Într-o librărie din Maribor, o doamnă căruntă ia dintr-un raft o carte, o răsfoiește, iar ochii îi cad asupra câtorva versuri: „De-acuma n-om mai colinda/ Târziu, pe ulicioare,/ Oricâte patimi ne-ar chema/ Sub luna lucitoare.// În piept, ca spada-n teaca sa,/ Nici sufletul nu zace,/ Și inima răgaz ar vrea,/ Iar sufletul vrea pace.” Volumul e de Byron, iar poezia, celebră, de altfel, se numește „De-acuma n-om mai colinda…” („So We’ll Go No More a Roving” / „De-acuma n-om mai colinda…”) și pare a-i vorbi celei care o citește în traducerea slovenă chiar despre viața ei, rezumând tumultul unei întregi existențe. Suntem în anul 1984, iar la librărie urmează să aibă loc întâlnirea cu cititorii a unui tânăr scriitor care își va prezenta romanul Aurora boreală. Numai că doamna în vârstă nu va mai sta să-l asculte, ci se va îndepărta cu ochii în lacrimi. Nu la gândul că romanul care trebuia să fie lansat ar descrie, printre altele, straniul fenomen petrecut în aprilie 1938, când cerul din Maribor s-a luminat din cauza acelor neobișnuite „lumini ale Nordului”, prevestind parcă anii zbuciumați care vor veni peste oraș și peste întreaga Europă. Ci reamintindu-și clipele fericite, urmate de altele, deloc fericite, ale poveștii de dragoste pe care o trăise ea însăși, alături de un tânăr geodez în 1944, când lumea încă părea un loc sigur.

Autorul romanului Aurora boreală este, desigur, slovenul Drago Jančar, iar scena petrecută în librăria din Maribor e descrisă într-o altă carte a sa, Și dragostea răgaz ar vrea (In ljubezen tudi – 2017), având drept titlu câteva cuvinte inspirate chiar de poemul deja amintit al lui Byron: „And love itself (have rest)”. O carte care, în ciuda titlului, nu e neapărat o poveste de dragoste, ci mai degrabă o istorie despre dragoste. Dar, în egală măsură, despre trădare și singurătate, despre speranță și teamă, despre suferință și moarte. Și mai ales despre război, cu toate consecințele sale – asupra lumii și asupra oamenilor care sunt siliți să-l trăiască și să-i supraviețuiască. Adică, marile teme și preocupările constante ale lui Jančar, cunoscute, de altfel, și cititorilor români încă din excelentul roman Azi-noapte am văzut-o (To noč sem jo videl – 2010), apărut în urmă cu câțiva ani (la Editura Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca), în excelenta versiune românească a Paulei Braga Šimenc, cea care semnează și la fel de inspirata traducere de față.  

Considerat cel mai reprezentativ scriitor sloven al prezentului (și cel mai tradus, având deja mai multe cărți publicate în diferite spații culturale europene și nu numai), prozator, dramaturg și eseist deopotrivă, comparat nu o dată, pentru profunzimea sa filosofică, dar și pentru dimensiunea simbolică a creației sale, cu Franz Kafka, Milan Kundera sau Günter Grass, Drago Jančar (născut în 1948, la Maribor) a fost recompensat de-a lungul anilor cu numeroase premii literare, dacă ar fi să amintim aici doar Premiul Herder, Premiul European pentru Literatură, Premiul Prešeren sau Premiul Kresnik, acesta din urmă fiindu-i acordat de patru ori. În Și dragostea răgaz ar vrea, cel de-al unsprezecelea roman al său, Jančar oferă cititorilor o poveste tulburătoare ce descrie iubirea Sonjei și a lui Valentin, multe întâmplări fiind plasate în Mariborul natal al acestui scriitor care prezintă aici, direct sau subtextual, și o serie de evenimente dureroase, având profunde implicații și urmări tragice, care au marcat lumea slovenă în timpul și după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Căci în anul 1941, se știe, orașul sloven Maribor, având o importantă minoritate germană, e ocupat de naziști și redenumit Marburg an der Drau. „Orașele de graniță exercită o fascinație aparte și sunt întotdeauna foarte interesante”, spunea Jančar, „mai ales Mariborul, a cărui complicată istorie e cunoscută europenilor. Dar, după anul 1941, când a început ocupația germană, aici s-a instaurat regimul terorii. Dramele și tensiunile din acei ani m-au inspirat să scriu acest roman”, va continua el.

