Petru Cimpoeșu – Interludii (VI)

Numai morții știu dacă moartea e ceva adevărat. Îmi amintesc abia acum iarna aceea și fantomele ei ca niște mingi moi. Celelalte anotimpuri au fiecare locul lui, cu întâmplări mai mult sau mai puțin anonime. Dar iarna aceea lipsește sau e în altă parte. Ca muzica pe care o auzi răzbătând până la tine dintr-o altă cameră, sau poate de undeva din depărtare, încât în cele din urmă nici nu o mai auzi propriu-zis, doar o bănuiești. De parcă ar fi fost un singur anotimp, cu neînsemnate variații de peisaj. Știu că, pe vremea când căutam împreună perfecțiunea morală, Moșul m-a invitat odată, singura dată, la el acasă. Și îmi amintesc că era iarnă, dar nu-mi amintesc ninsoarea sau drumul prin zăpadă. Poate și din cauză că amintirea a ceea ce a urmat e mult mai puternică.

Citește în continuare →

Petru Cimpoeșu – Interludii (V)

Încerc să-i explic lui Vorel, iar el nu înțelege – sau se preface atât de bine, pentru că își dă seama că nici eu nu înțeleg – mă întrerupe mereu, de fapt îmi obstrucționează ideile, îmi pune atâtea întrebări inutile încât în cele din urmă nu mai înțelegem niciunul despre ce vorbim, iar eu mă enervez și tac. Tace și el o vreme, până când apreciază că mi-a trecut supărarea, apoi găsește o întrebare așa-zis naivă, pe care și-o pune sieși, cu aerul că se întreabă cât o fi ora.

– Când a spart oul de găină, înainte sau după ce a căzut din vișin?

Citește în continuare →

Petru Cimpoeșu – Interludii (IV)

Uneori am impresia că îți scriu doar pentru a-mi citi trecutul. Dar cuvintele au niște pleoape care clipesc pe neașteptate, rămânând apoi închise; tăcute, se duc pe alt drum. Și atunci, eu însumi orbecăiesc printre ele căutându-le înțelesul, neînstare să-mi aflu locul de întâlnire cu cel despre care îți scriu. Pare că viața lui, alcătuită dintr-un șir de gesturi adesea lipsite de sens, îl căuta și nu îl găsea. De multe ori, gândindu-mă la anii aceia, mi se pare că tocmai eu lipsesc din peisaj. Se întâmplă câteodată ca într-o familie de muți să se nască un copil care aude și poate vorbi. Îmi imaginez că eu însumi aș fi acela, doar că nu părinții mei sunt muți, ci un anumit crâmpei din trecut, în care altcineva mi-a luat locul. Orice l-aș întreba, el nu mă aude, iar pe de altă parte, oricâte semne mi-ar trimite, nu le înțeleg, și din spațiul gol dintre noi se ivește pe nesimțite un fel de inadecvare în raport cu mine însumi.

Citește în continuare →

Petru Cimpoeșu – Interludii (3)

Cât de tare și de dureros doream să ai dreptate! Și totuși, când rămâneam singur, mă îndoiam că un sunet sau un grup de sunete, chiar dacă îl vom numi imn, chiar cântat simultan de mai multe voci, pentru a forma un mănunchi puternic ca o rază laser, și mai ales cântat numai în gând, ar schimba ceva în ordinea lucrurilor. Cum ar putea niște semne care codifică acel sunet să transmită un mesaj pe care nimeni nu-l înțelege, deși toți îl simt sau îl presimt? Dacă zece oameni vizualizează simultan cifra cinci, oare va căpăta aceasta corporalitate? Eram dispus să admit că televiziunea este un vis comun. Descifrând ordinea implicită a unui semnal primit de la mare distanță, poate să producă structuri mentale și  să creeze imagini sau să inducă iluzii care pot vindeca sau, dimpotrivă, îmbolnăvi mentalul colectiv. Dar, oricât mă străduiam, nu reușeam să admit că mintea mea este un ecran de televizor care primește semnale de la un presupus câmp ondulatoriu. Dacă Universul e undă, adevărata mea conștiință este emisă în altă parte, iar asta care vorbește sau scrie este doar proiecția ei locală, vibrație decodată. Trebuind să înțeleg de aici că materia însăși este proiecția localizată și impură a Rezonanței… Universul e orice, nu știm ce denotă acest cuvânt, mult prea abstract pentru a numi ceva anume. În loc să-mi răspunzi, mă întrebai: nu ai avut niciodată impresia că mâinile tale nu-ți aparțin? Fiindcă mâinile nu sunt decât creația activității mele de reprezentare. Așa cum sunt cuvinte care spun altceva decât ceea ce spun.

