Spectacolul Trupei „Harag György” de la Satu Mare, Richard al III-lea de Shakespeare, care a avut premiera la sfârșitul anului 2024, în 20 decembrie, a fost nominalizat de juriul UNITER la trei dintre cele mai importante categorii: Cel Mai Bun Spectacol, Cea Mai Bună Regie – István Albu și Cel Mai Bun Actor în Rol Principal – Nagy Csongor Zsolt. Vâlva produsă de acest fapt a atras foarte multă lume așa încât, la reprezentația din 6 aprilie 2025,  sala teatrului s-a dovedit neîncăpătoare pentru publicul interesat și nerăbdător.

Scenografia lui Márton Erika închipuie planul în secțiune al unui castel și este compus din trei platforme/metereze/etaje de un roșu aprins (luminate de flăcările iadului?). Pe catul din mijloc se află „tronul”, un vas de WC multifuncțional. Actorii sunt dispuși pe această schelă. Ei poartă costume de azi, adaptate nevoilor zilei, dar și perioadei de glorie a formației „The Doors”, care va constitui fundalul muzical, extraordinar susținut de actori (conducător muzical: Bakk-Dávid László). La microfonul din mijlocul scenei, Richard-Jim Morrison cântă „Hai să înotăm către lună”. Monologul de început este rostit de ducele Gloucester, mai târziu regele Richard al III-lea, într-un semiîntuneric străpuns de trei spoturi colorate. Acestui Richard îi lipsește cocoașa, dar nu-i lipsesc celelalte handicapuri: mersul șontâcăit (cu o gheată supraînălțată) sau defectul de la mâna stângă înmănușată, mișcată cu dificultate.

Celebra întâlnire dintre Lady Anne și Richard se petrece sub auspicii nu lipsite de umor: îndoliata sexi aduce cu ea urna cu cenușa soțului, care este revărsată în bătaia unei suflante, formând un nor în jurul figurii „broscoiului”Richard. Acesta se târăște înspre văduva neagră prin pulberea împrăștiată, nescăpând-o nici o clipă din ochi (Budizsa Evelyn cu fulgere ucigătoare în priviri) și ducându-și la îndeplinire planul de cucerire cu brio. Scena se află în oglindă cu cea din partea a II-a, dintre Richard și Elisabeta, văduvă a lui Eduard și mamă a băieților executați mișelește în turn (Rappert-Vencz Stella reușește o bună temperare a pornirilor răzbunătoare împotriva odiosului ucigaș). Parșivenia „mistrețului hidos”  o  convinge pe mamă să-și pregătească fiica (Sosovicza Anna, o apariție suavă) pentru nunta cu unchiul ei. Ba mai mult, o face chiar să recunoască și să admită un fapt de cele mai multe ori trecut cu vederea: din pricina fizicului nefericit Richard are sufletul pocit în asemenea măsură, că nu poate fi decât în acest fel. Regizorul reușește, cu subtilitate, să strecoare o undă de înțelegere compătimitoare la adresa regelui și una de neliniște când tânărul Prinț de York nu se arată a fi cu nimic mai prejos decât sângerosul său unchi. Ba din contră, în joaca lui pare să-l întreacă în cruzime.

Nemilosul Richard îi pedepsește și pe cei mai apropiați și fideli supuși. De mâna lui cruntă nu scapă nici Buckingham (Nagy Orbán conferă personajului o bună doză de credință, care-i va fi fatală), ucis fără clipire din pricina atitudinii ezitante când i se sugerează uciderea celor doi copii (Fiul Elisabetei – Szabó János Szilárd și Prințul de York – Jankó-Szép Tamás), ori Catesby (Gaál Gyula atribuie personajului o credulitate autodistrugătoare). Hastings, cu destinul lui tragic (Frumen Gergő creează o caricatură  izbutită a eroului) este transformat într-un mult prea pedant ins, care înainte de decapitare își aranjează grijuliu batista albă sub pantalonii albi impecabili, iar ochelarii cu rame la fel de albe și-i pune la îndemână, că, de! în lumea în care pleacă, cine știe, va avea nevoie de ei. Își potrivește capul pe vasul WC-ului (în același timp și tron al regelui Eduard, al lui Richard, ori al Prințului de York, subliniind ideea de deriziune, de lipsă de însemnătate, ridicolul dorinței ahtiate după putere) pregătindu-se parcă pentru „o moarte în frumusețe”, cum își dorea Hedda Gabler, eroina lui Ibsen.

