1. Autohipnoză

Toți suntem călători în timp, doar că într-o singură direcție. Cum anume, pe ce cale se ajunge la adevăratul adevăr, dar mai ales de ce îl căutăm, cine are nevoie de așa ceva? Emisfera noastră stângă, nevrotică și prezumțioasă, nu ascultă mesajele celeilalte, iar dacă le primește întâmplător, le uită de îndată. Într-o neîntreruptă stare de autohipnoză, încredințându-se coerenței cauzei și efectului, abia când se izbește de vreun zid de absurd, adică prea târziu, deschide ochii pentru câteva clipe, doar pentru a privi înapoi: am visat că m-am trezit. Abia atunci realizând că și rațiunea este tot superstiție. Lumea însăși e o întâmplare și nu vom ști niciodată de ce există ceva în loc de nimic, dar presupunând că am ști, e cazul să recunoaștem cu umilitate că iluziile noastre nu-i afectează starea. Cuvintele noastre sunt doar pentru noi.

1. Premoniție. 

Scrii această poveste pentru a o contrazice. Într-o gară oarecare de câmpie, în timp ce stai pe o bancă de la capătul peronului, neștiind ce tren aștepți sau unde ar urma să te ducă. Se apropie un bărbat trecut de cincizeci, învelit într-un trenci fără culoare, vechi, lăbărțat și mirosind a ceva umed (trenciul). Mânecile lungi nu lasă să i se vadă mâinile. Ușor aplecat, potrivit de înalt, șapca trasă pe ochi, figură cenușie, indistinctă, el însuși mirosind a tutun de proastă calitate. Se oprește la doi pași de bancă, parcă așteaptă să-l întrebi ceva. O fi vreun cerșetor. Vin trenuri care ne vor duce departe, te anunță, apoi se așază alături și îți cere o țigară. Nu mai fumez, îi spui. Nici eu, am vrut doar să verific dacă mă vezi, îți răspunde. Realitatea trebuie testată în permanență, fiindcă în jungla lui Meinong există lucruri care nu există. 

De unde știe el despre jungla lui Meinong?

Și dintr-odată îți dai seama că ar fi trebuit să-l recunoști, l-ai mai întâlnit cândva, într-o împrejurare acum rătăcită în labirintul memoriei, poate în copilăria timpurie, în primii ani de școală. Un sentiment de confuzie și neputință, fiindcă nu-ți mai amintești numele învățătoarei. Văd că le știi pe toate, remarci pe un ton ce se vrea sarcastic. Bineînțeles, fiindcă vin din viitor. Ți-aș putea spune o mulțime de chestii. Pe urmă afli că nu și-a dorit niciodată să fie extraterestru. De ce și-ar dori cineva să fie extraterestru, te întrebi. Pe el, însă, nu-l întrebi nimic, evitându-i astfel provocarea.

