Victor Popa este elev normalian la Ecole Normale Supérieure din Paris, înscris în cadrul departamentului de filosofie pentru a pregăti un master în filosofie contemporană cu un proiect de cercetare în estetică și epistemologie. A studiat la Lycée Henri-IV în cadrul claselor pregătitoare literare (prépa littéraire) între 2019 și 2022.

Când vânzătorul spune „Roșiile sunt foarte zemoase.”, acesta descrie legumele de pe tarabă, încercând în același timp să-și convingă potențialul cumpărător să-i achiziționeze produsul (dimensiunea perlocuționară a frazei, ce vizează realizarea unui efect, aici o anumită reacție a cumpărătorului) și exprimându-și eventual mândria de a fi cultivat astfel de tomate (dimensiunea ilocuționară¹, care vizează realizarea unei acțiuni prin actul însuși de a pronunța respectiva frază). Fraza proferată are o putere de se referi la un fapt verificabil empiric (anume al virtuților roșiilor de pe tarabă) și este susceptibilă de a avea o valoare de adevăr: cumpărătorul, sceptic, poate verifica dacă roșiile sunt într-adevăr zemoase. Însă ce se întâmplă atunci când pronunț o frază estetică, care conține un predicat estetic, de tipul „Sculptura din hol este foarte frumoasă”? Putem spune că fraza descrie vreo proprietate reală a obiectului cu pricina? La această întrebare, putem distinge patru tendințe principale în estetica de astăzi: un răspuns non-cognitivist, altul subiectivist, o poziție relativistă și un realism estetic.

Poziția cea mai radicală este cea non-cognitivstă, care neagă frazelor estetice orice conținut propozițional: când pronunț „Sculptura din hol este frumoasă”, nu descriu nici sculptura, nici vreo reacție de admirație trăită de mine, ci doar îmi exprim această reacție (conform emotivismului) sau încerc să recomand o astfel de atitudine celui căruia îi adresez fraza (pretenție a prescriptivismului). Fraza ar avea exclusiv o forță ilocuționară, dar nicio pretenție de a se referi la o realitate din afara actului de limbaj efectuat. Frazele estetice ar fi exclusiv evaluative și ar exprima fie o atitudine de aprobare, fie una de dezaprobare, ce se poate raporta la (1) un obiect sau o situație X care devine subiectul gramatical al frazei estetice, (2) un aspect sau o proprietate a lui X, (3) o utilizare a lui X sau un obiectiv pe care l-am putea realiza cu ajutorul lui X sau (4) un tip de atitudine în fața lui X². Să analizăm cele patru poziții pentru a vedea dacă posedă insuficiențe.

Dacă ne referim la obiectul sau la situația X, atunci fraza „X este frumos” exprimă sau recomandă o atitudine globală pozitivă în fața lui X, nemaifăcând distincție între diferitele sale aspecte. Totuși, emitem în mod uzual fraze de tipul „X este frumos, dar…”, menționând în al doilea membru al frazei un aspect sub care emitem o evaluare negativă a lui X. Aceste fraze devin auto-contradictorii în optica acestei prime specii de non-cognitivism, căci fraza ar echivala cu „Recomand X, dar nu îl recomand”, ceea ce ar face ca orice emitere de acest fel să devină semn al unei schizofrenii ori a unor grave probleme de coerență mentală. Or, aceste fraze sunt în sine coerente, căci putem, spre exemplu, aprecia X din punct de vedere estetic fără a avea aceeași atitudine dintr-un punct de vedere moral (ca atunci când condamnăm pamfletele antisemite ale lui Céline). Nu trebuie să fiu nebun pentru a emite astfel de judecăți.

A doua specie de non-cognitivism recunoaște necesitatea de a avea acest spațiu de joc între diferite puncte de vedere, însă aspectul estetic nu este totuși recunoscut drept o proprietate reală a lui X, ci este în continuare tradus în termeni de aprobare sau de dezaprobare nu a unei presupuse proprietăți estetice (inexistente în optica acestei poziții), ci a unei alte proprietăți ale lui X (de exemplu, fidelitatea față de un model artistic recunoscut, ori paleta de culori folosită). O evaluare estetică pozitivă („X este frumos”) ar echivala deci cu o recomandare a acestuia în virtutea unei proprietăți la care ar fi redus predicatul estetic. Totuși o problemă persistă: putem aprecia un obiect X (sau o proprietate a lui X) fără a-l recomanda în mod necesar, așa cum un juriu municipal, aflat în căutarea unui nou design de semn de circulație, poate aprecia frumusețea coloritului unei propuneri din concurs fără a o recomanda pentru implementare din cauza riscului de a perturba participanții la trafic. Coloritul este apreciat din punct de vedere estetic fără a fi recomandat.

