În perioada care a despărțit cele două Războaie Mondiale, a lipsit aproape în totalitate dialogul politic dintre reprezentanții  etnicilor minoritari cu pondere importantă în România, respectiv maghiarii și germanii, și autoritățile române, primii susținând că articolele din Rezoluția de la Alba Iulia nu au  fost respectate niciodată sau întrutotul. În aceste condiții, s-a încercat potențarea acestui firav dialog cu unul cultural, manifest, îndeosebi, în presa vremii, care găzduia diferitele aspecte ale paralelismelor și interacțiunilor culturale românești și maghiare. Un accent deosebit s-a pus pe subiectele care abordau reprezentările alterității în Transilvania. ardeleană cu mereu prezenta temă a înțelegerii  celuilalt nu reprezenta ceva nou în discursul public maghiar și român, fenomenul fiind  aproape identic în toată Europa centrală. Reprezentarea maghiarilor din Transilvania după 1918, și imaginea lor în conștiința colectivă a românilor conțin multe elemente comune precum naționalismul și modul de judecare al acestuia, atitudinea față de trecut și de istorie etc.¹

Dialogul literar româno-maghiar a îmbrăcat diverse formule de manifestare începând cu traducerile și sfârșind cu antologiile comune așa cum este și cea apărută la Târgu-Mureș, în 1936, cu titlul „Cot la cot – Vállvetve”, care a reunit între coperțile sale 10 scriitori români (Vania Gherghinescu, Maximilian Costin, Al. Șerban alias Vlad Stânceanu, Vasile Netea, Eugen Relgis, Mihail Ilovici, Sașa Pană, Teodor Scarlat, Marcu Alexandra (Márk Alexandra) și Virgil Carianopol) și 9 maghiari (Wass Albert, Morvay Zoltán, Tamásy György, Bartha István, Kántor János, Molnár Balázs, Bartha István și Emil Gherasim). Din păcate, unii dintre ei au fost dați prematur uitării, numele și activitatea lor nefiind consemnată nicăieri. Este cazul, îndeosebi, a unor scriitori maghiari care nu se regăsesc nici în lucrările maghiare de specialitate, nici în cele românești. Scriitorii români, în schimb, după ce, o parte dintre ei, au trecut prin „purgatoriul democrat-popular”, au devenit personalități cel puțin remarcabile ale literaturii române.

Unirea Transilvaniei cu celelalte provincii locuite de români și desăvârșirea statului național al acestora a reprezentat o răsturnare politică de proporții care a schimbat ordinea ierarhiilor de demult stabilită, maghiarii pierzând întâietatea politică în favoarea românilor. Noua structură statală s-a dovedit a fi durabilă și ca urmare a înțelepciunii intelectualității culturale a fiecărei părți care a militat, în general, pentru promovarea intereselor comune în dauna unor explicabile tendințe centrifuge, în prima linie aflându-se mânuitorii condeiului care au promovat ideile de cunoaștere reciprocă și de unitate pentru înlăturarea obstacolelor din calea spre progres.

Intelectualitatea românească interbelică, care a abordat studiul relațiilor româno-maghiare după Unire, l-a avut ca reprezentant de seamă pe mureșeanul Ion Chinezu, autorul primei sinteze de renume asupra literaturii maghiare, a cărei valoare  documentară și științifică a fost recunoscută public chiar și de către unii critici de-ai săi. Mult timp, lucrarea celui amintit, respectiv teza sa de doctorat, Aspecte din literatura maghiară ardeleană, 1919-1929, publicată la Cluj, în 1930, a fost cea mai bună analiză sistematică a culturii maghiare ardelene din primul deceniu de după Marea Unire care a abordat perioada de formare a noii literaturi maghiare din Transilvania românească. Nicolae Iorga îl considera pe Ion Chinezu drept unul dintre cei mai apreciați exegeți ai literaturii maghiare din acea vreme. Despre el și cartea sa, Molter Károly spunea că „… după aprecierea lui Kuncz Aladár, această lucrare a dat — și încă în limba română — cea mai exactă imagine de până atunci despre dezvoltarea scrisului maghiar din Transilvania, după 1918. Într-adevăr, foarte puține au fost erorile lui Chinezu și fără efort obiectivitatea sa în aprecierea critică a creațiilor artistice”²