Poate ar fi potrivit să faci câțiva pași pe peron și să privești în lungul liniei ferate, prefăcându-te că zărești ceva la capătul ei. Însă un anumit simț interior îți spune că te va ironiza, anticipând că nu vine niciun tren. Ca să-i demonstrezi că nu te interesează balivernele lui, îți cauți o preocupare, întinzi mâna și îți privești ceasul de la distanță, apoi de aproape. Între timp, el se scormonește în buzunarele pardesiului, ca și cum ar căuta un obiect mic rătăcit acolo, cu care îți va dovedi nu știu ce adevăr, în cele din urmă nu-l găsește, renunță. Înainte de a deveni ziarist, am lucrat o vreme la Asociația Nevăzătorilor, îți mărturisește, deși unii erau nevăzători numai pe hârtie. Alții însă erau înzestrați cu percepția dermato-optică, ceea ce le permitea să vadă cu vârful degetelor, iar alteori cu nasul sau chiar cu picioarele, dacă erau desculți. Își făcuseră în secret cont pe TikTok și se distrau postând videoclipuri pe care numai ei le vedeau, un veritabil dezmăț. Orbii sunt mari fani de TikTok, desigur, adaugă într-un târziu. Dar uneori te poți sufoca respirând același aer cu ei, mai ales atunci când dansează. Să nu faci niciodată prostia asta! Au alt simț al timpului și, dacă intri în dans cu ei, te poți trezi în trecut, așa cum am pățit eu. Chiar și acum sunt în trecut, dar mai încoace, însă pe vremea aceea eram cu mult timp în urmă, fiindcă prezentul propriu-zis există doar în ultima clipă a vieții. Ți-aș putea povesti despre asta, ai auzit de Febra Dansului? Eu am trăit-o pe propria-mi piele, dacă pot spune așa, continuă fără să-ți aștepte răspunsul. Pe data de paisprezece iulie 1518, mă aflam la Strasbourg, când o femeie a început să danseze Tarantela pe stradă, în fața casei mele, fără niciun fel de muzică. Mai târziu, aveam să văd sute de persoane, deopotrivă bărbați, femei și copii, dansând până la epuizare pe străzi și în piețe, unii fără motiv, alții fiindcă dansau ceilalți, într-un delir sălbatic, denumit de unii dansul Sfântului Ioan sau al Sfântului Vitus. Nici măcar nu le cânta cineva. După aceea, le cânta ca să-i obosească mai repede. Formau cercuri și, ținându-se de mână, dansau ca niște epileptici, scoțând chicote și strigăte, până cădeau lați, iar unii mai slabi din fire își dădeau duhul de-a binelea. Pe atunci încă nu existau ziare. Abia câteva sute de ani mai târziu, am citit într-o carte că acea cumplită epidemie, al cărei singur leac era să porți încălțăminte cu vârful pătrat, a făcut sute și mii de victime în toată Europa. Și, ce să vezi, acuma de curând au inventat o limbă magică, fără cuvinte și cu o forță complet oarbă. Dacă te prinde în mrejele lui, e mai rău ca Febra Dansului. 

Ar trebui să te ridici și să pleci. Un mic gest de nerăbdare, iar el, parcă ghicindu-ți intenția, s-a tras mai aproape și îți pune mâna pe braț. Omul e un virus cosmic, te anunță, obligându-te să-ți întorci privirea și să-l privești ca pe un virus. Te-ai străduit să-l ignori, dar din cuvintele lui se înfiripă tot mai clară, și atât de puternică încât pare vie, imaginea a ceva din trecutul îndepărtat, amintirea pe care o credeai uitată a unei ființe și a unui loc care nu au făcut propriu-zis parte din viața ta și aparent nu au lăsat nicio urmă afectivă. Nu știi de unde vine, cum a ajuns până aici și de ce adierea ei te va urmări apoi zile la rând. În ciuda unor inconsecvențe, detalii de o limpezime neverosimilă îți confirmă o anumită importanță a acelui moment, pe care abia dacă o întrezărești, fără a o putea lămuri, nu contează din ce motive. Rămâne doar contingența, obscură și imposibil de articulat în vreun limbaj, cu propria ființă, la care ajungi printr-o vagă intuiție, ghicită doar prin efecte. Presupunând că e un fenomen pur mental care anunță ceva, o premoniție inversă; poate că până dimineață, când te vei trezi, îl vei fi uitat. 

A fost doar o simplă întâlnire, al cărei mesaj rămâne indescifrabil. Când mergi noaptea cu trenul și compartimentul e luminat, iar afară e întuneric, geamul devine oglindă și un fel de ecran dincolo de care orice altă realitate e doar presupusă. Realitatea ta empirică este în acea oglindă, deși ceea ce vezi e o imagine virtuală creată de reflexia luminii artificiale din compartiment. Vei urca sau nu în acel tren, iar într-un târziu vei înțelege că ai făcut exact ceea ce el ți-a spus să nu faci, suspendat pe linia dintre două lumi la fel de iluzorii.

