În interpretarea lui Ioan Slavici, „O idee avuse Traian în vedere, când s-a hotărât să verse sângele oștenilor romani pentru cucerirea Daciei: voia să stabilească ordinea și să așeze un strat de cultură omenească la gurile Dunării.// Această idee, din care s-a zămislit neamul românesc, nici până în ziua de astăzi nu s-a realizat…” (Ioan Slavici, „[Misiunea culturală a statului român], în Opere, VII: Publicistică literară. Scrieri istorice și etnografice, ed. de Constantin Mohanu, București, Academia Română & Fundația Națională pentru Știință și Artă & Ed. Univers Enciclopedic, 2006, p. 29; text scris la București, în 1/ 13 noiembrie 1879). Expansiunea nord-dunăreană a Imperiului Roman însemna deci, pentru clasicul născut la Șiria, instituirea ordinii și a culturii asupra Barbaricum-ului; într-un cuvânt, civilizarea spațiului dacic. Lui Traian i se atribuie intenții de civilizator, dorința de a extinde spațiul civilizației clasice pe noi suprafețe, la nord de linia statornicită a limesului roman. Pentru Slavici – care s-a dovedit și un competent editor de documente în colecția Hurmuzaki, dar și un înzestrat autor de sinteze istorico-politice și etnografice – împăratul fondator al latinității noastre are un profil de principe iluminist, din familia despoților Habsburgi din sec. al XVIII-lea, Maria Tereza și Iosif al II-lea, mai cu seamă.

Există oare argumente pentru a susține o astfel de interpretare? Citind paginile excelentei sinteze a lui Mihai Bărbulescu referitoare la Civilizația Daciei romane (Cluj-Napoca, Fundația Transilvania Leaders & Ed. Școala Ardeleană, 2025, 830 p.) ești tentat să crezi că, într-adevăr, reorganizarea din rădăcini a Daciei ca spațiu al romanității, inițiată de Traian și dusă mai departe de ceilalți împărați (până la Aurelian), a însemnat atragerea noii provincii în sfera raționalității, a organizării în raport cu legile și cu tradițiile lumii romane, într-o cheie a funcționalității, a apărării patrimoniului axiologic roman, de la venerarea panteonului religios al Romei imperiale până la importurile de statuete, obiecte de lux și comodități din Grecia și din alte provincii ale lumii romane. Cât privește circulația și producerea marilor valori culturale romane, deocamdată lipsesc descoperirile revelatoare. Prezența poetului Ovidiu la Tomis precede cucerirea traiană și, de altfel, privește o altă provincie: Moesia Superior. Atrag, totuși, atenția cele două mozaicuri descoperite la Ulpia Traiana Sarmisegetusa în 1823 și, din nefericire, distruse în 1832, reprezentând două scene legate de universul homeric: judecata lui Paris (1, 96 X 1,70) și, respectiv, vizita lui Priam la Ahile pentru a recupera trupul fiului său Hector (un pătrat cu latura de 2,25 m). Desenele care au copiat originalele nu lasă loc de îndoială cu privire la subiectul abordat de meșterul mozaicar și ucenicii săi (ambele par să mărturisească același stil, un pic stângaci, departe de performanțele artiștilor greci sau a celor din metropolă). Comanditarul lor, probabil om de stat aflat pentru un timp în Dacia romană sau aparținând definitiv – prin naștere și carieră – acestui spațiu, de nu cumva simplu particular bogat ori ins cu misiuni oficiale mai înalte, era cu siguranță la curent cu materialul homeric și îl dorea reprezentat cu artă în locuința sau, poate, în edificiul public unde mozaicurile au fost plasate.

Într-o paranteză poate nu tocmai lipsită de semnificație mărturisesc că, nu cu mulți ani în urmă, vizitând orașul Roth, capitala districtului omonim, situat la 25 de km sud de Nürenberg, am descoperit în castelul Ratibor transformat în muzeu o sală de ceremonii decorată în exclusivitate, pe cei patru pereți ai săi, cu picturi în stil baroc neo-venețian evocând multe dintre episoadele-cheie ale Odiseei. Nu este de mirare că, în partea protestantă a Germaniei Renașterii târzii și a barocului timpuriu temele homerice se regăsesc la mare preț, prilejuind vizitatorului o călătorie prin epopeea lui Homer. Prin analogie, pare de presupus că și în Dacia antică aceste decorațiuni – realizate nu fără un efort pecuniar important –erau mărturia materiei școlare parcurse de copii/ adolescenți într-un anumit moment al ciclurilor educaționale în care erau antrenați. Aș crede ca fiind mai probabil că mozaicurile antice menționate țineau de afirmarea unui anume gust elitar pentru cultura clasică greacă, gust care poate fi regăsit și la alte niveluri ale dezvăluirilor arheologice: de pildă în importurile de terra sigilata și de statuete sau chiar statui de figuri de zeități grecești devenite romane.