În scurtă vreme de la instituirea regimului de ocupație, se va organiza rezistența slovenă, pe dealurile și în munții din jurul orașului, partizanii luptând cu eroism împotriva armatei germane, în ciuda represiunii violente și a măsurilor draconice luate de noile autorități. Așa cum s-a întâmplat de-a lungul și de-a latul întregii Europe acelor ani, și Mariborul se transformă într-o citadelă a spaimei și a neîncrederii, oamenii privindu-și deodată cu suspiciune vecinii și cunoscuții, temându-se în fiece clipă să nu spună în public ceva ce ar putea fi interpretat drept dușmănos sau subversiv la adresa celui de-al Treilea Reich. Și totuși, în această lume în care totul pare a fi construit pe nisipuri mișcătoare și ca pentru a nu dura, iubirea încă există: tinerii Sonja, fiica doctorului Belak, și Valentin Gorjan, geodez și profesor, se încăpățânează să creadă în ea. Și în puterea lor de a depăși toate greutățile care le-ar putea ieși în cale. Își trimit scrisori înflăcărate, pline de declarații, de amintiri tandre și de citate din poezii de dragoste, se întâlnesc ori de câte ori pot – deși asta devine din ce în ce mai dificil, căci ea e studentă la Medicină la Graz, el lucrează la Ljubljana, iar călătoriile sunt tot mai lungi și mai anevoioase –, și visează la viața lor împreună, după război. Numai că Valentin se alătură partizanilor, e arestat după ce își salvează un camarad, iar Sonja încearcă să facă imposibilul pentru a-l scoate din închisoare.

Astfel că apelează la ajutorul lui Ludwig Mischkolnig, pe care-l cunoscuse cu ani în urmă, într-o stațiune de schi și care se purtase îndatoritor cu ea, ajutând-o să se ridice din zăpadă. Numai că pe vremea aceea el se numea Ludek și era sloven. Iar acum, cu numele schimbat, trece drept german, e ofițer SS și se ocupă de interogarea prizonierilor Gestapo-ului. Cei doi se întâlnesc în oraș, Ludwig se arată, e drept, mai interesat de însoțitoarea lui decât de povestea acesteia și cu atât mai puțin de problema pe care ea încearcă s-o rezolve, astfel încât ajunge să-și expună, la cafenea, aberanta teorie a relațiilor dintre rase și etnii din Stiria anexată, de pe poziția de ferm apărător al graniței de Sud a Germaniei… În plus, prețul cerut de Ludwig, evident atras de frumoasa (și naiva) blondă care-l roagă s-o ajute, e mult prea mare. Chiar și așa, Sonja e gata de orice numai să-l vadă pe Tine al ei eliberat. Însă acesta, auzind de la frustratul și odiosul Ludwig că trebuie să-i fie recunoscător doar Sonjei pentru șansa de a ieși din temniță, refuză să o asculte și pe ea, astfel încât povestea lor, care începuse asemenea unui basm, sfârșește brusc, distrusă de gelozie, îndoială și neîncredere. Mai mult decât atât, încălcând interdicția de a părăsi orașul, Valentin o pune în pericol pe Sonja, fiindcă, în încercarea de a-și acoperi propria greșeală (aceea de a fi „pierdut” un deținut pe care-l eliberase), Ludwig decide să o trimită pe delicata fiică a doctorului Belak direct în cumplitul lagăr de la Ravensbrück. Iar când ea va fi eliberată de aici, după încheierea războiului, simte că și-a pierdut nu doar luni din viață, ci că întreaga ei existență a luat-o pe un alt drum, un drum fără întoarcere.

Urmând meandrele marii istorii, istoria personală a fiecărei ființe umane se schimbă, oamenii fac alegeri ale căror consecințe nu le intuiesc imediat, și pe care, atunci când le înțeleg, e, cel mai adesea, prea târziu – iar atunci iubirea, ea însăși, așa cum va înțelege Sonja, e ostenită deja, vorba Lordului Byron… Construindu-și romanul în acest fel, Drago Jančar aduce în discuție, la fel ca în majoritatea creațiilor sale, problemele complexe ale ultimului veac, analizând, fără ură și părtinire, fără să formuleze judecăți morale, fără să condamne (dar și fără să treacă sub tăcere aspecte care, nu o dată, sunt extrem de dureroase), condiția umană contemporană, pentru a evalua efectele pe care deciziile personale ale fiecărui individ le pot avea într-o lume măcinată de conflicte și stând, atât de adesea, sub semnul războiului și al morții.