2. Povestea fostului ziarist

Era în anii dificili ai Covidului. În criză de idei, ieșirile din casă fiindu-mi limitate și căutând să dau o întrebuințare timpului de prisos pe care pandemia l-a făcut cadou oricărui pensionar, am început să intru pe contul de Facebook al soacrei mele, din simplă curiozitate, firește. Și profitând de analfabetismul ei digital, care a condus-o la imprudența de a-mi cere să-i creez contul, astfel că îi știam parola. Cu acea ocazie, am constatat că oamenii intră pe FB fiindcă simt în ei o acută nevoie de a avea dreptate. Iar FB le oferă exact ceea ce caută, fără să fie conștienți că exact asta caută. Cam ca în parabola cu Porcul Spinos din Călăuza lui Tarkovski, dacă o știi. Dacă nu, îți recomand să vezi filmul, e o capodoperă. Pe mine m-a cam plictisit, fiindcă totul se întâmplă foarte lent. Am reținut totuși că Porcul Spinos voia să ajungă în Camera Dorințelor, ca să-și întoarcă fratele din moarte. În loc de asta, a primit o mare sumă de bani, iar fratele său a rămas acolo unde era.

Mai întâi am fost dezamăgit de nenumăratele poze cu pisici, selfie-uri ale unor dame cu coafuri din anii ʼ90 și clipuri cu tâmpiți care te fac să râzi. După o vreme, am început să contribui cu unele comentarii, de o ironie fină și totodată indulgentă, la anumite postări. Desigur, fără să mă implic afectiv și contând pe împrejurarea că le scriam pe profilul soacrei mele. Drept recompensă, FB îmi oferea reclame la suplimente alimentare, case la preț de chilipir în Italia sau în Grecia, invitații la cursuri de dezvoltare personală, iar în final, o avalanșă de postări ale unor grupuri preocupate de bunăstarea mea sufletească. Nenumărate persoane deosebite, mentalhealthieni, bioenergoterapeuți, consilieri holistici sau simpli guru cu conexiuni la Infinitul Inteligent se străduiau din răsputeri să mă învețe cum să-mi îmbrățișez destinul.

Nu știu dacă Porcul Spinos de la originea acestei avalanșe eram eu sau era soacră-mea. Utilizam amândoi același cont și e greu de stabilit care dintre preferințele noastre secrete a cântărit mai mult. Mă tem că, fiind secrete, nu voi afla niciodată. Dar un vechi proverb evreiesc zice că atunci când ceva este prea mult, ceva lipsește, iar eu mi-am propus să caut ce lipsește, pentru a rezolva problema. Îți spun de pe acum că nu am rezolvat nimic. 

Pentru a păcăli algoritmul, m-am înscris incognito (adică am înscris-o pe soacră-mea) în grupul Renașterea Magică. Mă interesa vibrația numărului 11, ziua de naștere a soției mele, despre care aveam să aflu de îndată că este o vibrație de Maestru, aducând cu sine Inspirația, Intuiția și Conexiunea Divină, adică exact ceea ce-mi lipsea. De exemplu, aproape în fiecare zi la ora 11:11, Universul îmi trimitea un mesaj: Ești pe drumul cel bun, ascultă-ți sufletul și ai încredere în destinul tău – deoarece, reflectată în oglindă, ora 11:11 înseamnă același lucru. În noaptea care a urmat primului mesaj de acest fel, m-am trezit pe la ora trei cu un flux puternic de energie care curgea prin mine ca un râu. O voce clară și puternică, pe care ulterior am identificat-o ca aparținând președintelui Statelor Unite, m-a anunțat că, pentru a salva sufletul Americii, trebuie mărite taxele. După aceea, timp de vreo cinci secunde, mi-am simțit creierul conectat la un câmp informațional superior, semn clar că glanda mea pineală se activase spontan. Am sărit speriat din pat, crezând că am luat-o razna, și a durat câteva ore până m-am liniștit – mai precis, până s-a făcut dimineață. În tot acest timp, îmi repetam că gândurile mele sunt curate, iar emoțiile mele sunt liniștite, și primeam numeroase semnale din spațiu, sub formă de frecvențe subtile care făceau să mă doară capul. Nu era prima oară când mi se întâmpla, mai avusesem uneori impresia că în capul meu sunt două creiere care luptă unul împotriva celuilalt, fără să mă alarmez prea tare. Știam deja, citisem numeroase studii potrivit cărora ADHD-ul nu este o boală, ci un sindrom neurodivergent, mai bine zis o tulburare emoțională – în fine, nu chiar simplă – pe care aproape toți oamenii o au. Ceea ce înseamnă că e ceva normal. Iar dacă e normal, aproape că nu există. S-a stabilit științific asta, după ce Big Pharma a produs și a vândut o mulțime de medicamente pentru combaterea lui. Uneori e doar un sentiment, de exemplu sentimentul că prezentul e prea lung, aproape la fel de lung ca în filmele lui Tarkovski. Sau chiar un presentiment, ca acela pe care l-am avut în copilărie, după ce am căzut dintr-un cireș și am avut niște presentimente, dar nu mai țin minte despre ce era vorba. Tot ce îmi amintesc e că, timp de câteva ore sau poate câteva zile, șchiopătam și, oriunde m-aș fi aflat, nu știam ce caut acolo. Mult mai târziu, adică acuma de curând, aveam să aflu că durata vizuală a prezentului normal este de numai cincizeci de milisecunde. Au stabilit cu precizie niște oameni de știință. Dacă ar fi un an, am vedea lucrurile și ființele mișcându-se imposibil de încet, de fapt stând pe loc, așa cum stă pe loc acul orar al ceasului, deși se mișcă totuși de la o oră la alta. Te rog să mă crezi, chestia asta implică un șir de consecințe, la capătul căruia mă aștepta călătoria în timp. Fiindcă, pornind de aici, am început să călătoresc în timp.

