Contextul istoric

Istoria casei regale din România și, în principal, a celor două perechi regale mai proeminente, este cunoscută prin publicarea multor documente, precum și a multor cercetări biografice și istorice. Trebuie amintită aici, înainte de orice, ediția de corespondență îngrijită de Sorin Cristescu, dar și numeroasele studii, unele dintre ele bogat ilustrate, semnate de Silvia Irina Zimmermann, Edda Binder-Iijima și Gabriel Badea-Păun.¹ Mai puțin sistematice sunt însă analizele documentelor literare rezultate în principal din activitatea primei regine, Elisabeta (1843-1916), în ciuda ineditului legat de faptul că vorbim, totuși, de o femeie, autoare – parțial sub pseudonimul Carmen Sylva – a unei opere cuprinzătoare, constând din texte de autor și din traduceri.² În schimb, ideea în sine a unei regine scriitoare a alimentat încă de timpuriu ficționalizări romanești. Unele dintre acestea au fost generate de un scandal politic, în centrul căruia s-au aflat Elisabeta și una dintre domnișoarele ei de onoare, Elena Văcărescu (1864-1947).³

Acest scandal își avea originea în disputa legată de succesiunea la tron. Moartea, la doar patru ani, a prințesei Maria (1870-1874) și lipsa unui descendent pe linie masculină l-au determinat pe Carol I (1839-1914) să-l numească pe nepotul său, Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen (1865-1927), urmaș la tron. Ferdinand, alintat Nando, s-a prezentat la curte în 1889. Elisabeta avea nu doar să admită iubirea dintre acesta și Elena Văcărescu, ci să îi și logodească în secret, la mormântul răposatei sale fiice. Elena era ea însăși scriitoare și compozitoare și, probabil din acest motiv, se bucurase, cel puțin până la acel moment, de susținerea reginei cu pasiuni artistice. Regele era pus în fața unui fait accompli: „Într-o dimineață de iunie, în 1891, cu vocea tremurândă și cu lacrimi în ochi, Ferdinand i-a cerut regelui să încuviințeze căsătoria cu Elena Văcărescu, ceea ce contravenea regulilor casei regale care permiteau doar căsătoria cu prințese din dinastiile regente în Europa.”⁴ Incidentul a avut loc „pe fundalul unor negocieri dificile legate de formarea guvernului”⁵, căci în 1891, cabinetului Brătianu (1864-1927) i-a succedat un guvern conservator condus de Lascăr Catargiu (1823-1899). Prim-ministrul a respins sec intenția matrimonială, iar poziția sa o reprezenta pe cea a întregii aristocrații autohtone. Și poziția guvernului de la Berlin, precum și cea a casei de Hohenzollern, exprimată prin vocea lui Wilhelm al II-lea, erau la unison împotriva acestei relații. În timp ce Ferdinand a părăsit România, regina Elisabeta a efectuat mai multe sejururi la Veneția și Lago Maggiore, pentru a detensiona situația și a atenua efectele unui dezacord din sânul perechii regale. În două scrisori datate 10 august 1891, ea avea să deplângă umilința la care fusese supusă și adversitatea fățișă a opiniei publice, de care regele nu reușise să o ferească. Se considera victima unei izolări extreme și cocheta, în accente melodramatice, cu ideea suicidului: „Cum să mai suport viața căreia m-au lăsat pradă cu toții, mama, soțul, fiul? Mă rog la Dumnezeu să mă lase să mor. Căci oricum m-am stins și am murit!”⁶ Începând din 1892, Elisabeta a locuit o vreme în reședința maternă din Segenhaus, în compania Elenei Văcărescu și a mamei acesteia, unde avea să o întâlnească pe Marie von Bunsen (vezi infra). La rândul său, Ferdinand s-a distanțat de acest episod, logodindu-se cu Maria de Edinburgh-Koburg (1875-1938), cu care avea să se și căsătorească un an mai târziu, în octombrie 1893 născându-i-se primul băiat, Carol, iar un an mai târziu și fiica, botezată Elisabeta după numele bunicii. În toamna lui 1894, regina se va întoarce în țară, unde va fi întâmpinată cu căldură, semn că micul scandal politic se va fi stins complet.

Totuși, aceste evenimente își vor găsi ecoul în mai multe scrieri ficționale, care urmau să apară în timpul sau după sejururile reginei din Italia, respectiv Germania.⁷ Primul care a suscitat atenția publicului a fost romanul Une exilée, apărut în 1892, fiind semnat de Pierre Loti (1850-1923), un autor din anturajul reginei. A urmat apoi fostul ei secretar personal, Robert Schaeffer (1859-1934), care a publicat romanul Misère Royale (1893), apărut întâi în „Nouvelle Revue”, așadar în aceeași gazetă în care apăruse și romanul lui Loti.⁸

Scriitorul german Richard Voß (1851-1918) o vizitase pe regină în Italia, unde îi dedicase manuscrisul romanului Ein Königsdrama, care însă avea să vadă lumina tiparului abia în 1903. În același timp, apărea în Germania – unde publicul era deja familiraizat cu subiectul – un alt roman, cu titlul Am Hofe von Ragusa („La curtea din Ragusa”, 1902), a cărui autoare era Mite (Marie Charlottte) Kremnitz, ea însăși o apropiată a reginei. Kremnitz s-a născut la 4 ianuarie 1852 la Greifswald, într-o familie de intelectuali înstăriți. Tatăl ei, Adolf von Bardeleben (1819-1895) era medic, profesor de chirurgie la Berlin, iar mama Auguste decedase în 1869, pe când Marie se afla în Anglia. În 1873, aceasta s-a căsătorit cu medicul Wilhelm Kremnitz (1846-1897), a cărui soră Helene – a doua soție a lui Bardeleben – îi era deja mamă vitregă. Sora lui Mite, Clara, era soția politicianului și scriitorului Titu Maiorescu (1840-1917). Greutățile financiare, precum și cearta dintre Bardeleben și Kremnitz vor determina tânăra familie să se mute în România în 1874. Aici avea să vină pe lume, la 15 septembrie 1876, primul fiu, Georg Titus. După cum nota Maiorescu în jurnalul său, viața tinerei familii era mai curând tensionată, dat fiind venitul modest generat de cabinetul medical al soțului, la care s-a adăugat îmbolnăvirea lui Titus, survenită cu puțin timp înaintea nașterii, la 7 octombrie 1885, a celui de-al doilea fiu, Manoli. Marie Kremnitz a căutat, prin activitatea ei scriitoricească, un debușeu, iar începutul a fost făcut prin publicarea unor traduceri de nuvele străine în reviste precum „Deutsche Rundschau”, condusă pe atunci de Julius Rodenberg. La acestea s-a adăugat curând publicarea unor nuvele originale sub pseudonimul George Allan.