Plasați pe toate pasarelele, actorii își susțin momentele muzicale, cântând la instrumente ori cu vocea – Nagy Csongor Zsolt (solist vocal, bas), Budisza Evelyn (vioară, voce), Erdei Máté (bas), Péter Attila Zsolt (chitară), Orbán Zsolt (percuție), Moldován Blanka (clape, voce), Rappert-Vencz Stella (clape, voce), Szabó János Szilárd (saxofon, percuție), Bodea Gál Tibor (trompetă) – interpretarea lor stârnind aplauze la scenă deschisă cu participarea specială a unor privitori nostalgici, care murmurau și se legănau în ritmul muzicii.

Margaret, văduva regelui Henric al VI-lea (Moldován Blanka reușește o partitură complexă, pe care o duce la capăt cu brio) își însoțește îngrozitoarele imprecații cu acordurile extrem de puternice ale clapelor, potențând importanța celor rostite. Muzica suavă, poetică a saxofonului o acompaniază, rezultatul fiind un moment muzical de excepție.

Opțiunea de a mixa textul lui Shakespeare cu muzica live din „The Doors”, aparent, diluează tragismul, care, de fapt, câștigă în profunzime. Lămuritoare în acest sens sunt cele declarate de István Albu într-un interviu: „Când cuvintele nu mai sunt suficiente pentru a exprima pe scenă emoțiile, doar muzica poate ajuta”. 

Ironia îmbracă sângeroasa poveste făcând-o (mai) accesibilă, mai puțin apăsătoare; comicul se insinuează în multe scene. De pildă, atunci când Richard îi dăruiește inelul Annei, iar acesta i se blochează pe deget, obligându-l să-l înmoaie cu salivă, după care îl scuipă în palma logodnicei. Comic este și somnul lui Clarence (Diószegi Attila interpretează și rolul lui Eduard, achitându-se cu asupra de măsură de ambele partituri încredințate), lipit strâns de piciorul lui Brakenbury (Péter Attila Zsolt, care știe să mânuiască la fel de bine cuvântul și chitara) nici nu realizează când unul din ucigași i-a luat locul (în rolurile celor doi ucigași Orbán Zsolt și Bodea Gál Tibor reușesc interpretări ce rămân întipărite în memoria spectatorului).

Comice sunt și intervențiile cu descrierile amănunțite ale crimelor – ascunse de cortina care cade ca o ghilotină – făcute de trei personaje-cetățeni, un fel de cor antic explicativ. Ele creează o ieșire din atmosfera apăsătoare a poveștii prin aparté-uri  susținute excelent (pline de vervă în roluri sunt Bándi Johanna, Bogár Barbara, Keresztes Ágnes). 

Celebrului episod al visului lui Richard, regizorul István Albu i-a găsit o rezolvare foarte izbutită prin simplitate. Victimele nu sunt scoase din scenă, ci ca și cum ar fi pornit pădurea Birnam, împresurându-l pe Macbeth, tot așa, la un semn, cei uciși se ridică și-l înconjoară amenințător, sufocându-l. Iar Richard, rămas singur în fața primejdiei, și-ar da regatul pentru un cal, dar alege să-și încheie existența pe acordurile lui „The Doors”, în timp ce personajele îl urmăresc de la înălțimea schelei sângerii. 

Richard al lui Nagy Csongor Zsolt va dăinui multă vreme în memoria spectatorului prin poziția de contorsionist, total nefirească de la începutul spectacolului, prin privirea lui ce pare că traversează victimele, nu doar pentru a le ucide, ci (și) pentru a le cuceri, prin susținerea muzicală și extraordinar de dificila misiune de a cânta, de a rosti, de a dansa, aproape simultan. Cu adevărat o interpretare de Mare Premiu.

La excepționala reușită și succesul acestui spectacol, pe lângă minunații actori-cântăreți a avut o însemnată „vină” dramatizarea și adaptarea textului semnate de  directorul artistic al trupei, dramaturgul Bessenyei Gedő István și actorul Vecsei H. Miklós din Budapesta. Regizorului István Albu nu i-a revenit decât sarcina ușoară de a coagula energiile în acest mare tot.

[Vatra, nr. 5-6/2025, pp. 173-174]