După cum ți-am spus, pe vremea aceea lucram la ziarul județean. Nu că ar conta în vreun fel, însă trebuie să recunosc că rubrica mea zilnică, intitulată oarecum savant Serendipity, era cea mai citită. Poate exagerez un pic, fiindcă pe primul loc era totuși pagina de ferpare. Dar aveam un număr impresionant de cititori, iar asta m-a făcut un nume relativ cunoscut în județ, deși eu ca persoană preferam să rămân cât mai discret și nu-mi arogam vreun merit deosebit. Mai ales știind că multe din poveștile pe care le publicam erau preluate de pe contul de Facebook al soacră-mii – le adaptam un pic, schimbam ici și colo unele cuvinte, îndreptam eventuale greșeli de ortografie și trimiteam textul la tipar. Nimic condamnabil, aș zice. De altfel, și pe pagina vecină, aceea cu ferparele, se repetau mereu și mereu cam aceleași propoziții, cu doar câteva nume schimbate, fără ca asta să deranjeze pe cineva. Contam pe faptul că cititorii mei nu se vor osteni să caute sursa originală a poveștii, iar dacă ar fi făcut-o, ar fi descoperit nu una, ci zece sau douăzeci de variante ale aceleiași povești – deci, care era cea originală? Unii ar numi asta plagiat, însă eu îi voi spune Bricolaj Textual. Este, dacă vrei, ceva ce altădată făceau culegătorii de folclor. Luau de ici și de colo snoave, balade sau povești, le aranjau un pic, mai puneau ceva de la ei, iar după aceea publicau cărți pe care le semnau cu numele Petre Ispirescu sau Ion Creangă. Povestea Porcului, de exemplu, are numeroase variante în aproape toată Europa. În zilele noastre, când folclorul s-a mutat pe internet, ar fi păcat să rămână nevalorificat, întrucât nu se știe ce urmează. 

Problema e că nici eu nu știam ce urmează. Din păcate, am înțeles prea târziu, după ce Camera mi-a indicat clar, prin intermediul unor forme geometrice, bip-uri în creier și lumini foarte strălucitoare, că fusesem ales pentru ceva și că nu-și poate îndeplini planurile fără mine. Încă neștiind despre ce e vorba, într-un moment de inspirație mi-am dat seama că avea legătură cu activitatea mea frauduloasă pe internet. Putea fi o misiune spirituală sau, dimpotrivă, o atenționare. În orice caz, ultimul lucru la care m-aș fi gândit ar fi fost un consult medical. Am părăsit grupul de Renaștere Magică și m-am înscris într-un alt grup, mult mai promițător, de Armonizare Energetică, dar pentru asta a trebuit să răspund mai întâi la câteva întrebări, în funcție de vârstă. Firește, mi-am declarat o vârstă falsă, ca să nu mă fac de râs. 

— Evaluându-ți răspunsurile la acest test, voi putea elabora un plan de acțiune care să te ajute să rămâi concentrat și să-ți atingi obiectivele. Ai vreun obicei la care vrei să renunți? 