Nu putem recostrui decât parțial, în baza documentelor personale și a declarațiilor unor contemporani, împrejurările în care s-au stabilit contactele cu familia regală. Factorul decisiv trebuie să fi fost munca depusă de soțul ei, în timpul Războiului de Independență, într-un spital de campanie între 16-28 septembrie și 18-30 octombrie 1877, unde și-a câștigat renumele ca medic militar, după ce servise deja pe front, în războiul franco-german.⁹

La fel ca Loti, Schaeffer și Voß, Kremnitz o cunoștea personal pe Elisabeta, alături de care, sub pseudonimul „Dito și Idem”, publicase o piesă istorică, trei romane epistolare și un volum de nuvele între 1884 și 1888. Între 1891 și 1894 a publicat o biografie a regelui¹⁰ și în 1903 o biografie a reginei.¹¹ Se poate presupune așadar că Mite Kremnitz cunoștea destul de bine actorii politici și dedesubturile relațiilor dintre aceștia, înainte de a se fi hotărât să publice o versiune ficțională a evenimentelor în cauză.

Atât prin ​​tehnica sa narativă, cât și în lumina mărturiilor – până acum limitate – legate de receptarea sa, scrierea lui Mite Kremnitz este un roman cu cheie, care operează selectiv cu trimiterile altminteri ușor recognoscibile la realitatea politică a vremii.¹² Prezentarea de față se axează pe aceste tehnici de disimulare a referențialității, altfel spus pe integrarea faptelor istorice într-un text fictiv, pentru a explica structura textului și mai ales aluziile uneori străvezii, alteori destul de subtile. Dincolo de asta, o comparație cu romanul lui Heinrich Mann Țara huzurului (1900) ne va arăta destul de clar ce interes trezea, la acel moment, regatul României și frământările sale interne în politica Berlinului.

La curtea din Ragusa. Plot și personaje

Romanul¹³ este scris dintr-o perspectivă clar homodiegetică, întâmplările fiind narate integral de protagonistă, care se recomandă ca doamna de Wellenberg, iar aparența unui ordonări cronologice a faptelor se menține pe tot parcursul narațiunii, ale cărei momente pot fi deduse doar din referințele la anotimpuri sau sărbători precum Crăciunul. Împinsă de împrejurări, doamna de Wellenberg acceptă o poziție la curtea regală din fictivul Ragusa, deoarece vrea să-și procure sieși, dar și fiului ei Kurt, o existență demnă de rangul ei. Focalizarea pe viața aristocrației și mai ales pe viața la curte¹⁴ este evidentă încă din prima pagină: „Acum măcar mă aflu în străinătate și, mai mult, la o curte princiară, unde am titlul de cititoare – bietul meu Kurt poate să-mi vadă numele tipărit la anul în calendarul de la Gotha” (Ragusa, 5) După ce, inițial, este tratată destul de ireverențios de servitori, povestitoarea primește salutul de bun-venit de la o damă cu gesturi nobile, care se adeverește a fi chiar principesa, numită astfel pe tot parcursul narațiunii: „Cu mare drag aș fi trimis-o pe mica mea Willa să vă întâmpine la gară, însă – aici râse cu un aer poznaș – biata de ea nu se poate scula așa devreme.” (Ragusa, 7)

Deja de la această primă întâlnire cu principesa este evocat – cu un aer „poznaș” – numele Willa, realizându-se astfel una din numeroasele prolepse din care se hrănește tensiunea, totuși moderată, a romanului.¹⁵ În aceeași seară avea să se lămurească și identitatea acestei „mică Willa”, când, din nou neanunțată, principesa intră în apartamentul povestitoarei și o înștiințează pe aceasta că la ora 5 urma să aibă loc o lectură publică oferită de actorul francez Monrose.¹⁶ Totodată, principesa o previne pe naratoare asupra atmosferei de la curte și a adversităților de care trebuia să țină cont. La rugămintea principesei, naratoarea se prezintă guvernantei de la curte, o oarecare doamnă Zingst, pe care o suspectează de comportament disprețuitor, reperabil în privirile reci și în remarcile malițioase pe care le face.¹⁷ Pe lângă Zingst și Wellenberg, la lectură apar și două doamne din lumea bună a urbei. Personajul Willa este încă o dată caracterizat succint: „Willa asta, ei bine, ar fi pur și simplu un geniu, inegalabilă, perfectă, un talentat muzical cum ea, principesa, nu mai întâlnise vreodată, în condițiile în care a cunoscut multe dintre starurile acestei lumi!” (Ragusa, 13). Înfățișarea tinerei însă aduce cu sine o primă surpriză și un anticlimax:

Înainte să apuc a răspunde, ceva a dat buzna în cameră; o fată plinuță, ale cărei forme erau inconfortabil scoase în evidență de corsetul strâns, și cu o față foarte congestionată. Trâncănea și chicotea înainte chiar de a fi intrat, apoi a lăsat ușa să se trântească în urma ei, făcând dovada unui comportament gălăgios, nedelicat, dublu ofensator sub acest acoperiș. Era geniul, firește! (Ragusa, 13).

În acest caz, toate semnele indică o antipatie care se va adânci în timp, pe când în cazul doamnei Zingst prima impresie este treptat deconstruită. Astfel, textul anunță, în primele două capitole, o mulțime de motive de suspiciune și prudență care ridică întrebarea cum se va impune la curte naratoarea, într-un mediu măcinat de multiple cabale. Următoarea surpriză este întâlnirea cu principele, introdus, și el, în narațiune fără să-i fie menționat numele. În prima conversație din salon, principesa își caracterizase deja soțul ca fiind îndărătnic de auster, pentru că nu dorea ca opinia publică să critice risipa de la curte sau luxul ostentativ.¹⁸ Se pare că o cunoaște pe doamna Wellenberg dintr-o călătorie relativ recentă cu trenul, când se îndrepta, incognito, de la Berlin la Köln și, din bunăvoință, a primit în compartimentul său, rezervat notabilităților, o doamnă care trebuia să ajungă urgent la fiul ei, îmbolnăvit în mod neașteptat. Doamna Wellenberg își amintește de conversația necomplicată, la adăpostul anonimatului, avută în timpul călătoriei, iar acum regentul o surprinde din nou, adresându-i-se în privat: „Mai presus de orice, principesa nu trebuie să vadă că vorbesc cu dumneavoastră, altfel nu veți mai avea nicio influență aici, iar eu mă bazez atât de mult pe dumneavoastră. Soția acestui librar este, de asemenea, inofensivă și o amuză pe principesă, puteți să o chemați mai des pe-aici. Căutați și alte persoane inofensive.” (Ragusa, 31)