De remarcat ceva ce nu a constituit până acum obiectul de interes al istoricilor: cele două secvențe legendare inspirate de epopeea homerică nu țin de episoadele eroice ale Iliadei. În raport cu acestea sunt oarecum colaterale. Competiția între zeițe tranșată de Paris și, respectiv, prosternarea regelui troian (Priam) în fața ucigașului fiului său (Ahile) pentru a obține rămășițele pământești ale lui Hector nu fac parte din nucleul „incandescent” al Iliadei. Primul episod este, în fond, un imn dedicat frumuseții, iar celălalt – unul închinat tradiției și religiozității care fac indispensabile și cruciale procedurile de despărțire de decedat. Să fi fost doar un diptic mozaical ori a existat un ciclu de mai multe reprezentări artistice cu trimitere la prestigioasele epopei și, de fapt, la mitologia clasicității grecești? Nu putem ști. Ceea ce cunoaștem se referă doar la faptul că avem de a face cu reprezentări ale competiției zeiești pentru frumusețe – de un interes hedonic indiscutabil – și, respectiv, ale demersurilor funerare la moartea unui erou ilustru: două celebrări fundamentale – a frumosului vieții și a morții eroice…

Dar Mihai Bărbulescu înregistrează și existența altor mozaicuri în edificii ale Daciei romane. Le las deoparte pe cele alcătuite din piese alb-negre, chiar dacă ele însele atestă un grad anume de lux, de avuție, de educație și de dorință de frumos. Îl voi evoca în schimb pe cel descoperit la Apullum – distrus și el – reprezentând un taur în registrul superior și un călăreț cu coif și suliță în registrul inferior; o „tauromahie”, așadar, înlocuind, ceea ce, în ciclul elaboratelor moderne ale lui Picasso, era picadorul, cu… „toreadorul”? Nu neapărat, fiind vorba despre două registre diferite. O dovadă a cultului lui Mithras devenit după adopția romană Sol Invictus? Poate că da. Oricum, o secvență care nu excludea nici forța fizică a animalului, sacru sau nu, nici bravura umană, a celui de pe cal. Zona centrală includea două „tablouri”, dintre care doar unul s-a lăsat deslușit: un portret feminin, poate al comanditarei, s-a spus, dar poate al unei zeițe patroane, cine să poată ști…

Un alt mozaic, cel din proximitatea Mureșului, la 700 metri pe malul drept, la Apulum-Partoș, era aproape pătrat (4,40 X 4,20), într-o încăpere mare (12 x 6 m). Din cele patru busturi masculine plasate în colțurile zonei centrale s-au păstrat două, cu inscripții care dezvăluie două nume de vânturi principale venind din mitologia greacă: „Iivr” („Euros”, vântul de răsărit) și „Zephe” („Zephyros”, vântul de apus). Primul este tuns și ras în maniera romană, al doilea are mustăți și barbă. S-a dedus că în emblemele distruse erau „Boreas”, vântul de miazănoapte, și „Notos”, cel de miazăzi. Se remarcă și în acest caz cultul mitologiei grecești și, poate, utilizarea pragmatică a acesteia. Echivalând perimetrul mozaicului și, de fapt, al sălii – indiferent de așezarea edificiului căruia îi aparținea în raport cu punctele cardinale – cu un soi de hartă „eoliană”, a vânturilor, el putea edifica asupra principalelor fluxuri de vânt la care erau expuși oamenii, culturile lor agrare și viticole, așezările, edificând pe privitor cu privire la raportul dintre numele lor și direcția din care băteau. Să fi avut un rost pedagogic? Mai probabil nu în sensul utilizării sale în procesul de instruire a copiilor. O investiție serioasă nu s-ar fi făcut, poate, pentru o școală publică ori pentru copiii eventualului proprietar al casei. Mai curând tot un fragment de mitologie explicativă pe seama felului cum bat vânturile ori poate o alegorie având ca obiect aerul pus în mișcare, căldura și frigul, imperiul patronat de zeul Eol, în orice caz.

Vremurile, cu vicisitudinile lor, au șters masiv urmele trecutului roman din Dacia… Alte categorii de artă, mai perisabile (artefactele din lemn, din sticlă), s-au estompat și dizolvat. Totuși, dacă aceste urme de mozaicuri nu atestă creația de capodopere, ele evidențiază, cu siguranță, un nivel al culturii unor elite romane sau/ și romanizate care nu poate fi negat. Și nu este doar atât…

Se uită adeseori că însuși exercițiul lingvistic al utilizării limbii latine de seminții amestecate, venite din multe părți ale imperiului și constrânse să se înțeleagă atât între ele, cât și cu populația autohtonă cu care, mai mult sau mai puțin, nu puteau evita contactul, vorbește tot despre cultură. Chiar dacă nu este vorba despre cultura înaltă, ci despre soluția pragmatică la o situație de facto, adaptabilitatea lingvistică în cauză ține tot de un fenomen cultural constatabil în Dacia de la Traian la Aurelian. Una dintre dovezile reușitei în această direcție, dincolo de însuși faptul funcționării societale din provincia nord-danubiană, a fost, fără îndoială, acordarea cetățeniei romane și locuitorilor liberi ai Daciei, în anul 212, prin Edictul lui Caracalla (Constituția Antoniniană). Nu doar din rațiuni financiare – pentru mărirea bazei de impozitare – ci și pentru ca integrarea supușilor liberi din provinciile de margine de pe suprafața imperiului să se producă, iar aceștia să ia parte la tot ceea ce însemna viața romană, pe timp de pace și pe timp de război. Să îi lege cât mai temeinic de ideea de romanitate, de calitatea de cetățean roman, de apartenența la civilizație… Era, de fapt, o ridicare a ultimelor zăgazuri, o anulare a rezervelor oficialității față de marginile imperiale, o redimensionare demografică și etnolingvistică a apartenenței la Roma. Pentru Dacia și locuitorii ei mai rămâneau – dar desigur, nimeni nu știa pe atunci asta – două generații de istorie romană pe aceste meleaguri. Dar este semnificativ că la începutul sec. al III-lea Roma investea încă în populația Daciei încrederea, modelându-i viitorul prin aducerea la unison juridic cu celelalte teritorii ale romanității, nefiind nicidecum vorba despre părăsirea în grabă a perimetrului. Se poate considera că, măcar din punctul de vedere al integrării, romanitatea din Dacia a atins în 212 o culme a integrării sale, premisă sau consecință a conformării la valorile, la civilizația și la cultura Romei.

[Vatra, nr. 9/2025, pp. 19-20]