Chiar dacă vechile sentimente și resentimente naționale nu au dispărut, nici la unii, nici la ceilalți, spre cinstea intelectualilor celor două etnii, deopotrivă, este de remarcat faptul că, pe lângă unele „ieșiri în decor”, planul politic nu s-a suprapus perfect peste cel intelectual, ambele „tabere” militând pentru crearea și menținere unui climat de unitate și alteritate. În sprijinul acestor afirmații vin și cele spuse și scrise de Kuncz Aladár care afirma că viața în comun a românilor cu maghiarii, cooperarea lor prilejuieștetragerea unor învățăminte care s-ar fi putut dovedi utile pentru întregul nostru continent multinațional și brăzdat de atâtea contradicții. În studiul său intitulat Erdély az én hazám (Transilvania este patria mea), apărut în 1929, acesta îi chema pe scriitorii maghiari din Ardeal să procedeze la o cât mai profundă cunoaștere a valorilor literare românești și săsești: „nu se poate numi scriitor maghiar transilvănean acela– scria cel amintit – care nu este la curent cu aceste mișcări literare paralele (cea română, a sașilor). Viața, pe care trebuie să ne-o ducem împreună, apropie una de alta aceste trei literaturi, și este cu neputință de evitat ca ele să nu exercite o înrâurire reciprocă, să nu stabilească între ele o legătură intrinsecă. Datoria neîntârziată a literaturii maghiare din Transilvania rămîne aceea de a adânci aceste contacte spirituale”.

După unirea Transilvaniei cu România, cunoașterea mai aprofundată a tradițiilor literare și culturale a celor două etnii a avut o importanță fundamentală pentru crearea unui climat de acceptare și stimă reciprocă. Inițiative  de apropiere, pot fi sesizate  încă din anii ʼ20. Realizarea  generoasei intenții s-a materializat prin mai multe căi: cu ajutorul traducerilor publicate, în primul rând, prin presa culturală și nu numai, a antologiilor literare, al conferințelor și studiilor etc. În prima linie a frontului cultural s-au aflat, la început, publicațiile „Gândirea”, „Napkelet” „Géniusz”,„Jövő társadalma” „Aurora”, „Cultura”, „Cele Trei Crișuri”, „Gând românesc”, „Societatea de Mâine,” „Revista Fundațiilor Regale”  etc. Cel de-al doilea val apare la începutul deceniului al treilea, odată cu „Erdélyi Fiatalok” „Familia”, „Erdélyi Helikon”și „Korunk”. Dacă prima etapă este caracterizată ca fiind una de tatonare, de încercare, cea de-a doua este deja una a deschiderii mai curajoase. Redactorul revistei „Erdélyi Helikon”, amintitul Kuncz Aladár, scria că menirea oamenilor de litere era să oglindească acea spiritualitate care-și propunea să creeze ordinea universală a valorilor artistice și morale, care stau sub ocrotirea neamurilor aflate în relații culturale strânse.

În noile condiții, apropierea devenise un interes comun și se putea realiza nu­mai printr-o sinceritate reciprocă și așa cum spunea Weis Sándor, unul dintre cei mai însemnați publiciști maghiari din Transilvania acelei epoci, venise vremea ca în locul rela­țiilor de după culise să  se facă apropierea în suflete, „să tindem ca prin mijloacele științifice, culturale și economice să se închege aci o viată publică în care fiecare in­divid să-și păstreze rădăcinile sen­timentale ale sufletului său.”³ Keresztury Sándor (alias Alexandru Olteanu) vedea această apropiere, în primul rând, prin mijlocirea publicisticii și literaturii, dând ca exemplu apropierea anglo-maghiară din secolul al XlX-lea. Pe scurt, publicistica și litera­tura română și maghiară erau chemate să realizeze apropierea su­fletelor, la  care, prin mijloacele poli­tice, era dificil de ajuns. Cu toate că relațiile literare au evoluat din sfera prieteniilor culturale în cea a organizării instituționale, ele au dăinuit și pe mai departe, cum e și firesc, adăugând plusvaloare acestei opere generoase. Apropierea dintre cele două literaturi, română și maghiară, deși nu se afla pe un teren nedesțelenit și era dorită de cei cu minți luminate, a avut un traseu destul de sinuos ca urmare a atitudinii circumspecte a celor două părți. Dar, totuși un început, în noile condiții politice, a avut loc imediat după Unire. Scriitori maghiari născuți  în Ardeal au fost recomandați în traduceri publicului româ­nesc, iar scriitori români din cercuri mai largi au fost tra­duși în ungurește. Disprețul neîntemeiat cu care se tratau, uneori, aceste două nații, dispreț și ură bazate pe o reci­procă ignorare sau necunoaștere a producțiilor lor literare și artistice, dispărea sau se minimaliza în mentalitatea învechită a multora.