Pentru protagonistă – și, prin ochii ei, pentru cititor – devine clar că fiecare mișcare îi este monitorizată, inclusiv contactul ei cu o doamnă de frunte a comunității germane din capitală, aceeași doamnă Hermann, care, deși englezoaică de origine, este căsătorită cu un librar german și, prin naivitatea ei, insuflă o prospețime inițial amuzantă conversațiilor. Față de ea și de doamna Wellenberg, principesa ține să se pună în scenă ca regentă, pășind în sala tronului în ornatul de încoronare, plină de bijuterii și cu diademă pe cap, „pentru a arăta în fața scaunelor goale cum a făcut ea cercle; principesa radia de fericire” (Ragusa, 36) Sceneta este întreruptă brusc de principe, care, ca întotdeauna, își face apariția  taciturnă și morocănoasă. În acest moment se conturează verdictul naratoarei la adresa curții, verdict pe care și-l va consolida din aproape în aproape: „Ce tot ziceam eu, sub vraja primei impresii, că principesa ar juca teatru tot timpul? M-am înșelat amarnic, ea este cea mai copilărească, mai simplă, mai naturală ființă de pe fața pământului!” (Ragusa, 8).

Această apreciere trebuie interpretată în toată ambiguitatea ei, deoarece așa-zisele calități numite aici sunt mai degrabă slăbiciuni evidente, având în vedere poziția publică a principesei. Inconsistența ei, impulsurile spontane prin care năzuiește să șteargă diferențele de statut și, totodată, dezinteresul față de o ocupație coerentă, atitudinea neserioasă și zelul inoportun cu care abordează orice nouă provocare, pentru ca scurt timp mai apoi să o abandoneze din nou ca fiind plictisitoare – toate acestea sunt vulnerabilități, pe care Wellenberg le critică de la bun început. Deși ea însăși o membră a aristocrației, cu o acută conțiință a propriului statut, aceasta pretinde că o astfel de poziție trebuie să fie legitimată prin disciplină, responsabilitate și integritate morală. În același timp, Wellenberg suspectează totuși motivații mai profunde în spatele acestor aparențe ale vieții de la curte: „Cred că principele își ține mereu în suspans energica soție și este atât de superior ei încât o manevrează ca pe o marionetă, fără ca ea să aibă cea mai mică idee.” (Ragusa, 33).

Următoarea distracție necesară este un pictor pe nume Minx, care o învață pe principesă să deseneze și să picteze, dar care vrea să-i facă și portretul pentru a dobândi astfel renume internațional. O nouă intrigă se prefigurează imediat, deoarece Willa pare a fi în complicitate cu pictorul. Naratoarei i se par suspecte mai ales ședințele în care principesa îi pozează pictorului și își face griji pentru căsnicia și reputația cuplului princiar. Evenimentele iau o turnură neașteptată, când fiul cel mare Alois se îmbolnăvește de scarlatină la Dresda, obligând-o pe principesă să plece într-acolo. Pictorul, pe de altă parte, este demascat ca spion și concediat; Willa pare să fie la curent cu tenebrele acestei afaceri și să-și urmărească propriile scopuri.

De la Dresda, principesa se va întoarce însoțită de o nouă cunoștință, contele Parois, care îi va molipsi pe toți cu pasiunea sa pentru teatru.¹⁹ Cum, odată cu aceștia, la curte sosește și sora principesei, prilejurile de amuzament devin tot mai dese. În această parte a intrigii, critica lumii aristocratice prezintă situații similare celor cunoscute din Afinitățile elective ale lui Johann Wolfgang Goethe (1809) mai ales prin personajul feminin Luciane²⁰:

Doamna Zingst nu încetează să se preocupe de haine și costume; principesa își schimbă acum toaletele de cinci ori pe zi și nu este mulțumită de nimic; nimic nu o individualează, adică nimic nu e suficient de izbitor. Parisul și Viena nu mai sunt la modă, totul trebuie să vină de la Londra. Sora ei este din cale-afară de extravagantă și o trage întruna la noi pozne. Să-ți pierzi capul, nu alta, cu toate aceste telegrame încolo și-ncoace! Totul la repezeală, abia ce principesei i-a încolțit ideea unui nou costum, acesta trebuie să fie și gata! (Ragusa, 52)

Așa stând lucrurile, Wellenberg își ia inima în dinți și îl avertizează pe principe în legătură cu contele Parois, dar principele se arată imperturbabil și dezvăluie că îl are „la mână“ pe Parois, din cauza datoriilor acestuia, după cum o are la mână și pe intriganta Willa.

În paralel, distracțiile prințesei escaladează într-un vârtej de extravaganță și favoritisme, pe care Wellendorf, recunoscându-și „standardele mici-burgheze” (Ragusa, 77), le condamnă în termeni clari, la fel ca și doamna Zingst. Fiind alertată de suspiciunile ei față de Parois, Wellendorf spionează o întâlnire de taină care se petrece în manej, unde Willa și Parois schimbă inițial cuvinte de afecțiune. Acestora li se alătură apoi principesa, îmbrăcată într-un indecent costum de circ, pentru a poza lui Parois. În acest moment, Wellendorf lasă să cadă niște scânduri, iar Parois, Willa și principesa se retrag în grabă; restul curții nu a observat îndoielnicul spectacol. La insistențele doamnei Wellendorf, Parois părăsește Ragusa în aceeași noapte. Principesa se arată inițial preocupată, dar uită repede incidentul.

Pe parcursul evenimentelor, între Wellendorf și principe se dezvoltă o relație de încredere, aceștia întâlninidu-se de mai multe ori pentru discuții secrete, principele cerându-i să-și folosească influența împotriva Willei, în speranța că o va putea îndepărta pe aceasta de la curte. Critica naratoarei se îndreaptă acum împotriva ambilor regenți. În timp ce principesa este portretizată ca fiind frivolă și naivă, el apare ca un tactician cu sânge rece, conștient de putere, de statut și de propriile interese, manipulator în relația cu toți cei de la curte. Se adeverește, de exemplu, că el ar fi tras sforile să fie angajată doamna Wellenberg, fără a dezvălui acest lucru principesei. Totuși, frustețea și avariția proverbială ale principelui²¹ nu sunt condamnate în mod explicit de către naratoare, ci acceptate ca fiind parte a unui comportament strategic.