Ar fi atunci necesar să adoptăm a treia variantă non-cognitivistă: coloritul este apreciat, însă aprecierea ar traduce o recomandare în vederea realizării unui obiectiv specific obiectelor bune din punct de vedere estetic: recomand X pentru purificarea fricii și a milei, pentru insuflarea unui adevăr metafizic sau ideologic etc. (de-a lungul istoriei, numeroase astfel de obiective au fost propuse, însă din toată această listă, non-cognitivistul ar alege doar una pe care ar ipostazia-o în obiectivul estetic prin excelență: alegerea acestuia determină deci subspecia acestei specii de non-cognitivism). Ceea ce ar spune juriul municipal („Panoul este frumos, dar nu-l recomand”) n-ar fi în mod necesar auto-contradictoriu, căci fraza proferată nu este echivalentă cu „Recomand panoul, dar nu îl recomand”, ci cu „Recomand panoul din punct de vedere estetic pentru realizarea unui obiectiv specific obiectelor estetic excelente, dar nu-l recomand în vederea asigurării circulației rutiere”. Totuși, această soluție a non-cognitivismului se auto-refută, căci dacă spun că obiectul este eficace pentru realizarea unui obiectiv, atunci fraza pe care o emit devine susceptibilă de a avea o valoare de adevăr și nu ar mai avea exclusiv o valoare emotivă și evaluativă (elogiul obiectului X), ceea ce revine la a nega teza principală non-cognitivistă: dacă „X este frumos” înseamnă că X este util pentru a-ți purifica sufletul de milă și de frică, atunci este posibil să verific dacă este cazul și deci fraza emisă devine susceptibilă de a avea o valoare de adevăr întrucât emitem un enunț factual.

În fine, poate că emiterea unei fraze estetice nu înseamnă că recunosc eficacitatea lui X în vederea realizării unui obiectiv, ci îl propun pur și simplu pe X ca pe un candidat posibil pentru acel obiectiv: „X este frumos” ar fi echivalent, pentru un perspectivist, cu „Eu utilizez X pentru obiectivul O, fă și tu la fel!”. Dacă generalizăm această nouă poziție, non-cognitivistul ajunge să spună că de fapt recomandăm sau exprimăm o atitudine în fața lui X, un comportament anume în manipularea lui X sau în expunerea la acesta (cel mai adesea este vorba de o anumită „atenție estetică”). Eddy Zemach propune trei argumente pentru a nu adopta această ultimă variantă a non-cognitivismului: în primul rând, este absurd să pretinzi că tipul de comportament contemplativ exprimat sau recomandat de predicatul estetic nu poate avea o altă cauză (or, cineva poate admira chipul bunicii sale nu pentru că-l găsește de o frumusețe rară, însă pentru că o iubește); în al doilea rând, nu este necesar ca emiterea unei fraze estetice să vizeze imitarea comportamentului celui care vorbește (dacă spun că soția mea este frumoasă, nu mă aștept ca prietenul meu să-mi imite comportamentul de admirație, adică să o invite la cină, să-i propună să se mute împreună…); în al treilea rând, comportamentul recomandat sau exprimat de predicatul estetic nu vizează în mod specific obiectele pe care le admirăm estetic, ci se referă în general la obiecte care ne sunt dragi: o soră bolnavă, un cadou primit de la soțul defunct etc.. Se pare că nicio specie de non-cognitivism nu este satisfăcătoare: ar trebui deci să renunțăm la teza principală a acestuia, acceptând astfel că frazele estetice au conținut propozițional și nu exclusiv o dimensiune ilocuționară.