Cartea prezintă un întreg univers uman, o lume pradă nu numai flăcărilor exploziilor din luptele crâncene ale conflagrației mondiale, ci și celor sufletești, căci fiecare personaj își poartă în sine propriul infern, rătăcind prin marele infern al războiului. După anii ocupației naziste, în Maribor ajung trupele „eliberatoare” sovietice, limba oficială a autorităților se schimbă, de la germană se trece la rusă, de la cartea de identitate verde a naziștilor se ajunge la permisele de liberă trecere, iar oamenii rămân sub vremuri, captivi într-o lume supusă, parcă, doar transformărilor ce nu țin seama de nimeni și de nimic – ci doar de noile granițe trasate în cadrul tratatelor secrete care au reîmpărțit lumea și au stabilit sferele de influență. În acest context, patrioții sloveni din Maribor și din împrejurimi își întețesc acțiunile de rezistență, iar numărul partizanilor retrași în păduri crește. Însă nici aici nu e o lume ideală (și, din nou, Drago Jančar reușește să nu idealizeze pe nimeni și nimic), câtă vreme conducătorii rezistenței se folosesc, adesea, de aceleași metode pe care le utilizaseră mai vechile sau mai noile autorități, fie naziste, fie sovietice: interogatoriile nesfârșite, menținerea suspiciunii, îndoiala cu privire la oricine, șantajul, violența, constrângerea.

Fratele se întoarce împotriva fratelui, vechile legături de prietenie sau chiar de rudenie sunt mereu puse sub semnul întrebării, fiecare se îndoiește de cei din jurul lui, chestionându-le trecutul și prezentul și, astfel, punându-le în pericol viitorul. Valentin însuși e suspectat că ar fi devenit, în închisoarea germană, agent secret, astfel încât foștii tovarăși din Pohorje, pe care-i credea prieteni, îl supun unor dificile încercări. Iar el ajunge să îndeplinească toate însărcinările și să se implice în toate misiunile, ca s-o uite pe Sonja și „trădarea” ei. Numai că, la un moment dat, va avea dureroasa revelație a faptului că însăși reintegrarea sa în gruparea de partizani i se datorează tot ei (numai ei!), frumoasei blonde pasionate de poezie, care fusese trimisă în lagăr (deci, câtă vreme cineva a plătit prin suferință, trecutul lui Tine poate fi considerat curat…). În scurtă vreme, el ajunge să ucidă, executând ordinele superiorilor, iar în acest fel să anihileze și cea mai bună parte din sine, acea parte care crezuse până atunci în adevăr, în bine și în frumos, în iubire. Și într-o lume în care dragostea să poată rămâne mereu vie. Dar, pentru că până și dragostea a ostenit, el își va abandona vechile idealuri și se va conforma rigorilor noii lumi de după război, se va integra în noua societate și în noua orânduire și va ajunge profesor respectat, om de seamă – gândindu-se din ce în ce mai rar la tot ce însemnase trecutul și la cum fusese el însuși, cu doar câțiva ani în urmă.

Într-un fel, dacă nu cumva în mai multe, ceasul victoriei împotriva naziștilor a adus printre slovenii din Maribor (și nu numai…) dorința de răzbunare. Iar dragostea, cea care în cărți și în filmele care-i plăceau atât de mult Sonjei învingea orice obstacol și dura pentru totdeauna trebuie să se recunoască acum învinsă – nu atât de război, cât mai cu seamă de urmările acestuia. Cel puțin, în cazul Sonjei și al lui Valentin. Căci Drago Jančar a descris, în acest superb roman, nu doar marile acte de eroism sau capacitatea de sacrificiu a celor ce iubesc, ci și greutatea acelor clipe când eroismul nu e recompensat decât prin suferință și singurătate, iar iubirea, chiar ea (mai ales ea!) trebuie să se recunoască învinsă. La fel ca în romanele sale anterioare, Jančar a creat și aici o galerie impresionantă de personaje, utilizând cu mare artă tehnica perspectivei și îmbinând extraordinar momente din prezent cu rememorarea unor fapte sau întâmplări din trecut, un conflict care te face realmente sa nu poți lăsa cartea din mână, plasând totul pe fundalul sumbru al războiului, într-un mod asemănător până la un punct cu remarcabila construcție epică din Azi-noapte am văzut-o. Dar, dacă acolo fiecare personaj își spunea povestea, aici scriitorul alege ca în cele patru capitole ale romanului să relateze istoria fiecărui protagonist și a lumii din care cu toții fac parte, pentru ca în acest fel textul să-și desăvârșească nu doar structura formală, ci și subtilitățile de conținut.   