Următorul invitat la curte care promite prilejuri de amuzament este prințul Rudi, prin introducerea căruia acțiunea surprinde miezul politico-istoric al evenimentelor; planurile legate de căsătoria sa evocă episodul real consumat între Ferdinand și Elena Văcărescu, acesta intrând astfel în centrul intrigii romanului. Principesa urzește un plan de a-l uni pe Rudi cu Willa într-o căsătorie morganatică:

Rudi a primit permisiunea părinților săi să rămână aici pentru o perioadă mai lungă, iar viața pare a fi un deliciu continuu. Willa pune presiune; este destul de naivă încât să creadă că acest prinț lipsit de haz s-ar coborî într-atât, încât să se căsătorească cu ea. – Momentan, în salon nu se vorbește decât despre căsătorii morganatice fericite! Rudi este un câine loial principesei; nu ne-am dat seama încă, dacă este realmente fascinat de ea sau doar consideră că oaspetelui îi șade bine să se prefacă astfel. Pentru el ar fi fost evident mai bine și mai înțelept să nu-și fi prelungit șederea; principesa nu suportă pe cineva mai mult de două săptămâni, entuziasmul ei pentru el a luat-o deja la vale. (Ragusa, 79)

Prințul, caracterizat aici ca fiind amabil și în același timp superficial, nu ia nicio inițiativă și dispare din nou. Or, astfel, tocmai controversa politică declanșată de comportamentul îndoielnic al Elisabetei este integrată marginal în intriga romanului. Planul unei apropieri între Willa și prinț rămâne un episod fără consecințe, ceea ce, la momentul publicării romanului, corespunde unei noi realități politice, în care scandalul fusese deja îngropat.

În schimb, este introdus în narațiune fratele Willei, Paul Varoszy, care se întoarce de la Paris, unde studiase medicina. El devine medicul personal al principesei și începe să o facă atentă la scena politică. Chiar în acel moment, o schimbare de cabinet, despre care principesa și curtea fuseseră inițial foarte superficial informate, era iminentă; în presă se formulează acuzații reciproce violente între partidul republican și cel liberal. Varoszy, ca susținător al republicanilor, are și el interes să-l vadă pe un anume Adloni numit șef al poliției. Wellenberg și Zingst sunt alarmate de „puterea hipnotică” (Ragusa, 84) pe care o exercită Varoszy asupra pricipesei și de zvonurile intens colportate despre o posibile acțiuni provocatoare plănuite o dată cu deschiderea noii sesiuni a parlamentului (Ragusa, 89). După ce principesa îi recomandă doamnei Zingst (Ragusa, 94) să citească romanul lui Schiller Der Geisterseher (1789), Wellenberg începe să suspecteze că, alături de Willa, de fratele acesteia și de Adloni, principesa ar fi implicată într-un complot politic.²² Wellenberg și Zingst spionează o ședință de spiritism²³ la care participă cei patru „complici”, moment din care se desprinde, în mod evident, imaginea de intrigantă a doamnei Wellenberg, deci implicit a naratoarei:

Auzeam acum vocea Willei, destul de clar, doar că suna nefiresc de monoton, ca ceva pronunțat în somn. Dintr-o dată, însă, ea a strigat cu putere, încât am simțit un adevărat fior: „Ne ascultă, ne ascultă, îi simt deslușit prezența, trădătoarea este prin preajmă! Ea îi dezvăluie totul principelui; vrea să-l îndepărteze de tine; cât ai fost plecată la Dresda, a tot uneltit să te dea la o parte; ne-a spionat și mai apoi, în manej; este plătită de principe să-ți iscodească fiecare mișcare!…”

Mă luase cu amețeală. Când mi-am revenit puțin, aceeași voce a continuat să vorbească […] Oare Willa doar se prefăcea că vorbește din tenebrele somnului magnetic? Oare auzise cu adevărat zgomotul de dinainte și crezuse că sunt prin preajmă sau era o coincidență? […] Willa, care se afla acum în genunchi în fața principesei, îi destăinui acesteia: Paul i-ar fi smuls, inducându-i somnul magnetic în care voința îi fusese complet anulată, ceea ce știuse dintotdeauna, dar nu voise niciodată să recunoască față de principesă – anume că doamna Wellenberg era într-adevăr în plata principelui, o trădătoare! (Ragusa, 93, 94)

Prin această scenă, intriga romanului atinge punctul culminant: convorbirile secrete dintre doamna Wellenberg și principe au fost, în mod evident, deconspirate, iar de aici nu e decât un pas până la interpretarea lor ca o posibilă aventură erotică și ca parte a unui complot împotriva principesei. Din punctul de vedere al naratoarei la persoana întâi, situația se prezintă însă exact invers: principesa – la fel ca prințul german din romanul lui Schiller – este cea manipulată, în naivitatea ei, de intențiile oculte ale unui partid politic, în scopul de a zdruncina reputația sau poziția politică a principelui.

În zadar încearcă acuzata să lămurească situația față de principesă, ea este respinsă și se gândește serios să plece de la curte. În același timp, în fața palatului are loc o manifestație organizată, pare-se, de provocatori. Pentru a explora dedesubturile, doamna Wellenberg iese incognito în stradă și ascultă conversațiile celor adunați, dintre care unii sunt, în mod evident, agitatori plătiți. Vrând să se întoarcă în grădina palatului, îl vede pe principe de cealaltă parte a gardului. În timpul conversației, acesta tresare la auzul numelui lui Adloni:

,,Ce? Adloni la palat, principesa se implică în politică?” Deci nu cu spirite, cu viața de după moarte și cu poțiuni de dragoste se ocupa ea, ci cu realitatea imediată, palpabilă, cu politica de partid? Îndrăzneau să-i tulbure apele? Ei bine, acum se trezise, acum asculta cu interes fiecare cuvânt pe care i-l spuneam – probabil că, fără să-mi dau seama, atinsesem un punct sensibil, îi deslușisem veriga lipsă dintr-un lanț. (Ragusa, 104)

După ce mulțimea este dispersată de armată și poliție, apar ediții expres ale ziarelor,

în care sunt denunțate acțiunile barbare împotriva maselor populare, principele este singurul făcut responsabil pentru toate acestea și se dezvăluie, în același timp, – titrând cu caractere de-o șchioapă! – că acesta o ținea prizonieră pe nobila principesă la palat, ea dorindu-și să lupte, de fapt, alături de poporul simplu, pentru legalitate și dreptate! De acest lucru se va putea convinge oricine începând cu ora două, când principele va inaugura singur, nu în compania principesei, așa cum se anunțase în programul inițial, noua sesiune a parlamentului! (Ragusa, 106).

Acest scandal politic iminent pare să confirme legătura lui Varoszy cu partidele politice și rolul său de uneltitor infiltrat în reședința princiară. Se profilează o umilire publică a principelui, consoarta sa fiind chiar acum incitată împotriva lui de către grupul de spiritiști.