Subiectivismul estetic, care acceptă această nouă pretenție, este o poziție foarte utilizată de-a lungul istorie esteticii, având numeroase variante și fiind reprezentată de autori precum Benedetto Croce, John Dewey, Roger Scruton și Monroe Beardsley. Teza principală a tuturor acestor variante este credința că o frază estetică semnifică faptul că obiectul X poate ocaziona o experiență estetică, cel mai adesea definită prin referință la noțiunea de plăcere estetică. Fertilitatea acestei familii doctrinare se manifestă mai cu seamă în explicarea dezacordului estetic pe care-l putem constata empiric în viața de zi cu zi: de exemplu, instrumentalismul lui Monroe Beardsley susține că o operă de artă este un instrument pentru a genera o experiență estetică, ceea ce îi permite să spună că, din moment ce oamenii sunt diferiți, un instrument poate fi potrivit pentru cineva (care va emite o judecată de tipul „X este frumos”), dar mai puțin eficient pentru altcineva (care va emite o judecată negativă). Cu toate acestea, subiectivismul poate fi atacat sub cel puțin două aspecte: importanța dată noțiunii de plăcere estetică și posibilitatea definiției experienței estetice. Plăcerea estetică nu este singura și nici principala emoție ce o putem trăi în urma expunerii la o operă de artă: filmele de groază cultivă mai degrabă teama, iar anumite opere angajate politic și ideologic vizează indignarea publicului său. De asemenea, dificultatea de a defini experiența estetică printr-o listă de caracteristici necesare și suficiente a fost abordată de filosoful american Noël Carroll în articolul „Four Concepts of Aesthetic Experience” (2001), a cărui argumentație depășește scopul acestui articol.

Relativismul estetic, epurat de criteriul plăcerii estetice, poate fi văzut drept o subspecie a subiectivismului ce s-a autonomizat în virtutea puterii explicative și a pertinenței pe care le posedă la o primă vedere. Relativismul încearcă să explice existența dezacordul estetic, pe care-l vede ca pe un dezacord simulat, căci, în fond, am vorbi despre lucruri diferite, despre aparențe diferite care definesc obiecte diferite: proprietățile estetice nu au o ancorare reală și sunt reductibile la felul în care apare obiectul în ochii privitorului. A fi elegant ar însemna doar a apărea drept elegant, iar această aparență depinde de privitorul care o observă. Relativistul nu susține totuși faptul că semnificația predicatelor estetice este diferită de la un om la altul, ci doar că atribuirea acestor predicate (pe care le înțelegem cu toții în același fel, astfel încât am putea elabora o definiție a eleganței cu care să fim cu toții de acord) variază din pricina diferenței dintre observatori. Însă putem înainta următoarea obiecție: cum am putea totuși să fim de acord asupra definițiilor acestor predicate estetice dacă nu avem niciun acces la ceea ce altul vede drept elegant, frumos etc.? Această obiecție, la care se pare că nu s-a răspuns satisfăcător până acum, se inspiră din demonstrația lui Wittgenstein că un limbaj privat este logic imposibil.

În fine, realismul estetic contemporan, susținut de Eddy Zemach în Real Beauty, se distinge de realismul estetic platonician prin aceea că el neagă pretenția ontologică a existenței unui frumos în sine pe vreun nivel inteligibil al Formelor, mulțumindu-se cu afirmarea realității proprietăților estetice, proprietăți ce ar aparține obiectului ca oricare alt set de proprietăți (culoare, textură, material, distanța până la Lună etc.). Prin urmare, acest realism estetic, epurat de armatura metafizică platoniciană, acceptă posibilitatea unor teste capabile să determine dacă o sculptură este cu adevărat frumoasă sau nu, punând astfel capăt oricăror controverse. Zemach își argumentează poziția (ce poate părea surprinzătoare) în două etape: o demonstrație a realismului estetic, urmată de prezentarea unor soluții la problemele estetice ce apar în urma adoptării acestei poziții. Zemach susține că este imposibil să nu acceptăm realismul estetic dacă acceptăm oricare alt tip de realism (științific ori metafizic). Un realist științific emite pretenția de a descrie, prin legile elaborate, o realitate exterioară discursului emis: or, în cadrul elaborării legilor științelor experimentale, în practica actuală, se pare că proprietățile estetice au un rol important în discriminarea dintre ipoteze cu virtuți epistemice identice (adecvare empirică, respectarea unui protocol, a unei metode științifice etc.), diferențiate doar de numărul de cazuri de excepție pe care le admit cele două. În mod normal, acceptăm ipoteza cea mai elegantă, anume cea cu cel mai mic număr de cazuri de excepție, ceea ce îl face pe Quine să spună că în definitiv nu putem niciodată refuta o lege a științelor experimentale, căci testele empirice eșuate nu sunt nocive decât eleganței acesteia. Așadar, un realist științific este obligat să gândească în termeni estetici atunci când discriminează între legi ce descriu realmente ceea ce se întâmplă în natură: ar trebui să admitem deci că termenii estetici descriu cu adevărat aceste enunțuri ale științei și deci că frumusețea și eleganța unei teorii sunt realmente niște proprietăți (meta-discursive, căci poartă asupra unor discursuri) ale acesteia. O teorie adevărată trebuie deci să respecte și anumite criterii estetice. Să luăm acum în considerare un enunț de tipul „Nu există proprietăți estetice ale obiectelor din lume” (T): dacă T este adevărată, atunci ea trebuie să fie de asemenea acceptabilă și să satisfacă virtuțile estetice necesare, deci ar trebui să credem că nu există proprietăți estetice dacă și numai dacă T este frumoasă, ceea ce este o contradicție. Demonstrația ce leagă realismul estetic de cel metafizic se bazează pe o schemă de argumentație similară.