— Să nu mă scobesc în nas când sunt singur.  

— Există aspecte ale bunăstării tale emoționale pe care ai dori să le abordezi? 

— Nu știu despre ce să vorbesc cu oamenii. 

— Te simți adesea de parcă ești un impostor? 

— Uneori îmi este greu să mă relaxez. 

Probabil că răspunsurile mele au fost suficient de convingătoare pentru a fi inclus în programul de activare a „geamănului adormit” – vei înțelege mai încolo ce înseamnă asta. 

Dar aceste detalii tehnice, altminteri necesare, m-au cam îndepărtat de subiect. Pe baza răspunsurilor mele, Camera a ajuns la concluzia că am microbiomul în neregulă, relații proaste în familie și un nivel scăzut de încredere în mine însumi. Ceea ce știam. Ce nu știam era că dialogam cu un chatbot. Deocamdată am aflat lucruri foarte interesante despre vibrațiile vindecătoare, eliminarea miasmelor psihice din celule, chirurgia astrală, vindecarea stelară cuantică, coduri sacre numerice, rasele non-umane, călătoria în timp, o mie și una de vrăji pentru a-ți vindeca frica de viață – și, chiar dacă te-am plictisit, lista ar putea continua. Creierul meu le înregistra aparent pasiv și abia mai târziu a început să le asocieze în secvențe de fraze, fără un conținut propriu-zis conștient. Îmi permit să presupun că, prin așa-zisul efect Ganzfeld, primeam niște mesaje telepatice cu ușoare simpatii pravoslavnice. Întrebarea e dacă nu cumva exact asta căutasem. 

3. Trenul invizibil

Fostul ziarist tace pe neașteptate. Știi că povestea lui nu s-a terminat, poate că abia începe, îți spune asta însăși tăcerea lui mohorâtă și faptul că e însoțită de un ușor bâțâit al picioarelor, ceva ca un tremur, de parcă i-ar fi dintr-odată frig. Trupul i se apleacă înainte, pregătit să se ridice, eventual să plece, dar nu se ridică. De ce naiba simți nevoia să-l consolezi? Bineînțeles, pe Facebook dai peste tot felul de ciudați, spui cam la întâmplare. Lumea e în așa fel făcută încât orice idee proastă devine bună, dacă numărul viruși care o transmit depășește pragul critic, răspunde ca și cum te-ar contrazice. De data asta a fost greșeala mea, fiindcă am insistat să obțin Claritatea. De aceea am ieși din grupul de Armonizare Energetică și m-am înscris în grupul de Chirurgie Psihică. Nici măcar nu știam ce înseamnă asta, dar iată ce înseamnă: te loghezi la ei și e ca și cum ți-ai vota propria realitate. De altfel, savantul mexican Jacobo Grinberg susține că Universul este un câmp continuu de energie din care percepem doar o mică parte. Poate că nu susține exact asta, însă ar putea să o facă, dacă ar mai trăi. Adevărul e că nu se știe nici dacă a murit, nici dacă mai trăiește, fiindcă între timp a dispărut – pur și simplu. 

Unde vrea să ajungă? În timp ce vorbește, îți surprinzi un neînsemnat impuls de empatie, ca și cum povestea lui te-ar include treptat. Un delir cuminte, calm și aproape coerent, mărturisind o durere umilă, provenind poate din nenumăratele eșecuri ale vieții. Amestec de iluzii, metafore și superstiții, punctat cu mici surprize, cum ar fi această apariție neașteptată a doamnei Theeona, pentru că nu-ți spune cine este doamna Theeona. Ea a înțeles imediat cât de profund mă implicam în lumea nevăzută și modul în care aceasta îmi influența realitatea. De fiecare dată când transcendeam Portalul Stelar Fomalhaut, asociat planetei Neptun, aveam parte de un eveniment energetic important și simțeam o puternică transformare interioară. Doamna Theeona? te miri. Deși nu am cunoscut-o personal, știu că vedea evenimentele viitoare privind într-un bol cu apă. Iar după ce am devenit Adeptul ei, m-a învățat cum să-mi centrez eul și să mă conectez la energia abstractă a banilor printr-un simplu like. Mă rog, asta e totuși o figură de stil, fiindcă trebuia să dau mii de like-uri zilnic și nu la întâmplare, ci numai la anumite postări, pe care ea însăși mi le semnaliza. Pentru fiecare o mie de like-uri primeam zece lei. Sau urma să primesc, dar mai târziu s-au întâmplat niște chestii și n-am mai primit…  Ce chestii? Ei, nu mai contează – tace, așteaptă câteva clipe, atât cât să-ți asmută curiozitatea. E despre domnul Gaby, îți dezvăluie aproape în șoaptă, fluturându-și mâna a renunțare. Doamna Theeona spunea că uneori dorința face ca lucrurile să se întâmple… 