*

În 2011, când lui Jančar i-a fost acordat cel de-al treilea Premiu Kresnik, pentru Azi-noapte am văzut-o, juriul a subliniat că romanul respectiv „este unul dintre cele mai reușite texte literare care au fost scrise vreodată despre slovenii prinși în vâltoarea celui de-al Doilea Război Mondial și deopotrivă în vârtejul unor relații interpersonale extrem de complicate.” Astfel încât povestea impresionantă despre viața și tragica (dar și misterioasa) dispariție a Veronikăi Zarnik a devenit un soi de etalon artistic al literaturii slovene contemporane. Evident că atunci când lui Drago Jančar i s-a decernat cel de-al patrulea Kresnik, pentru Și dragostea răgaz ar vrea, cititorii au comparat, în mod inevitabil cele două romane – iar povestea Sonjiei și a lui Tine face față cu succes acestei lecturi raportate, fiind încă o remarcabilă reușită în plan artistic.

Nu întâmplător, criticul literar sloven Aleksander Zorn spunea că „proza lui Drago Jančar reprezintă o problemă pentru exegeți, câtă vreme acest autor a încercat mereu să scrie romane totale, să acopere totul în textele sale, dar a și reușit în acest îndrăzneț demers, aducând alături elemente de istorie, geografie, filosofie ori poetică și integrându-le de fiecare dată într-un tot unitar, putând fi considerat pe bună dreptate un mare clasic în viață, un veritabil scriitor universal.” Pentru că, spunând iar și iarăși istorii despre și din Slovenia, Drago Jančar se lansează într-un ambițios proiect de căutare a marilor adevăruri, a sensurilor universale, de explorare a secretelor condiției umane, reușind să găsească de fiecare dată acea perspectivă detașată care îl ajută să-și expună ideile fără vreun parti-pris, dar și să ajungă în străfundurile multora dintre cele mai spinoase probleme ale zilelor noastre – sau ale trecutului tumultuos al Europei Centrale și de Sud-Est.

Și dragostea răgaz ar vrea dobândește aceeași dimensiune polifonică pe care o au și alte creații ale lui Jančar, însă aici scriitorul se folosește din plin și de implicațiile intertextualității și ale metatextualității, cartea fiind, privită din această perspectivă, și o extraordinară țesătură (în plan narativ și stilistic) ce trimite la marea poezie a lumii (personajele citind și citând frecvent fragmente din Goethe, Rimbaud, Keats, Pușkin, Byron sau Gradnik și Prešeren). Literatura te ajută să devii conștient de propria situație și de posibilele consecințe ale unora dintre alegerile pe care le faci în anumite momente. Iar Drago Jančar subliniază toate acestea în mod strălucit, romanul lui fiind și un excelent exercițiu autoreferențial, autorul făcând aluzie, așa cum aminteam încă de la început, la lansarea propriei sale cărți, Aurora boreală, la Maribor, în anul 1984. În orice caz, citind și recitind marile texte ale civilizației occidentale, cei doi protagoniști, Sonja și Tine, își citesc, practic, destinul, chiar dacă, la început, nu reușesc să înțeleagă până la capăt mesajul poemelor pe care le iubesc și în funcție de care își și trăiesc iubirea. Dar cea de-a doua parte a romanului, atât de profundă și de dureroasă, aduce nu doar deznodământul trist al poveștii lor de dragoste, ci și interpretarea pe care fiecare dintre ei o va primi, fie și tardiv, cu privire la tot ce se petrecuse între ei sau între ei și marea istorie. Finalmente, se va dovedi că în realitatea cotidiană, spre deosebire de literatură, nu iubirea și poezia cuceresc totul, ci războiul, violența, neîncrederea, ura, răul. Răul care pare a crește tot mai mult și a deveni din ce în ce mai amenințător. Căci într-un război, oricare ar fi el, mai vechi sau mai nou, nu există cu adevărat învingători, ci doar învinși.