Însă cum am putea răspunde atunci la constatarea evidentă a controverselor estetice și a variabilității verdictelor estetice de-a lungul timpului, dacă frumusețea este o proprietate reală a obiectelor? Zemach încearcă să explice această variabilitate (ce nu apare în legătură cu alte proprietăți, căci nu avem controverse despre volumul unei statui) prin introducerea noțiunii de condiții standard de observație (CSO) specifice proprietăților estetice care au un statut special printre celelalte proprietăți reale ale unui obiect X. Variabilitatea în sine a percepției unei proprietăți nu este un argument împotriva ancorării ontologice a acesteia: un triunghi echilateral rotit în jurul centrului de greutate cu o viteză suficient de mare poate apărea pentru un observator îndepărtat drept un disc. Aceste condiții nu sunt standard și pot deci ocaziona judecăți false, construite pe niște simple aparențe. CSO pot fi îndeplinite numai de către anumite persoane: așa cum virtuțile unui vin sunt decelabile de către un cunoscător înzestrat cu un simț al gustului și al mirosului foarte dezvoltat, proprietățile estetice ale unei opere de artă nu pot fi percepute corect decât în anumite circumstanțe și de către persoane având o sensibilitate estetică, anumite cunoștințe de istorie a artei etc..

Realismul estetic al lui Zemach este totuși departe de a fi exceptat de obiecții: demonstrația sa pare să neglijeze faptul că propoziția T („Nu există proprietăți estetice ale obiectelor din lume”) se poate referi exclusiv la proprietățile estetice ale obiectelor de pe nivelul ontic (ce există efectiv în lume) și nu de asemenea la proprietățile estetice meta-discursive (ce vizează enunțuri ce există pe un nivel noetic și nu ontic al realității), ceea ce face ca acceptarea lui T să nu implice în mod automat o contradicție, căci T nu se referă neapărat și la ea însăși. De asemenea, stabilirea CSO pare să necesite cunoașterea prealabilă a proprietăților reale ale obiectului X astfel încât să putem analiza în ce condiții respectivele proprietăți se manifestă. Astfel, ajungem să definim CSO în funcție de proprietăți reale postulate și să le fondăm pe acestea din urmă în virtutea CSO observate.

Probabil că tentativa de explicație cea mai solidă rămâne cea relativistă: realismul estetic are niște baze destul de fragile (fiind mai degrabă o poziție de coerență doctrinară legată – din nou, destul de fragil – de alte poziții realiste, depinzând deci de soliditatea acestora din urmă), iar non-cognitivismul și subiectivismul larg se lovesc de insuficiențe destul de greu de depășit.

_______________________

¹ Preiau termenii lui J.L. Austin elaborați în How to Do Things With Words (1962).

² Preiau această tipologie a speciilor de non-cognitivism de la Eddy Zemach, Real Beauty (1997), care elaborează și obiecțiile pe care le voi prezenta împotriva acestei poziții.

[Vatra, nr. 7-8/2025, pp. 116-117]