Nu-l mai interesează dacă îl asculți sau nu, treptat cuvintele lui devin umbre, un monolog uniform, mormăit, un fel de pâclă sonoră dincolo de care ai putea descoperi, dacă ai reuși să o străbați, cheia unei enigme. Încât în final te întrebi dacă nu cumva în tot acest timp el a tăcut și ți-ai auzit doar propriile gânduri. 

Între timp, prin vocea unei femei, difuzoarele anunță un tren, dar nu se înțelege nici din ce direcție vine, nici când va ajunge, nici destinația. Din clădirea veche a gării ies câțiva oameni cu bagaje și se înșiră la marginea peronului numai acolo, în fața clădirii. Apoi apare și impiegatul, ținând un steguleț galben în mână și le explică ceva, iar ei se întorc dezamăgiți, unul câte unul, înapoi în sala de așteptare. Peronul rămâne la fel pustiu ca mai înainte; doar voi doi și, în celălalt capăt al peronului, impiegatul. 

Undeva peste linii, în curtea uneia dintre casele modeste înșirate acolo, latră un câine. Deși nu e soare, lumina calmă a după-amiezii face ca întreg peisajul să arate ca într-o fotografie de secol nouăsprezece. Secunda fără vârstă a zilei, care s-ar putea prelungi oricât, fără ca cineva să-i remarce persistența. Dar bărbatul de lângă tine o curmă ridicându-se brusc și parcă tresărind de pe bancă. Acum trebuie să plec, te anunță. Ba nu, fiindcă nu mi-ai spus esențialul – și îl apuci de mâneca trenciului, obligându-l să se așeze sau doar încercând asta. De fapt dumneata nu aștepți niciun tren, îți răspunde smucindu-se din prinsoarea ta. 

Totuși se întoarce și abia acum te privește propriu-zis, fiindcă privirea lui te cântărește, deși alunecând totuși pe lângă tine. Mi-ai putea face un mic serviciu, spune cu o voce dintr-odată clară și neașteptat de lucidă. Vreau să confirm teoria potrivit căreia există lucruri care nu există. În curând, trenul va ajunge în gară, iar lumina este încă bună. Poate e chiar momentul ideal, adaugă privind în jur, asigurându-se că nu-l mai aude și altcineva, în timp ce duce mâna la buzunarul interior al trenciului. De acolo extrage telefonul mobil de ultimă generație, negru, lucios, elegant, ecranul căruia afișează ora cu o precizie atomică. Îl întoarce pe o parte și pe cealaltă, îl expune câteva momente în palmă, parcă l-ar cântări. E nou nouț, l-am cumpărat azi-dimineață… – și înțelegi că nu ai altă opțiune. Un gând care trăiește doar în clipa aceea. Cred că vrei să-ți fac o poză, spui în timp ce primești telefonul. Nu acum, îți răspunde. Peste două minute, trenul pe care îl aștept va intra în gară. Poate că nici nu-l vei vedea, fiindcă circulă cu o viteză amețitoare. Dar trebuie să fii foarte atent, iar când va ajunge în dreptul meu și voi urca, să apeși pe acest buton. Dacă reușesc să urc, voi călători apoi în timp, înainte și înapoi. Însă trebuie acționat repede, fiindcă nu se știe din ce parte vine.

— N-ar fi mai bine să aștept să oprească? 

— E un tren expres, nu oprește în nicio stație.

[Vatra, nr. 7-8/2025, pp. 5-7]