Citește în continuare →

Petru Cimpoeșu – Interludii (II)

Dacă stau cu spatele la fereastră și privesc tabloul din sufragerie, o reproducere după Doamna cu evantai a lui Klimt, nu văd propriu-zis tabloul, ci dungile de lumină reflectate de sticla care îl protejează. Peste luxurianța lui cromatică se suprapun contururi în culori estompate, totuși suficient de precise, căci bustul firav al Doamnei, levitând parcă printre flori cărnoase și păsări exotice, se destramă în luciul sticlei, pierzându-se în umbrele fremătătoare ale după-amiezii. Soarele bate direct în geam, o fâșie de lumină puternică se întinde de-a lungul încăperii până lângă peretele pe care stă agățat tabloul, iar reflexul ei depune peste desenul acestuia fragmente de mobilier, perdeaua trasă într-o margine a ferestrei și chiar frunzele trandafirului japonez aflat pe balcon. Astfel, înțelesul lucrurilor se tulbură. Pot alege, cu un efort al vederii, dacă să privesc tabloul sau ceea ce, din spatele meu, se reflectă în el într-un alt strat de forme, dispuse parcă mai riguros și mai ferm, ca într-un ciudat palimpsest. E ca și cum aș alege, între două iluzii, pe aceea pe care să o ridic la rangul de realitate, sau între două amintiri, pe aceea din care să-mi improvizez un trecut. Dar de ce nu le-aș lua împreună? Fiindcă persistă între ele o contradicție dureroasă, o inadecvare de natură a le despărți pentru totdeauna și, deși aparent ele coexistă, de fapt se anihilează reciproc. Este, poate, modul nostru obișnuit de a privi întâmplările vieții. Dacă cineva s-ar afla pe balcon și ar privi dintr-un anumit unghi prin sticla geamului, atunci eu aș deveni pentru el ceea ce tabloul este pentru mine, amestecat cu o bucată de cer și cu fațadele blocurilor de peste drum, cam în același fel în care o amintire veche își dizolvă conturul și se risipește în una mai nouă.

Citește în continuare →

Petru Cimpoeșu – Interludii (1)

La începutul verii, în gările de câmpie se pot vedea adesea pâlcuri de maci însoțind până departe linia ferată, ca niște dâre de sânge încă viu. În urma trenului, măturate de curentul de aer, tijele lor gracile se apleacă într-un freamăt temător, parcă și-ar spune ceva în șoaptă, iar florile de catifea își risipesc petalele printre tufe de păducel și ierburi spinoase. În zare, norii se îngrămădesc târându-se spre un fel de vale a cerului, apoi fluierul îndepărtat al locomotivei își flutură în văzduh pânza sonoră ca pe o batistă de adio. După ce ultimul vagon de tren a dispărut dincolo de linia orizontului, liniștea e cu atât mai intensă; zborul unei gâze o ridică spre cer. Pare că, în lumina încremenită a amiezii, însăși respirația lumii s-a oprit o clipă. Printre pietre înnegrite și traverse de stejar mirosind a păcură, câteva măciulii rămase fără petale se înalță ca niște ființe plăsmuite din resturile unui vis hipnotic și își întind gâtul, cu grația unor păsări flamingo, pentru a privi spre lanurile de grâu din zare… – acolo e patria lor. Cine le-a izgonit, de ce au plecat și cum au ajuns aici? Poate că e numai unul din jocurile banale ale hazardului. Păsările au ales boabele de grâu căzute din vagoane și s-au hrănit cu ele, iar semințele de mac, prea mici, au rămas ale nimănui și, într-un târziu, au încolțit. Dar poate că mai e și altceva, ce nu vom afla niciodată.

Citește în continuare →

Teona Farmatu – Travestiurile memoriei

Bărbați fără degete și alte amintiri penibile*, cel mai recent volum al lui Petru Cimpoeșu, propune o colecție de texte greu încadrabile într-o anumită tipologie, o serie de flash-fictions care se impun printr-o diversitate asumată și bine reglată în balansul real-ficțional. De altfel, întregul volum poate fi citit fie ca un grupaj de compoziții individualizate, fie ca un roman, însă unul atipic datorită acestei discontinuități volubile. Deși încă din primul text intitulat Cu inimă bună, un pseudo-cuvânt-înainte (unde autorul precizează faptul că textele au fost publicate anterior, majoritatea în revista Vatra), liantul dintre ele nu reușește în cele din urmă să traseze niște frontiere sigure în ceea ce privește unitatea volumului. Într-adevăr, nu putem vorbi despre unul sau mai multe fire narative care să contribuie la o construcție romanescă, însă elementul coagulant al cărții constă în mecanismele memoriei și ale gândirii, un tip de (re)actualizare a unor semnificații care, odată discursivizate, produc adevărate anecdote, bucăți de memorii ori istorisiri aflate la limita ficțiunii. Citește în continuare →