La Târgu-Mureș, primele încercări de apropiere culturală dintre literaturile celor două etnii majoritare au fost promovate de revista „Zord Idő”(Vremuri sumbre) apărută în anul 1919 sub redacția lui Osvát Kálmán, fratele mai mic al redactorului revistei „Nyugat” (Apusul), Osvát Ernő, revista celui dintâi amintit reprezentând, conform istoricilor literari, primul forum al scriitorilor maghiari din România. Istoriografia literară o consideră ca fiind cea mai serioasă revistă literară din acea epocă. După părerea lui Sőny Pál, de pildă, „printre meritele lui Osvát Kálmán este și faptul că el a atras pentru prima dată atenția asupra necesității descoperirii României și a propovăduit principiul cunoașterii reciproce, principiu pe care l-a afirmat cu succes și în redactarea lexiconului său ardelean).⁴ Din august 1919, până în iunie 1920, a fost un jurnal bilunar al Societății Zsigmond editat de Osvát Kálmán și Karl Ziegler, cărora li s-au alăturat, din 1920, Hajdu István și Berde Mária. În paginile sale se regăsesc cunoscute nume de poeți, prozatori și oameni de știință (Áprily Lajos, Balogh Endre, Bárd Oszkár, Makkai Sándor, Molter Károly, Nyirő Jószef, Reményik Sándor, Sipos Domokos, Tábery Géza, Tompa László) alături de forțele literare locale: Antalffy Endre, Büchler Pál, Dékány Kálmán, Gulyás Károly, Kapdebó Erna, Nagy Emma, Székely József, Szini Gyula, Trózner Lajos ș.a.).

Despre Osvát Kálmán, Beke György scria că acesta a fost unul dintre primii intelectuali maghiari care a propovăduit principiul cunoașterii reciproce pe plan cultural între români și unguri. Revista „Zord Idő”a trăit doar atâta timp cât a fost condusă de Osvát. Când a fost preluată și folosită pentru interese politice, a devenit o foaie oarecare, guvernată de platitudine și, în scurtă vreme, și-a încetat apariția. Osvát și-a continuat însă lupta. A editat alte ziare, și cărți. Printre acestea, Románia felfedezése (Descoperirea României)a avut o mare influență, a limpezit orizonturile. Volumul înmănunchea note de călătorie, prezenta prin reportaje sincere Bucureștii, Ploieștii, Constanța, Galații. În prefață, autorul afirma cu tărie că nu se poate vorbi despre înțelegere dacă aceasta nu este precedată de cunoaștere. Drept urmare, îndemnul lui Osvát a contribuit la faptul că, încă de la începutul anilor douăzeci ai secolului trecut, la Târgu-Mureș a început o muncă sistematică în vederea recunoașterii literaturii române.

La vremea când demonstrațiile fascisto-legionare deveniseră la ordinea zilei și în România și când și la Târgu-Mureș ferestrele sinagogii și ale parohiei catolice au fost zdrobite cu pietre și oamenii au fost bătuți pe străzi, la sfârșitul anului 1936, apărea culegerea bilingvă de literatură română și maghiară cu titlul mai sus amintit, considerată, mai târziu, un act de cultură important pentru semnificațiile sale privind apropierea culturală dintre români și maghiari, de contrabalansare demonstrativă a intenției autorităților române, lăsate singure în fața amenințărilor venite din toate părțile, de a se apropia de nazism. 