Doamnele Wellenberg și Zingst se văd nevoite să intervină din nou. În timp ce, ca măsură de precauție, Zingst îi închide pe spiritiști în camera în care se adunaseră pentru o nouă ședință, principele se lasă convins că doamna Wellenberg ar trebui să mimeze prezența principesei în drum spre parlament și pe tot timpul ceremoniei de inaugurare a sesiunii parlamentare. Reprezentația teatrală dată la un moment dată de principesă în sala tronului se dovedește a fi un foarte util îndrumar pentru această farsă. Doamna de onoare ia locul regentei și o joacă în mod convingător.

Cu greu îmi amintesc, azi, prin ce am trecut în acele trei sferturi de oră – cât a durat tot spectacolul. Am făcut totul mecanic, ca un somnambul; mi-am pus la muncă toate abilitățile mele, numai să-mi izbutească interpretarea acestui rol, așa încât am scăpat întru totul ocazia de a mă dedubla și a mă observa din afară. (Ragusa, 108)

Manevra politică are succes. Ulterior, nimeni nu pomenește față de principesă nici de dispariția ei ore în șir, nici de absența ei de la deschiderea sesiunii parlamentare. Intriganții sunt îndepărtați de la curte, Paul Varoszy fiind trimis la Paris, împreună cu sora lui, Willa. Toate incidentele din trecut sunt clasate ca tentative de defăimare din partea doamnei Wellenberg, după cum îi va relata doamna Zingst acesteia.

Naratoarea-protagonist acceptă cu demnitate această turnură, autojustificându-se prin aceea că servise întru totul intereselor superioare ale rangului său și, mai ales, reputației monarhiei. De altfel, postulatul acesta al datoriei, în virtutea căruia orice merită jertfit pentru a proteja onoarea cuplului princiar, este invocat în mod repetat de naratoare ca motivație a propriilor acțiuni. Abnegația ei, cu care îndură neînțelegerile și calomniile de la curte, este motivată în mod explicit creștin. Ea acceptă din pură datorie, dar fără tragere de inimă broșa pe care principele i-o face cadou. În schimb, nu se face nicio mențiune despre finanțele curții sau despre remunerația doamnei Wellenberg pentru serviciile de cititoare. Ea părăsește curtea fără scandal, după o împăcare de ochii lumii cu principesa:

În ultimul moment a intrat, fără să se anunțe, în camera mea, îmbrăcată în rochia ei lungă din catifea roșie, să-mi spună cât de profund regretă ea că sănătatea copilului meu mă obligă (m-am gândit la deja pomenita rujeolă, acum știam ce mă obliga!) să o părăsesc… Acum, când tocmai se obișnuise atât de mult cu mine, nimic nu este mai dureros pentru ea și pentru principe decât să piardă prieteni vechi! Și că speră doar că ne vom revedea curând și că voi avea un viitor fericit!…

Am sărutat mâna princiară în tăcere, iar ea m-a îmbrățișat așa cum făcuse în prima mea seară la Ragusa… (Ragusa, 112)

Romanul cu cheie între tehnica narativă și receptarea ca atare

Romanul lui Kremnitz a apărut, în raport cu evenimentele relatate în el, destul de târziu. În 1902, succesiunea la tron ​​era deja asigurată prin căsătoria lui Ferdinand cu Maria și nașterea copiilor acestora. Regina Elisabeta și regele Carol I își consolidaseră poziția politică. Cu toate acestea, este evidentă tendința de a prezenta cu acuratețe evenimentele din 1891. Romanul se concentrează pe relația dintre Elisabeta și Elena Väcarescu, dar și preferința principesei pentru pictură și patronajul ei față de numeroși artiști sunt documentabile în cazul reginei Elisabeta.²⁴ Schimbarea guvernului din 1891 este consemnată cu acuratețe în roman, iar ședințele de spiritism în prezența regentei corespund și ele unui practici cultivate într-o oarecare măsură de de Elisabeta. Sunt omise însă aspecte importante, precum preocupările reginei pentru literatură, chiar operele literare realizate în comun de Elisabeta (Carmen Sylva) și Mite Kremnitz și, mai ales, scandalul provocat de intențiile matrimoniale ale moștenitorului tronului, Ferdinand, și Elena Văcărescu.

Despre receptarea romanului se știu puține până acum, în afară de câteva mențiuni ocazionale care creditează textul cu un grad ridicat de factualitate. Conversația reginei cu soția librarului a fost citată de mai multe ori ca o simpatie efectivă²⁵ față de mișcări politice emergente: „Principesa a răspuns că și ea se vede nevoită să simpatizeze cu social-democrații, mai ales având în vedere toată lenevia și depravarea nobililor și că ‚omuleții ăștia’ nu doresc, în fond, decât ceea ce e lăsat de la natură: egalitatea” (Ragusa, 28). Biograful Eugen Wolbe admite că faptele „descrise într-un mod candid și emoționant” corespund adevărului: „Deja din cuvintele care i se atribuie principesei reiese că personajul este creionat în baza unor fapte reale, acestea fiind similare unor declarații ale reginei, care pot fi găsite – deseori cuvânt cu cuvânt – în scrisorile ei și în alte exprimări în scris.”²⁶

Se poate conchide, prin urmare, că romanul este în bună măsură fidel realității, mai ales că însăși regina avea să-și recunoască vulnerabilitățile într-o epistolă adresată unui prieten din tinerețe, Karl Xaver von Scharfenberg, căruia îi destăinuia la 24 aprilie 1903: ,,I don’t know if you ever set eyes on that horror of Mrs. Kremnitz’s ,der Hof von Ragusa’ – just enough of a likeness to make the rest probable and believed. lt is , worser’ than anything that has been done against me as it is more believed.”²⁷

Fără intenție, dar destul de precis, Elisabeta formulează aici un element caracteristic pentru romanul cu cheie, așa cum trebie considerat La curtea din Ragusa. Chiar dacă doar anumite detalii din acțiune trimit nemijlocit la realitatea istorică și sunt descifrabile ca atare (,,just enough of a likeness”), suspiciunea de factualitate este suficient de rezonabilă pentru cititor (,,to make the rest probable and believed”), încât să legitimeze o lectură referențială pentru întreg textul.²⁸ Desigur, istoria nu a consemnat o acutizare ulterioară sau o amplificare a scandalului. O dinamică tipică în receptarea unei astfel de specii literare, așa cum se manifestă ea de regulă în plan politic sau literar – recenzii, sancțiuni legale împotriva textului sau a autorului, dezmințiri ale părților lezate –, nu este retrasabilă în acest caz. În maniera ei necomplicată, Marie von Bunsen avea să ofere explicația care se verifică cel puțin în cazul romanului cu cheie care i-a premers celui al lui Mite Kremnitz, cel semnat de Robert Schaeffer: ,,Guvernul german a întrebat Bucureștiul dacă este cazul să se interzică această carte la noi; chibzuind bine, regele s-a abținut de la așa ceva, așa încât cartea nu prea a fost citită.”²⁹