Modul în care autorul alege să-și înceapă romanul este remarcabil, Jančar descriind, în capitolul „Fata din fotografie”, o imagine alb-negru care prezintă o scenă din Mariborul deja aflat sub ocupație germană: „În cadrul surprins de un fotograf necunoscut sunt două fete zvelte: prima într-o fustă în carouri, cu un jerseu subțire și ciorapi închiși la culoare, cealaltă într-un pardesiu negru elegant și cu două cozi frumos împletite, care-i cad pe spate. […] O imagine matinală cu orășeni care se grăbesc la treburile lor, o femeie cu o servietă, unii care se plimbă fără un scop anume. […] Un ochi atent poate să observe că, pe clădirea cea mare, s-a întâmplat ceva cu inscripția: HOTEL OREL a devenit HOTEL ADLER – o corectură măruntă, proprietarul cu simț practic n-a trebuit să dea la refăcut decât două litere, A și D –, în timp ce cuvântul RESTAVRACIJA l-a preschimbat în RESTAURANT. În colțul de jos din dreapta, cu spatele la fotograf, pășește un om în uniformă. Poartă cizme negre, un veston cenușiu, centură cu pistol la brâu. Imaginea idilică a unei dimineți liniștite de la începutul toamnei, pe o stradă din Maribor, se transformă brusc într-un moment de tensiune latentă: de unde vine și încotro se îndreaptă bărbatul în uniformă, care e aproape sigur uniforma de membru al unei unități Schutzstaffel, SS-istul acesta necunoscut care vine dinspre marginea fotografiei și se îndreaptă spre fundal.”

Detaliile vizuale, extrem de pregnante, sugestiile ale căror semnificații cititorul le va înțelege doar după lectura completă a textului, capacitatea de a evidenția caracteristicile unui personaj în doar câteva cuvinte care funcționează asemenea unor tușe de culoare fac din primele pagini ale acestei cărți un adevărat tur de forță artistic și încă o dovadă a artei lui Drago Jančar. Asemenea lui José Saramago de pildă (care își începea oarecum asemănător cel mai polemic roman, Evanghelia după Isus Cristos), scriitorul sloven trasează din capul locului câteva dintre coordonatele pe care le va avea în vedere de-a lungul acestei tulburătoare cărți: pe de o parte, raportarea la un model artistic diferit de universul strict literar (fotografia), iar pe de altă parte, stabilirea modalității estetice predilecte (permanentul amestec dintre realitate – fie ea și una scriptural-fotografică – și fantezia romanescă). Am putea considera, deci, că avem în față un veritabil exemplu de „antigrafie” – termen care, în Grecia antică, desemna atât acțiunea de a scrie, cât și pe cea de a desena, privindu-le pe amândouă din perspectiva trasării de semne cu valențe artistice.

Drago Jančar imprimă, așadar, încă din primele paragrafe, un extraordinar aer de predestinare romanului său, o atmosferă hipnotică, din care cititorul aproape că nu mai reușește să se desprindă, fascinat de jocul periculos în care vor fi angrenate fără putință de scăpare, ca într-o stranie încleștare în trei, Sonja, Valentin și Ludwig. Blonda Sonja pare a declanșa totul, fără ca măcar să realizeze asta, decizia sa de a-l aborda pe ofițerul pe care-l recunoaște (însă pe care nu-l cunoaște deloc) schimbând pentru totdeauna nu doar viața ei, ci pe a tuturor celor implicați.