Inițiativa a pornit de la Bartha István (1889-1979) din localitatea Brâncovenești, jud. Mureș, scriitor și învățător care a reușit să polarizeze atenția unor tineri poeți, prozatori și gazetari, atât români, cât  și maghiari. În 12 ianuarie 1936, cei doi realizatori ai viitoarei cărți, Emil Gherasim și Kertesz Ákos, redactau un apel către toți scriitorii, indiferent de naționalitate, pe care l-au trimis cunoscuților :

„Vă invităm la o colaborare spirituală între diferiți scriitori români și maghiari – se scria în acest apel – cu intenția de a cristaliza într-un volum forma de manifestare literară a fiecăruia, de orice ordin, fie poezie, critică, nuvelă, roman etc. cât și în eseu sociologic în care să se facă un proces al diferitelor probleme ce preocupă întreaga lume gânditoare. Această situație importantă pentru toți cei care vor a cunoaște tema arzătoare între felul de a gândi al fiecărui scriitor credem că este necesară pentru a ne cunoaște mai bine cadrul cugetător al unor scriitori atât de înstrăinați în ceea ce privește latura ontologică. Acest apel se adresează tuturor mânuitorilor de idei din lumea scriitoricească, maghiară și română, fără a avea alt scop decât scânteia cunoașterii în patria cugetării care credem că n-are hotare și nici ziduri pentru a putea vedea clar ca într-un caleidoscop figura culturii multiplicată.”⁵ Pasul  următor l-a reprezentat identificarea fondurilor pentru tipărirea cărții și a fost făcut de către Vasile Netea, un apropiat al primarului de atunci, Emil Aurel Dandea.„Deși acest primar era considerat refractar, din motive politice, unei conlucrări româno-maghiare – scria Netea în memoriile sale – totuși, văzând culegerea, a acceptat să-i acorde  nu numai subvenția solicitată ci, totodată, la stăruința autorilor, făcută prin mine, să o și prefațeze pentru a-i sublinia și mai mult importanța. Cum Dandea nu se ocupa prea mult cu literatura, am fost rugat eu să-i scriu un bruion pentru a-l definitiva el apoi. Desigur, bucățile din culegere – versuri, evocări, povestiri – nu aveau toate caracter antologic, artistic, lucru remarcat și de profesorul Antalffy în prefața sa, scopul culegerii fiind numai de a demonstra  că o activitate «cot la cot» între scriitorii români și maghiari este posibilă și necesară, și că între oameni de bună credință ea se poate realiza în cele mai bune condiții”.⁶  Nagy Pál, editorul cărții intitulate Hűség bilincsében: elbeszélések, novellák, karcolatok, emlékezések, vol II, susține, pe baza afirmațiilor făcute de Wass Albert, sau, poate post-mortem, de către fiul său, că lucrarea a fost finanțată de către acesta: „Ei bine – scria cel amintit – să ne uităm la început. Antologia este bilingvă. Banii pentru antologie au fost dați de Wass Albert, care a fost unul dintre autori /…/ Cartea reflectă dorința de a crea prietenie între popoare, nu umflând sloganuri, ci abordând dragostea și pacea pe un ton profund, liric.”⁷În cazul acesta, este greu de înțeles de ce nu este negată afirmația lui Netea, sau, probabil, a existat vreun parteneriat financiar pe care istoricul a uitat să-l amintească în memoriile sale.!?

Prefața în limba română semnată de primarul Emil Aurel Dandea dovedea o înțelegere în spirit european a situației naționale din România interbelică subliniind eforturile pentru asigurarea unui standard înalt de cultură pentru minoritățile sale naționale :

„România pe veci întregită –scria acesta – a dovedit un spirit larg și înțelegător pentru cultura tuturor grupărilor etnice care o locuiesc. Față de orice afirmație,contrară, aceasta se dovedește indiscutabil prin faptul că presa, literatura ca și societățile culturale minoritare au sporit în număr și amploare față de situația dinainte de război./…/ Lucrarea prezentă este o muncă merituoasă, depusă pe acest ogor, un prilej de reculegere și de reamintire a datorințelor comune care incumbă la toți cei de bună credință.”⁸

Orientalistul Antalffy Endre, prefațatorul maghiar al lucrării, după ce afirma că mai demult cei mai mari scriitori maghiari și români proclamau necesitatea apropierii spirituale dintre cele două popoare precumpănitoare ale Transilvaniei, sublinia cu îndreptățire că și în condițiile istorice create de Marele Război trebuie deschisă o poartă a înțelegerii.⁹