Tocmai decizia de a nu impune nicio sancțiune și a ignora romanul a stopat întregul „proces al receptării și al controversei”, pe care Franzen îl consideră a face dintr-un roman cu cheie „un eveniment”.³⁰ Dacă acest proces ar fi fost demarat, atunci informațiile relevante pentru decriptarea romanului ar fi fost, abia atunci, intens colportate fie de părțile lezate, fie de presă, fie de autorul însuși în intenția de a respinge eventuale acuzații. La acel moment, totuși, intențiile ascunse ale romanului au rămas nedetectate de public și, astfel, fără efect.³¹

Mite von Kremnitz, al cărui soț murise în urma unui infarct la 21 iulie 1897, a primit de la rege, după plecarea de la curte, o pensie anuală de douăsprezece mii de lei, neavând astfel de înfruntat dificultăți financiare. Modul în care s-a dezvoltat relația cu casa regală după publicarea romanului rămâne încă un deziderat al cercetării. Kremnitz s-a întors abia în 1912 în România, când a și vizitat cuplul regal la Sinaia. A murit la 18 iulie 1916, cu câteva săptămâni înainte ca România să declare război Austro-Ungariei. Apariția unei noi ediții, ilustrată, în 1915, s-a datorat probabil atenției sporite acordate României după moartea lui Carol I, la 10 octombrie 1914, și încercării de atragere a României în sfera de influență germană. Împotriva dorinței regelui, guvernul român a decis atunci să rămână neutru și s-a abținut să intre în război de partea Puterilor Centrale.

Potențialul de conflict al textului lui Kremnitz se dovedește, prin urmare, a fi destul de redus –și nu doar din perspecvtiva unei lecturi actuale. Portretul principesei, căreia i se atribuie o anumită superficialitate, neglijența în păstrarea etichetei și chiar o anumită inconsistență, se grefează pe o critică tradițională la adresa aristocrației, deja tezaurizată ca topos literar, evocând, în peisajul literar german, Afinitățile elective ale lui Goethe sau Omul cu vedenii al lui Schiller. Mai mult decât atât, mărturiile vremii confirmă această imagine a reginei, așa cum reiese ea din roman, chiar dacă aceste mărturii – în principal de la Marie von Bunsen și de la regina Maria³² – au apărut semnificativ mai târziu decât romanul lui Kremnitz. La momentul publicării sale, în 1902, trecuseră deja opt ani de la scandalul politic, însă, dat fiind interesul politicii externe germane față de România, autoarea încă putea spera la un anumit succes.

Interesele economice legate de construcția de căi ferate în România au fost însă chiar mai mari. Acest lucru este arătat în romanul lui Heinrich Mann Țara huzurului (1900) printr-un episod spectaculos, aflat chiar la finalul scrierii. Unul dintre personaje, jurnalistul Kaflisch, descrie pentru ziarul la care lucra această scenă stradală cu totul neașteptată:

La dreapta marelui financiar se zărea simpatica și exotica figură a marelui prinț al Valahiei care a vizitat capitala Reichului special spre a obține sprijinul băncii James L. Türkheimer, în vederea planului de a in­troduce treburi moderne în țara sa.³³

Personajul Türkheimer din romanul lui Heinrich Mann – la rândul său un roman cu cheie –, l-a avut drept model pe bancherul și antreprenorul Bethel Henry Strousberg (1823-1884), care și-a asumat sarcina de a construi căi ferate în regatul României (la acea vreme format doar din fostele principate Țara Românească și Moldova). Călătoria prin Berlin alături de „marele prinț al Valahiei”, relatată la finalul romanului, este, în ciuda unor accente naturalist-exotice³⁴, cât se poate de fidel ancorată în realitate.³⁵ Strousberg dobândise concesiunea pentru construirea căilor ferate românești în 1868 și, în timp, a reușit să vândă obligațiunile necesare – în cuantum de cca. 60 de milioane de franci –, în primăvara anului 1896 obținând deja capitalul necesar. În urma criticilor vehemente, a scandalului legat de nerespecatrea standardelor de construcție și a unor complicații diplomatice cu Austria – al cărei monopol de transport naval pe Dunăre primea o lovitură prin dezvoltarea căilor ferate române –, Strousberg a trebuit să se retragă până la urmă din afacere, înregistrând pierderi financiare însemnate.

Ambele texte prezintă, în structura lor și prin tehnica lor narativă, caracteristici ale romanului cu cheie și arată în ce măsură acest gen era actual în jurul anului 1900. La curtea din Ragusa poate fi citit, în ziua de azi, ca un document literar despre politica vremii. La adăpostul ficțiunii, unele personalități proeminente ale epocii sunt supuse unei critici care nu a putut fi articulată explicit decât în publicații ulterioare. Ca document de istorie literară, romanul demonstrează însă popularitatea unui gen foarte productiv la începutul secolului XX, care își menține o oarecare actualitate în discursul public până în ziua de azi.

Note:

¹ Cf. bibliografia cuprinzătoare întocmită de Zimmermann, Silvia-Irina: „Eine Feder in der Hand”, în: Idem, Carmen Sylva (1843-1916). Leben und Werk. Stuttgart 2019 (Schriftenreihe der Forschungsstelle Carmen Sylva Bd. 8), pp. 424-430; cf. și sinopsisul comentat de la pp. 54-60.

² Cf. bibliografia in extenso a operei lui Carmen Sylva, ibidem, pp. 417-420.

³ Despre relațiile dintre regina Elisabeta și Elena Văcărescu ulterior scandalului monden, cf. ibidem, p. 164 și urm.

⁴ În baza documentelor păstrate, regele trebuie să fi aflat de incident la data de 22 iunie 1891, informându-l pe tatăl lui Ferdinand, fratele său Leopold (1835-1905), deja în data de 24 iunie, cf. Cristescu, Sorin: Die Korrespondenz von König Carol I. mit seiner Familie Familie als Quelle für die rumänische Geschichte und das Königshaus. Mit einem Beitrag über die Affäre Väcärescu im Lichte der Briefe von Königin Elisabeth, în: Zimmermann, Silvia Irina/ Binder-Iijima, Edda (eds.): Das erste Königspaar von Rumänien Carol I. und Elisabeta. Aspekte monarchischer Legitimation im Spiegel kulturpolitischer Symbolhandlungen; Stuttgart 2015 (Schriftenreihe der Forschungsstelle Carmen Sylva Bd. 3), pp.109-125, aici p. 111.