Petru Cimpoeșu – Pisici (Nobilul Bastet și Mură, băiat din popor)

Bastet este, mai bine zis a fost, o pisică. Însă nu orice pisică, ci una nobilă! Mai mult decât nobilă se poate? Bineînțeles: celestă! Au fost vremuri când anumiți oameni, mai ales femeile însărcinate, i se închinau ca unui zeu. De fapt, deși unii susțin că zeii nu există, Bastet chiar era un zeu. Fiindcă pe vremea aceea, adică în urmă cu vreo trei mii de ani, zeii existau pe bune. Pe urmă a venit Nietzsche și a desființat totul. Dar vechii egipteni, căci despre ei este vorba, nu auziseră de Nietzsche. În mitologia lor, Bastet, considerată ochiul zeului Ra, sora lui Ra sau fiica acestuia – mă rog, ceva destul de confuz în legătură cu Ra – era venerată ca zeița (sau zeul – dacă o fi fost motan, dar un motan nu poate fi sora cuiva) protectoare a femeilor gravide, a copiilor faraonului, în general a tuturor copiilor și, până la urmă, a oricui avea nevoie de protecție. Lângă Alexandria (nu aia a lui Dragnea, alta) a fost descoperit relativ recent un templu închinat zeiței sau zeului Bastet. Restul aflați de pe Wikipedia.

Citește în continuare →

Petru Cimpoeșu – Antrenorul de tenis și antrenorul literar

Mai întâi, ce înseamnă un bun antrenor de tenis? Nu trebuie să fi fost un mare campion, să fi câștigat nu știu câte Grand Șlemuri, e suficient să fi ajuns la un oarecare nivel de performanță, la care înțelegi ce este tenisul. Sunt unii mari campioni care nu au înțeles asta niciodată – Ilie Năstase, de exemplu. Alții, mai degrabă jucători de pluton, n-au fost prea bine înzestrați de la natură și, ca să facă performanță, a trebuit să gândească tenisul mai mult decât cei așa-zis talentați, care doar l-au intuit. Abia aceștia ar putea ajunge buni antrenori. Nu le poți spune: dacă ești așa deștept, poftim racheta, joacă tu în locul meu! Antrenorul știe că nu poate lovi mingea mai bine decât jucătorul, dar, din tribună, citește mai clar jocul, gândește mai lucid decât elevul său din teren, vede mai bine greșelile pe care acesta le face și punctele slabe ale adversarului. Îi poate da sfaturi utile, pentru că îl cunoaște mai bine decât jucătorul însuși se cunoaște, și îl poate ajuta să câștige. Sub rezerva că și adversarul jucătorului său are un antrenor poate la fel de bun, își dorește la fel de mult victoria.

Citește în continuare →

Petru Cimpoeșu – Croaziera. Aventuri în Marea Baltică (partea a doua)

 

Opt

Oamenii îmi par tot mai mult o specie ciudată. Unii dau o mulțime de bani ca să vadă locuri unde semeni de-ai lor au avut parte de o moarte violentă. Cu cât mai mulți, cu atât mai bine, atracția turistică e mai nostimă. Un morman imens de cadavre poate deveni, în anumite condiții, un obiectiv turistic mult mai cool decât Turnul Eiffel – fiindcă pe ăla l-au văzut toți proștii. Nu e vorba doar de Auschwitz. Acuma, de curând, am auzit că se organizează excursii în acele zone din Siria care au fost bombardate pe rând de ruși, iranieni, americani, turci și alte armate aflate în trecere pe acolo, sate și orașe din care n-au mai rămas decât niște grămezi de moloz. Dai bani grei ca să vezi asta, să faci poze și să ai niște sentimente deosebite! Iar când te întorci acasă, la poți arăta acele poze prietenilor, ca să-i impresionezi și pe ei. Sau poate preferați o excursie la Cernobîl? Și acolo a fost o catastrofă grandioasă, merită văzută! Eventual, poți cumpăra un teren sau o casă în zonă, ca să fii și mai special. O mulțime de agenții de turism abia așteaptă să-ți înhațe pitacul.

Citește în continuare →