„Mai demult marea majoritate a scriitorilor români și maghiari – scria cel amintit –  propovăduiau necesitatea apropierii sufletești dintre cele două nații, în cadrul unui etern târg al schimbului de valori artistice. Trebuie să deschidem poarta mare, ziceau ei, în al cărei zăvor ruginit de două decenii nu a mai fost întoarsă cheia discernământului care deschide tainele. Noi, cu umilele noastre unelte facem ceea ce cei mari nu au putut face cu toată abundența mijloacelor și posibilităților pe care le aveau la dispoziție.”¹⁰

Lucrarea merituoasă despre care vorbea Dandea nu reflecta întrutotul viața literară a românilor, maghiarilor și evreilor din Târgu-Mureș și împrejurimi ci cuprindea îndeosebi tineri talentați care băteau la porțile consacrării. Dintre cei 10 autori români, doar 3 erau din Târgu-Mureș, respectiv Vasile Netea, viitorul mare istoric, Maximilian Costin, director al Conservatorului de Muzică din Târgu-Mureș și primul biograf al lui George Enescu și Alexandra Marcu (Márk Alexandra), poetă din Deda. Faptul că despre ea nu se mai știe azi aproape nimic, cred că nu sunt lipsite de interes câteva date din bio-bibliografia sa spre aducerea aminte a antecedentelor culturale mureșene

Alexandra Marcu, (Deda,1901-Deda,1991) a fost considerată o scriitoare pentru tineret. A terminat liceul la Târgu-Mureș, apoi, timp de doi ani, a studiat la Universitatea din Debrecen¹¹. Între anii 1920-1922, a fost secretară și lector la Institutul Francez din Târgu Mureș (1927-1931). Între anii 1951-1967 a fost referentă la Teatrul Secuiesc, respectiv Teatrul de Stat din Târgu-Mureș. În numărul din 6 mai 1934 al ziarului „Brassói Lapok” îi apăreau poeziile Gépek (Mașini)¹² și Barom¹³; în 20 mai 1934, poezia Humueső (Ploaie de cenușă)¹⁴, iar în 27 mai 1934, Nadir¹⁵. În 13 octombrie 1935, publica în același cotidian, poezia Varjú – Anya ((Mama corbului), tradusă în scurt timp în mai multe limbi, în Ungaria, Franța și Statele Unite, fiind considerată  unul dintre cele mai bune poeme de rezistență antifascistă¹⁶. A mai apărut în publicația budapestană „Az Újság” (28 martie1943) cu un grupaj de poezii format din :A Hold¹⁷ (Luna), A Nap¹⁸ (Soarele), Csillag¹⁹ (Steaua), Álmatlansag²⁰ (Insomnie) și Napok²¹ (Zile).

La antologia bilingvă mureșeană, Alexandra Marcu (Márk Alexandra) a participat cu poeziile Tăcere și Varjú – Anya :

Tăcere

Ce noapte, – Doamne Sfinte ! –

Ce întuneri ca într-un sicriu … !

Numai ceasul bate încet

pe masă,

parcă singur el ar fi în casă

viu.

Sunt departe și străine toate,

S-a închegat într-o tăcere adâncă

Și s-a prăbușit în noapte ca o stâncă

În mare, tot ce viu a fost odată…

Sunt poate și eu de veacuri îngropată

Și acum ascult din vechiul meu mormânt

Cum trece pe deasupra-mi timpul

Ca un vânt.

Mâine … oare iar’ se face dimineață,,, ?

Iar’ încep din capăt și luptă și viață.

Și zbucium, și griji și târgul de minciuni ?