⁵ Ibidem.

⁶ Scrisoare datată 10.08.1891, citată apud Cristescu, op. cit., p. 118.

⁷ Cf. ibidem, p. 122; cf. de asemenea Zimmermann, op. cit., p. 295.

⁸ Loti, Pierre: Une Exilée (Varianta în germană: Idem: Carmen Sylva die Verbannte, Budapesta 1893. Ambele romane amână întoarcerea reginei în țară cu mai bine de un an, cf. Zimmermann, op. cit., p. 44.

⁹ Cf. Zimmermann, op. cit., p. 164; cf. de asemenea, Grebing, Renate: Mite Kremnitz (1852-1916). Eine Vermittlerin der rumänischen Kultur in Deutschland; Frankfurt am Main, 1976 (Osteuropäische Studien, vol. 1), pp. 116-120, și Eșian, Delia: Mite Kremnitz als Übersetzerin und Romanschriftstellerin, în: Germanistische Beiträge (Sibiu), vol. 39/ 2016, pp. 275-289.

¹⁰ Cf. Kremnitz, Mite: Aus dem Leben König Karls von Rumänien. Aufzeichnungen eines Augenzeugen, Stuttgart 1894 (vol. 1 și 2), 1897 (vol. 3), 1900 (vol. 4). Originalul nu consemnează numele autorului pe niciunul dintre cele 4 volume.

¹¹ Cf. Carmen Sylva. Eine Biographie von Mite Kremnitz. Leipzig 1903 (inițial Breslau 1882).

¹² Despre dezvoltarea istorică a romanului cu cheie și tehnicile narative folosite cf. Rösch, Gertrud Maria: Clavis Scientiae. Studien zum Verhältnis von Faktizität und Fiktionalität am Fall der Schlüsselliteratur. (Studien zur deutschen Literatur vol. 170), Tübingen, 2004; cf. de asemenea Rösch, Gertrud Maria: (coord.): Fakten und Fiktionen. Werklexikon der deutschsprachigen Schlüsselliteratur 1900-2010. Erster Halbband: Andres bis Loest; zweiter Halbband: Heinrich Mann bis Zwerenz. Stuttgart 2011, 2013, precum și Franzen, Johannes: Indiskrete Fiktionen. Theorie und Praxis des Schlüsselromans 1960-2015, Göttingen 2018. Zimmermann (cf. op.cit., p, 11) vorbește, în acest caz, despre un roman-pamflet, în care figura reginei ar fi caricaturizată la extrem, ceea ce oglindește atitudinea curentă față de genul romanului cu cheie, îngroșând caracterul de gen minor și îndoielnic prin calitatea informației vehiculate, dar ignorând totodată structura și funcția sa narativă.

¹³ Kremnitz, Mite von: Am Hofe von Ragusa. Prima ediție. Breslau: Schlesische Verlagsanstalt, 1902; ed. a II-a, Berlin: Schlesische Verlagsanstalt (fără anul apariției, probabil 1915). Niciuna dintre cele două ediții nu se găsește ușor în bibliotecile publice, la împrumut fiind preferate copii digitalizate (de ex. cea aflată în oferta Staatsbibliothek Berlin). Toate citatele din roman provin din această ediție digitalizată și sunt introduse prin sigla ,Ragusa’, cu indicarea paginii.

¹⁴ Textul are ceva și din caracteristicile „romanului nobiliar” (Adelsroman), mai ales dată fiind plasarea celei de-a doua ediții (1915) în seria „romanul săptămânii” din Kürschners Bücherschatz: Roman- und Novellensammlung, la nr.988. Sub titlul colecției era reprodusă o vignetă cu portretul autoarei, apoi titlul romanului, iar sub acesta numele autoarei Mite Kremnitz – fără particulă nobiliară. În același număr, se găseau anunțuri cu cele mai recente apariții ale colecției, fiecare titlu fiind prevăzut cu abrevieri tematice, de ex.: S. Din lumea satelor. C. Literatură de călătorie. U. Umor. V. Povestiri vânătorești. P. Romane polițiste. N. Nuvele. R. Romane. O. Povestiri ostășești etc. Printre autori se găseau nume celebre la vremea respectivă, de ex. Gabriele Reuter sau Max Kretzer, dar și numeroși purtători de titlu nobiliar (M. Gräfin von Bünau, Helene von Mühlau, Eva Gräfin v. Baudissin, Alex. Baron von Roberts, Carl Conte Scapinelli etc.), așa încât volumul lui Kremnitz este bine plasat în context. Romanul nobiliar nu a avut parte de o cercetare foarte aplicată, fiind asimilat de regulă romanului istoric, cf. de ex. Fertig, Ludwig: Der Adel im deutschen Roman des 18. und 19. Jahrhunderts, teză de doctorat, Heidelberg, 1965; Strandt, Gisela: Die Gestaltung des Adels, des fortschrittlichen Bürgertums und der Volksschichten im historischen Roman von Willibald Alexis, teză de doctorat, Rostock, 1965.

¹⁵ Deja prima frază din roman lasă să se prefigureze o relație dificilă între naratoarea la persoana I și restul personajelor: ,,Ghinionul de a purta cu mine scânteia conflictului, în orice relație în care am intrat, s-a ținut scai de mine și n-a fost casă de om să rămână netulburată după ce intram eu în ea!” (Ragusa, 5).

¹⁶ Trimiterea este probabil la Louis-Martial Barizain (1809-1883), Monrose fiind numele de scenă al acestuia, dar și al tatălui său Jean-François Barizain și deja al bunicului Claude-Louis-Seraphin Barizain (1783-1843).

¹⁷ Fiind, cu decenii în urmă, și guvernanta principelui, doamnei Zingst i se atribuie o oarecare autoritate asupra acestuia, dar și legături strânse cu casa regală suedeză, ceea ce ar putea fi o aluzie la figura istorică a reginei Sophie a Suediei (1836-1913), care era mătușa Elisabetei pe linie maternă, cf. Zimmermann, op. cit., p. 237. Treptat, naratoarea se va apropia de această doamnă Zingst, până la punctul instalării unei loialități reciproce (cf. Ragusa, 39) și a conlucrării în sensul alungării de la curte a contelui Parois.

