la Tentation de l’esprit, J.J Rousseau, la Quête de Soi et la Réverie, Sénancour, Sensation et révélation, opere în care criticul depășește momentul recunoașterii propriei configurații în structura profundă a celorlalte euri și resimte în urma exercițiului de identificare influențele personalităților-satelit, personae ale unui eu complex, aparent constant, însă realmente supus zbuciumului ființei multipl(icat)e.

Identificarea critică pentru Marcel Raymond este forma de experiență intelectuală asumată, însă în siajul unei depersonalizări sau impersonalizări, fenomen prezent la poeții moderni din tipologia artiștilor cu care criticul interferează, se lasă influențat în procesul de asimilare critică de personalitățile lui Mallarmé, Valéry (v. De la Baudelaire la suprarealism, Paul Valéry ou la Tentation de l’esprit), indirect de T.S. Eliot, de la care va importa conceptul de corelativ obiectiv. Astfel critica lui Raymond se particularizează ca un metatext în sincronie hermeneutic-discursivă cu poemele analizate, însă în același timp distanțat, ridicat la nivelul obiectivării, al detașării. După ce a parcurs profunzimile gândirii încapsulate în operă, ajunge la a gândi acea gândire.

Același scop definește și demersul lui Richard, atât în Poezie și profunzime, cât și în teza sa de doctorat, în care afirmă despre propria cercetare că „se plasează totuși într-o perspectivă pe care o consideră nouă: interogativă și totalitară/ totalizatoare. Efortul nostru a fost de a-l înțelege pe Mallarmé global, de a reuni în el spiritul cu litera, fondul cu forma și de a aduna într-un singur fascicol toate exaltările ridicate de această operă incomparabilă”. Dincolo de acest deziderat cei doi critici se vor despărți în modul de realizare a obiectivelor stabilite. Din ambele demersuri rezultă o preocupare constantă pentru poezia modernă, atât Raymond, cât și Richard nu urmăresc studiul diacronic istorizant al literaturii, niciunul dintre ei nu are intenția construirii unei cronologii literare: „Nu veți găsi un tablou complet al producției literare a secolului nostru și nimic asemănător unei galerii de portrete”. (De la Baudelaire…, p. 59).

Aceasta este o istorie a afinităților spirituale, non-biografică, non-descriptivă, ci analitico-sintetică, problematizantă, o istorie estetică a detectării funcțiilor poeziei moderne, a relevării lor implicite, o istorie ce urmărește „a sesiza poezia în esența ei”. În acest sens devine o „biografie a creației” (Gundolf), care va fi continuată prin studiile din Être et Dire în mod punctual, pentru fiecare scriitor în parte, cu preocuparea revelării esenței destinului uman, a culturii și a semnificației poeziei în plan universal.

 Criteriul selectiv, estetic operează și în cazul studiilor lui Richard, dar unitatea sensurilor acestuia nu se susține pe principiul afinităților spirituale ori intelective, ci constă „sans doute à l’égalité d’un parti pris: tous ces poètes ont été saisis au niveau d’un contact originel avec les choses”.  Iată un volum de eseuri asupra poeziei moderne ce nu schițează doar granițele unei stări preferențiale, de grație, ci sensul unei elecțiuni spirituale prin opțiunile care converg spre anumite personalități poetice. Criticul urmărește să pună în lumină modul de articulare a structurilor de profunzime, a acelor „elemente primitive furnizate prin senzație sau prin reverie”, dar din perspectiva globală a unui proiect, a unei „recherche d’être”. Este poate punctul forte al întâlnirii dintre Raymond și Richard pe tărâmul criticii de identificare în expresia ei de artă care încearcă să reconstituie o gândire. Însă Jean-Pierre Richard rămâne deseori să o și trăiască, dincolo de analiza limitativă, pe text, el depășește decupajul citatului și se proiectează în totalitate în comentariul critic, astfel încât ajunge la o contopire a eului criticului în structura limbajului artistic, la o recorporeizare/ actualizare a creației & creatorului prin prezentul retrăirii senzațiilor descrise de text. Barthesianul plaisire du texte devine un fel de erotică, de poetică, de hermeneutică specială. Un comentariu al lui Jean-Pierre Richard la corespondența lui Flaubert ilustrează această alotropie a criticii de identificare: „Digestie, rumegare, metaforele acestea alimentare evocă un proces de transformare interioară prin care senzația devine nu numai a mea, ci chiar eu”. (Literatură și senzație, p.133).

Elementele comune preocupărilor celor doi critici sunt:

1. Selecția poeților studiați de fiecare critic este operată pe baze afinităților, a simpatiilor intelectuale, prin identificarea personală, autoregăsirea în structurile personalității alterității. Este explicabil de ce doar Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, Eluard și Reverdy sunt scriitorii comuni, care apar ca opțiunile elective ale ambilor critici în operele de sinteză, dar și în eseuri. Dincolo de această paradigmă a vizionarilor, Raymond reunește în „cea mai frumoasă dintre meditațiile continue asupra condițiilor actului poetic” (A. Béguin) și poezia artiștilor, prin filiera Mallarmé-Valéry, asupra căruia va insista și monografic. Richard va scrie teza sa doctorală asupra operei primului mare poet-artist, Mallarmé, dar nu din perspectiva dihotomică a colegului Raymond, ci ca „răspuns la abordările prea abstracte”, criticul considerând opera poetului „mult mai carnală în intenții și în mijloace, decât se spune de obicei. Prima ei virtute nu e, de altfel, ingenuitatea?” (L’ Univers imaginaire de Mallarmé).
2. Analiza eurilor poetice, hermeneutica subiectului, neostentativ prezentă în De la Baudelaire la suprarealism, dar mai pregnant în Paul Valéry ou la Tentation de l’esprit (eul pur, absolut, al limbajului), iar în Poezie și profunzime Richard o transformă într-o constantă preocupare atât în raport cu opera lui Nerval, cât și a celorlalți poeți (tema aceluiași la Nerval, a eului static în esență, în același, în ciuda metamorfozărilor; analizele comparative între eul rimbaldian proteic și cel verlainean, care rămâne indiferent, p 73-80).
3. Raportatea eului la alteritate și urmărirea simptomatologiei subiectului, a evoluției lui în criza ființei (dublul-Unu-Multiplu la J. P. Richard despre Nerval și Baudelaire, iar la M. Raymond referitor la Valéry și Sénancour).
4.  Atât tematismul evident ca orientare în cazul lui Richard, cât și critica ontologică activând la Raymond acel principiul cosmomorfic care-l pune-n consonanță cu modelele (Être et Dire) urmăresc trasee asemănătoare care descoperă profunzimile și adevărul poeziei, categorii tari, metafizice care fac să transgreseze latențele, evanescentul din Être, pentru a ajunge la revelarea lui Dire, cuprins inclusiv în logosul metatextual critic.

Marcel Raymond reușește să reconstruiască imaginea poeziei ca „o acțiune vitală”, cu funcție compensatorie, ce traversează baudelaireana magie evocatorie, poezia cu caracter de obiect absolut: Cartea mallarméană, ori poezia definită de Rimbaud drept „una dintre nebuniile mele” și continuată prin libertatea totală a spiritului în avangarde. Pe linia inaugurată de Villon- Verlaine-Apollinaire-Superville, poezia este „prelungirea firească a unui instinct”. Prin toate aceste actualizări, poezia încerca anularea arbitrarului, fiind echivalată cu substanța motivată a mitului, iată cum o definește criticul: „să o privin – spune Raymond – ca pe unul dintre acele semne ale epocilor de odinioară, în care oamenii credeau că citesc destinul veacului lor”.

La aceeași intensitate și participare asistăm și-n demersul critic al lui J.P.Richard care se lasă copleșit de mit, traversând împreună cu poeții analizați aceleași itinerarii ale profunzimii: „Mi s-a părut că aventura lor poetică ar consta dintr-o anumită experiență a abisului, abisul contingentului, al conștiinței, al aproapelui, al sentimentului ori al limbajului (…). Profunzimea în cazul lor trebuie deci cucerită, parcursă, îmblânzită”. – criticul însuși va trece aceste probe inițiatice în lupta cu esențele adâncurilor și le învinge printr-o critică ce poate fi „în același timp o hermeneutică și o artă combinatorie” ce descifrează „reunind desenul virtual și coerența operei artistului”. (L’Univers…). Așadar, critica identificării presupune, pentru a deveni totală, pluralismul lecturii și relecturii, recitirea cu o conștiință reînnoită, a reiterării aventurii celuilalt, a alterității asumate ca ipseitate critică. Această conștiință iterativă este activată de ambii critici: „Toate interpretările care pot fi date sunt adevărate, dar ele sunt adevărate mai cu seamă împreună”. (Poezie și profunzime, p.96). Raymond știe și el acest lucru și revenirile sale asupra lui Baudelaire, în prefața la ediția de opere complete din 1967 ori asupra lui Valéry (prin studiul din 1946) atestă polifonia interpretărilor, pluralismul lecturilor critice (critica genetică, tematistă, de identificare, critică a conștiinței etc), lecturi reunite într-o retorică și o poetică a gândirii. Este o critică ce urmărește arta gândirii nu doar în sintaxa, în coerența ei, ci în și cu tentația unificării contradicțiilor, a rescrierilor, a paradoxurilor unei gândire proteice (vorbim în special de cazul lui Valéry). Aceleași căi teoretice, de organizare a traseului critic le verifică și Richard când afirmă: „Am vrut să scriu o sintaxă, nu un vocabular al imaginației mallarméene”, o sintaxă ce fuzionează perfect cu tematismul și hermeneutica. Aventura spirituală și intelectuală a identificării critice modelează personalitățile celor doi critici sensibil diferit, fiecare trăind și regăsindu-se în actul critic în mod plenar. Variațiile criticii de identificare ca act al ipseității ce agregă alteritatea oscilează în funcție de configurația intelectuală a celor implicați  în jocul hermeneutic al criticii ca act de conștiință (G. Poulet).

Referințe:

Pop, Ion – Ore franceze vol 1, 2, Spandugino, 2024.

Poulet, Georges –  Conștiința critică, Univers, București, 1979.

Raymond, Marcel – De la Baudelaire la suprarealism, Univers, București, 1970.

Raymond, Marcel – Être et Dire, Langage, Éditions de la Baconnière, Neuchatel, 1970.

Raymond, Marcel – Paul Valéry ou la Tentation de l’esprit, Langage, Éditions de la Baconnière, Neuchatel, 1964.

Richard, Jean-Pierre – Onze études sur la poésie moderne, Éditions du Seuil, 1964.

Richard, Jean-Pierre – Poezie și profunzime, Univers, București, 1974.

Richard, Jean-Pierre – Literatură și senzație, Univers, București, 1980.

Richard, Jean-Pierre – L’Univers imaginaire de Mallarmé, Éditions du Seuil, 1961.

* Traducerile din volumele citate în limba franceză îmi aparțin (R.I.)

[Vatra, nr. 5-6/2025, pp. 160-163]