Sau învia-vor din noapte, mari, cerești minuni,

opri-vor roata timpului în cale

și or s-adoarmă-n brațul tău

Eterna Noapte,

ca  p-un copil la sânul mamei sale.²²

–

 Poeta Alexandra Marcu (Márk Alexandra) mai este prezentă în antologiile Az Óperencián innen és túl (Povestiri de dincolo și de dincoace – 1957) și Nagyapa mesefája (Povestea bunicului – 1978). Comedia sa Tarkabarka a fost prezentată la Sfântu Gheorghe (1957), iar cele două spectacole de păpuși, Buratino kalandjai (Aventurile lui Buratino) bazată pe povestea lui Tolstoi (1961) și Magellannal a Föld körül (Magellan în jurul Pământului) scrisă după Costel Popovici (1964) au ținut capul de afiș la Teatrul de Păpuși din Târgu-Mureș. Epigramele sale în limba română au fost publicate sub numele de Alexandra Marcu în antologia Eterna epigramă (Cluj- Napoca, 1981). În anul 1957, a apărut singurul său volum de autor cu titlul Vane (Povești).

Antologia de la Târgu-Mureș nu s-a bucurat de un prea mare ecou, la vremea când a fost publicată, nici în rândul presei locale românești, majoritatea aservită dușmanilor politici ai primarului Dandea, nici în rândul celei maghiare, probabil pe același considerent. Cei care s-au exprimat de-a lungul timpului în legătură cu alcătuirea și editarea ei, fie români sau maghiari, au căutat, de multe ori, să dea culegerii un anumit substrat și un anumit sens politic. Ziarul național-creștin local, „Drum drept”, care îi grupa pe oponenții politici ai primarului Dandea, de pildă, n-a ținut seama de nici un considerent și s-a grăbit să-i persifleze pe autorii acestei inițiative, pe cât de modeste tot pe atât de dezinteresate. „Intenția e lăudabilă ca orice intenție – scria ziarul invocat – și rămâne de realizat. Numai că unii cititori mai curioși ar putea să-și arate o îndreptățită nedumerire, întrebându-i pe autori dacă generația tinerilor scriitori români începe cu Vlad Stânceanu și se termină cu Vasile Netea …”. („Drum drept”, Târgu-Mureș, 1 decembrie 1936). Despre antologia „Cot la cot”, revista literară „Clipa” scria că: „autorii, pe care îi felicităm călduros pentru cartea lor, au voit să întindă o punte de apropiere între scriitorii români și unguri. Și ne pare bine că au reușit”²³. Cronicarulpublicației maghiare „Az Elenzek”, din 23 noiembrie 1936, după ce afirma că Antalffy Endre, era un prefațator de ocazie, cu texte și discursuri pregătite „pentru fiecare ocazie la marginea Scripturii”, scria că Emil Gherasim și Kertész Ákos și-au dorit să riște posibilitățile de apropiere culturală româno-maghiare cu această publicație în care apare și numele primarului Emil Dandea. Totuși, acest lucru, continua cronicarul, nu trebuie să diminueze disponibilitatea lucrării ci să contribuie cu un fir de floare la „tufa roșie a bunăvoinței,” înmânată de Antalffy, să fie o apreciere înțelegătoare și să reprezinte, totodată, dorința de a experimenta ceva vizibil și tangibil, benefic pentru maghiari cât și pentru români, cât mai curând posibil. Iar, Turcsány Peter scria că, datorită bilingvismului său, participarea la antologie a fost un act public, un  important  eveniment. Pe vremea ascensiunii puternice a Gărzii de Fier – scria cel amintit –  publicarea cărții au fost un eveniment cultural, o acțiune politică.²⁴

_______________________

¹ Valentin Trifescu, On the Advantages of Minority Condition in the Romanian-Hungarian Cultural and Literary Relations , în „Acta Universitatis Sapientiae, Philologica”, 9, 1 (2017), p. 7−16.

² Ion Chinezu (Sântana de Mureș, 15 august 1894– București, 10 decembrie 1966), critic literar și traducător român, o personalitate culturală transilvăneană a timpului său care a realizat numeroase traduceri din literatura maghiară și germană (pentru amănunte vezi și:  Melinte Șerban, Dimitrie Poptămaș, Mihail Artimon Mircea, Ion Chinezu: relief în posteritate: studii și comunicǎri prezentate la simpozionul stiințific prilejuit de centenarul nașterii eminentului cǎrturar (Târgu-Mureș, 4-5 iunie 1994), Târgu-Mureș, Fundația Culturală „Vasile Netea”, 1999; Mirela Iulia Cioloca, Ion Chinezu-transylvanian interwar literary critic, în DEBATING GLOBALIZATION, Iulian BOLDEA, Cornel Sigmirean (Editors). Identity, Nation and Dialogue, Literature, Arhipelag XXI Press/2017, p. 471-479.