Astfel că, scriind un roman contemporan, scriitorul sloven dă mereu senzația că reconfigurează mecanismele consacrate ale tragediei clasice, câtă vreme destinul nemilos, coincidențele inexplicabile, sentimentul predestinării, greșelile sau încercarea mereu reluată de a le răscumpăra îi marchează textul de la un capăt la celălalt, așa cum se întâmplă, de altfel, și în alte creații ale sale, mai cu seamă în Azi-noapte am văzut-o. Totul pe fundalul marilor evenimente istorice, al Războiului Mondial și al urmărilor sale. La un anumit nivel al interpretării, cartea de față este și un simbolic inventar al consecințelor în plan epic pe care le au acțiunile cugetate sau necugetate ale oamenilor care, în acele vremuri de restriște, nu și-au dorit altceva decât să rămână în viață, să supraviețuiască. Numai că modul în care Sonja și Valentin supraviețuiesc e fundamental diferit: câtă vreme Sonja trece mereu totul prin filtrul conștiinței și al sensibilității sale, revenind acasă literalmente zdrobită, Valentin interiorizează prea puțin, reușind, tocmai de aceea, să ia viața de la capăt – chiar și fără să mai trăiască în adevăratul sens al cuvântului, mulțumindu-se să supraviețuiască ororilor pe care le văzuse sau le făcuse.

Interesant este că, oarecum asemănător cu modul de structurare a acțiunii din Azi-noapte am văzut-o, și aici mecanismul care declanșează răul în plan strict personal e declanșat de acțiunile și de frustrarea unui individ, Ludwig/Ludek incapabil să-și stăpânească planul de răzbunare, dar căruia situația îi scapă rapid de sub control. Iar dacă Mishckolnig pune în pericol viața Sonjei în mod intenționat, și Valentin, cel care declara că o adoră, face același lucru, chiar dacă o pune pe femeia iubită în primejdie în mod neintenționat. În orice caz, ea devine victima perfectă a amândurora, sacrificiul său fiind ignorat sau neînțeles de cei doi bărbați preocupați exclusiv de propria lor salvare. Astfel că actul plin de generozitate al Sonjei, mânată să acționeze doar de marea sa dragoste, se transformă într-o otravă care distruge viețile tuturor și le schimbă tuturor viitorul. Trădarea determină dorința de răzbunare, iar aceasta, o altă trădare, și tot așa, ca într-un cerc vicios, din care nu există scăpare.    

„Am încercat să scriu despre răul care s-a așternut parcă dintr-o dată asupra Mariborului și a oamenilor săi”, spunea Drago Jančar. „Cu fiecare frază pe care o scriam îmi era tot mai clar că, dincolo de subiectul propriu-zis, vorbeam despre cum poți supraviețui în astfel de vremuri. Și nu numai atât, ci cum, într-o epocă a urii și a trădării, unele sentimente se pot salva și ne pot salva, chiar dacă uneori ostenesc și ele. Desigur, mai ales iubirea. Căci doar ea este la fel de puternică precum moartea – cel puțin în anumite condiții.” Numai că nu avem de-a face, în cazul acestei cărți, cu un clasic roman de dragoste, și nici, așa cum unii cititori s-ar aștepta, poate, după primele pagini, cu un roman strict istoric. Și dragostea răgaz ar vrea vorbește, cu mijloacele marii literaturi, despre cum, sub povara istoriei, oamenii pot fi, pe rând, victime și opresori, trădători și trădați, uneori fiind foarte dificil (sau aproape imposibil) de stabilit care sunt granițele între aceste categorii ori dacă aceste granițe clare mai există. Fiecare dintre personajele cărții, de la Sonja și Valentin, la doctorul Belak, asistenta Katica din Ptuj sau chiar Ludwig/Ludek încearcă să se salveze dintr-un mare război, nutrind și speranța de a-și câștiga și bătăliile personale. În cazul celor doi îndrăgostiți, ei vor să păstreze mai ales speranța de a-și salva iubirea în fața atacurilor repetate ale răului. Numai că, într-un univers care pare a se întuneca tot mai mult, până și sufletele cele mai pure și mai înflăcărate pot obosi, iar între cei care s-au iubit odinioară începe, de la un moment dat încolo, să se aștearnă nu doar viața, ci și moartea. Sau, dacă nu, osteneala: „For the sword outwears its sheath,/ And the soul wears out the breast,/ And the heart must pause to breathe,/ And love itself have rest.”

____________________-

* Drago Jančar, Și dragostea răgaz ar vrea. Traducere de Paula Braga Šimenc, București, Editura Univers, 2024.

[Vatra, nr. 7-8/2025, pp. 133-136]