¹⁸ Această indiscreție împinsă până la penibil este reținută și de Richard Voß în amintirile sale legate de regina Elisabeta, cf.. Cristescu, op. cit., p. 121. De altfel, Marie von Bunsen a explicat anumite detalii scandaloase din romanul lui Schaeffer tot prin recurs la destăinuirile uneori extrem de indiscrete pe care le făcea Elisabeta în conversațiile cu diverse persoane de la curte, cf. Bunsen, Marie von: Die Welt in der ich lebte. Erinnerungen aus glücklichen Jahren 1860-1912, ed. a II-a, Leipzig, 1929, p. 224.

¹⁹ Personajul este creionat convingător, mai ales prin funcția sa, întrucât numeroase curți princiare sau nobiliare erau înzestrate, în sec. XIX, cu teatre conduse chiar de reprezentanți ai aristocrației. La Berlin, de exemplu, s-au succedat la conducerea teatrului regal trei astfel de superintendenți: Carl Friedrich Moritz Paul Reichsgraf von Brühl (1772-1837) între 1815-1828; Wilhelm Graf von Redem (1802-1883) între 1828–1842 și, în fine, Karl Theodor von Küstner (1784-1864) între 1842-1851. Un ecou târziu al acestei practici găsim în cap. 28 din Doktor Faustus al lui Thomas Mann, mai precis în figura intendentului Riedesel.

²⁰ Cf. Vaget, Hans Rudolf: Ein reicher Baron. Zum sozialgeschichtlichen Gehalt der ,Wahlverwandtschaften’, în: Jahrbuch der Schillergesellschaft, vol. 24, 1980, pp. 123-161, mai ales pp. 156-161.

²¹ Cf. Ragusa, 12: „Iar apoi zice că ar fi de rău augur, dacă palatul ar inspira societatea la risipă, ce impresie ar face el – întruna se gândește la impresia pe care o face ba aia, ba ailaltă! – Curtea n-ar trebui să dea un exemplu rău prin propriul lux.” O zgârcenie „proverbială” a regelui Carol I nu a putut fi atestată istoric, cf. Mazilu, Adriana Cristina: Die Privatfinanzen des Königspaares Carol I. und Elisabeth, în: Zimmermann/ Binder, op. cit., pp. 127-145. Dimpotrivă, cel puțin prin testamentul său, întocmit la data de 14. (26.) februarie 1899, Carol I se remarcă prin generozitatea sa, fiind preocupat de situația financiară a urmașilor, inclusiv a reginei, dar și de inițiativele caritabile, cf. ibidem, p. 139.

²² Schiller, Friedrich: Der Geisterseher. Aus den Memoiren des Grafen von 0**, hrsg. von Mathias Mayer, Stuttgart, 1996. În acest roman epistolar (publicat în 1786, netradus în românește – n.trad.) este vorba despre un prinț german – moștenitor al tronului într-un principat protestant, dar trăitor în anonimat la Veneția –, care este acaparat de influența nefastă a unui armean misterios, un șarlatan care pune în scenă, cu mare abilitate, apariția unor duhuri. Fragilizat psihic de aceste vedenii, prințul cade victimă unui complot iezuit, care dorește să-l convertească la catolicism. Tandemul Paul – Willa din romanul lui Kremnitz poate fi pus în relație cu cel dintre armean și complicea sa, o grecoaică răpitor de frumoasă. Educația precară a prințului din romanul lui Schiller, caracterul său exuberant și impresionabilitatea sa trimit la elemente similare în portretizarea principesei din Ragusa. În ciuda diferențelor estetice evidente – curtea din Ragusa este un loc mai curând tern față de abisala Veneție ca loc al escapadelor gotic-erotice – și în ciuda dejucării intrigilor lui Paul Varoszys de alianța ad-hoc dintre Zingst și Wellenberg, menționarea scrierii lui Schiller în roman marchează o relație intertextuală asumată, prin care critica față de aristocrație devine manifestă.

²³ Există mărturii care atestă înclinațiile reginei Elisabeta către spiritism, mai ales după pierderea fiicei Maria. În ședințele organizate la palat, Elena Văcărescu era „mediumul preferat“, cf. Cristescu, op. cit., p. 112.

²⁴ Cf. Zimmermann, op. cit., pp. 31-45.

²⁵ Pasajul citat este adesea, dar în mod eronat, evocat în unele biografii, până în ziua de azi, ca fiind o exprimare autentică a reginei, cf. Zimmermann: Das Königsbild im literarischen Werk Carmen Sylvas. în: Zimmermann/ Binder-Iijima, op. cit., pp. 93-97.

²⁶ Wolbe, Eugen: Carmen Sylva. Der Lebensweg einer einsamen Königin. Leipzig 1933, apud Zimmermann, ibidem, p. 95.

²⁷ Scrisoare către Karl Xaver von Scharfenberg, citată apud Zimmermann, ibidem, p. 96. Zimmermann însăși confirmă plauzibilitatea portretului reginei, cf. p. 95.

²⁸ Franzen, Johannes: Indiskrete Fiktionen. Theorie und Praxis des Schlüsselromans 1960-2015, Göttingen: Wallstein 2018, p. 236.

²⁹ Bunsen, op. cit., p. 224.

³⁰ Franzen, op. cit., p. 139.

³¹ Cf. Schneider, Georg: Die Schlüsselliteratur Bd. II: Entschlüsselung deutscher Romane und Dramen. Stuttgart 1952, pp. 120-121.

³² Regina Maria o numește în memoriile sale „exagerat de naivă și de darnică” mai ales când venea vorba de stipendii sau de donații, cf. Maria von Rumänien: Traum und Leben einer Königin. Leipzig 1935, apud Mazilu, op. cit., p. 143.

³³ Mann, Heinrich: Țara huzurului. Un roman din lumea bună, trad. de Dumitru Hâncu, București, Univers, 1971, p. 321. (Hâncu echivalează, fără niciun temei, Walachei din originalul german cu „Lahinia” – n. trad.) Pentru decriptarea aluziilor din romanul lui Mann, cf. Stein, Peter: Mann, Heinrich, în: Rösch, op. cit., pp. 407-413.

³⁴ Lui Türkheimer i se atribuie, de exemplu, „inumana și rigida maiestate a unui basileu bizantin”, cf. Mann, op. cit., p. 214, iar portretul său fizic este cel mai adesea îngroșat prin scoaterea în evidență a „barbetelor roșcate“, cf. p. 18, 38, 44, 63, 106, 214 etc.

³⁵ Succesul inițial al lui Strousberg era datorat implicării în afacere a unor nobili de rang înalt precum ducele de Ratibor sau unii membri ai familiei regale prusace, cf. Ohlsen, Manfred: Der Eisenbahnkönig Bethel Henry Strousberg. Eine preussische Gründerkarriere, Berlin, 1987, pp. 108-125.

Traducere în limba română de Gabriel H. Decuble

[Vatra, nr. 7-8/2025, pp. 118-125]