³ „Cele Trei Crișuri”, Oradea, martie 1922, p.121-122

⁴ Erdélyi lexikon, szerk. Osváth Kálmán, Oradea-Nagyvárad, Szabadsajtó Könyv- és Lapkiadó Rt., 1928

⁵ Șerban, Melinte, Mărturii prin vreme: Douăzeci de ani de viață culturală pe Mureșul de Sus (1920-1940), Cuvânt înainte Cornel Moraru,Târgu-Mureș, Fundația Culturală „Vasile Netea„, 1999, p.94.

⁶ Vasile Netea, Memorii, Târgu-Mureș, 2010, Editura NICO, p. 48.

⁷ Hűség bilincsében: elbeszélések, novellák, karcolatok, emlékezések, Wass Albert; Összegyűjtötte, szerkesztette és a egyzeteket, írta Nagy Pál, Marosvásárhely, Editura MENTOR, 2002, vol I, p. 19-20.

⁸ Kertés Ákos, Gherasim Emil, Cot la Cot. Vállvetve, Târgu-Mureș, 1936, p.3 sau Virgil Pană, Restituiri literare româno-maghiare, Târgu-Mureș, Editura ARDEALUL, 2021, p. 91.

⁹ Ideile lui Netea și Antalffy sunt agreate și de către autoarea unei cărți dedicată lui Wass Albert, dar numai atât. „Deși este adevărat că anii 1930 pot fi considerați apogeul culturii și literaturii maghiare din Transilvania între cele două Războaie Mondiale – scria aceasta – este îndoielnic, însă, că statul român ar fi acordat vre-un ajutor în acest sens. Ideea editorilor de volum că reconcilierea și colaborarea ar trebui să fie în prim-planul generației tinere este corectă. Inițiativa de a reconcilia cele două de popoare ale «României pentru totdeauna rotunjite» cu mijloacele de artă și literatură este lăudabilă, dar în spatele limbii de flori nu este altceva decât condescendența generoasă a învingătorilor războiului  față de un popor învins și jefuit.” (Wass Albert erdélyi korszaka 1923-1944, Balázs Ildikó, Debreceni  Egyetem BTK, 2008, p.48).

¹⁰ Kertés Ákos, Gherasim Emil, Cot la Cot. Vállvetve, Târgu-Mureș, 1936, p. 22-23 sau Virgil Pană, Restituiri literare româno-maghiare, Târgu-Mureș, Editura ARDEALUL, 2021, p. 51 

¹¹ Romániai Magyar irodalmi lexikon: Szépirodalom közírás,tudományos irodalom, művelődés, III. (Kh-M), Főszerk.Dávid Gyulsa, Bukarest: Ktiterion. 1994..

¹² Fekete népek,/acélosak, épek/komorak, szépek/ a gépek,/ mint valami képek./Melléjük lépek,/örömömből tépek/s üdvözlöm őket:/a törtetőket”.

¹³ „Lettem, barom,/van jászolom,/nyakamban istráng,/torkomban három hang,/van egy alom,/hol álhatom,/fejem felett fedél,/nem ver az eső,/nem fuj meg a szél…/A vágy s a cél/csak a kazalig ér…/Gazdám arcát félve kémlelem/s mérlegelem,/ hogy meddig lesz még/mit egyem…/Reggel az igát mosolyogva várom/EMBER 1933.

¹⁴ örökül hagyták ránk a JAJ-t termő ugart,/hol veszett ebekként az ember-csorda/ egymás húsába/mart…/ Lettünk öldöklő horda,/mitátok-nemzedék:/itt mindenki pribék,/mindenki hóhér, ki hurkol kötelet/igában kínlódó embertárs felett;/itt ádáz fertelem/ lett urrá minden emberen;/mindenki külön utakon jár,/ útonálló módon prédára vár;/mindenki külön igazságot üvölt;/ itt profán kéz leverte romoktól/ nehéz a földi…/itt mindenkiben Vezuvvá dagadt/a szennyes indulat/s már egetverdeső/ az egymásnak emelt máglyákból a láng./A gyűlölet most visszahull reánk/s mint halálos hamueső/egyre szitál és majdan eltemet,/mint földinduláskor völgyet a hegy,/ha a gyűlöletből nem lesz szánalom,/a szánalomból szeretet,/s sok külön igazságból osztatlan EGY.

¹⁵ „Lejjebb már nem lehet…/A két vállt földre fektetett;/Az ernyedt kézből kihullnak a dolgok/s értelmük széttörik /a lábak: holt-fáradt kulik;/a szív: véresre rugott rongy-cafat;/a száj: megnémult vak lakat,/szókulcsa régen elveszett;/kialudt lámpások a szemek,/mélyükön borzalom remeg,/holnaptól való riadt félelem;/csonkig leégett már a türelem;/a panasz-orditástól rekedt a torok;/az akarások: zárt sikátorok;/a napok: sötét alagutak;/a sebek mélyek, mint a házak;/a gerinc tört; az agy megbomlott (indescifrabil)/ bilincs szorítja a kezet…/ És csend van mégis, néma, végtelen …/A fáradtságtól Itt már nem terem/se szándék, se lázadás, se könny…/mindent benő és eltemet/ a halálos közöny.

¹⁶ „Káár, káár. . ./Énekeld már,/hogy gyén beteg fiókám, bus madár,/anyádnak az ősi éneket! . . . /Nagy lakomát ígérek neked,/nagy lakomát, amiről meséltem,/hogy én is vendége voltam: /milliószámra hevertek holtan /ritka csemegék: az emberek, —/rég nem látott a varjú-sereg/ekkora asztalt, ennyi földi jót. . ./A koponyát feltörtük, mint diót/s alvadtan bukkant elő /a finom velő;/szemet ettem ezrével, kéket,/feketét, szivet feltépett /mellkasból, vágy magam rágtam /át a bordák abroncsát;/ ettünk és ettünk és mégsem tudtuk /mind megenni őket,/megtöltötték velük a temetőket,/de jöttek újra, jöttek mások,/törpék és óriások,/ akit siratott bús anya /akit becézett asszonya /akit vártak árva gyermekek/,mind-mind mi ettük meg. . . /Próbáld emelni ernyedt szárnyad,/ már látok nőni fekete árnyat,/mögötte vérszag és halál. . . /ismét utat talál/ az emberek közé a gyűlölet,/újra leölet/ nekünk testvért, rokont, megint/, mert hóhérok ivadéka/s hóhér maga mind. . ./örülj velem,/bús gyermekem,/nagy tor lesz itt, ritka, remek. . /Ha győznek, ha vesztenek a felek,/a háborút mi nyerjük meg!”

¹⁷ „Arany ujjakkal a hold/ablakomon újra dobolt,/ mint rég, ha jönni leszelek,/ közben öreg este lett,/ s a szivem dobbant akkorát:/ a kerten jöttél akkor át./A hold borít: arany lepel,/emlék borít és bú lep el.”

¹⁸ „Amíg felettem nap ragyog,/én mindig a tied vagyok./Ha elzárnának a hegyek,/hogy a tied ne legyek,/a Nappal én is lebukom,/mint hullt szirom a habokon.”

¹⁹ „Álmodtam rólad/és jöttél valóban./Ragyogtál bennem,/mint csillag a tóban./Álmom szétfoszlott/tovatűnő köddé,/sötét az életem,/ nem világítsz többé”

²⁰ „Oh, áldott, boldog órák,/ha elkerül az álom/s fejedet vállamon/pihenve találom… Ujjongva köszönt folyton/minden részem:/ Itt vagy,velem vagy,/enyém vagy egészen”.

²¹ „Vak diók a napok,/fel hiába töröm,/megüszkösödött/bennük az öröm./Feketén szegi be/őket a bánat:/gyászolnak utánad”.

²² Kertés Ákos, Gherasim Emil, op.cit, 22-23 sau Virgil Pană, op. cit.. p. 118.

²³ Dorin Borda, Presa românească mureșeană, Târgu-Mureș, Editura ARDEALUL, 2010, p.90.

²⁴ https://adoc.pub/turcsany-peter-wass-albert-a-boldog-szomoruember-i.html#google_vignette.

[Vatra, nr. 7-8/2025, pp. 126-131]