Etichetă / Istoriografii
Dan Ungureanu – Boierii din România. Cazul Djuvara: nostalgia ca hagiografie
Moartea lui Neagu Djuvara (de origine, din Macedonia) boier, centenar, a readus în iarna lui 2018 o scurtă modă boierească în România.
Au apărut mai multe cărți despre familiile boierești: despre familia Noica, despre familia Bălăceanu, despre familia Grădișteanu, din care Djuvara se trăgea pe partea maternă.
Aceste cărți, scrise de membri ai familiilor, sunt documentate, dar sunt pledoarii pro domo. Sunt scrise hagiografic, secretele nedorite sunt omise cu grijă. Prima de pe listă e Familiile boerești române de Octav-George Lecca, din 1899. E scrisă aseptic, liofilizată. Cuprinde mai ales familii boierești din Muntenia, cele mai multe stinse. Citește în continuare →
Dan Ungureanu – Cinci sute de ani de protestantism: de la lupta contra vânzării de indulgențe la prosperity gospel
Se împlinesc, în noiembrie 2017, cinci secole de când Martin Luther a trimis arhiepiscopului local cele 95 de teze pe care le propunea spre dezbatere.
Cum îl chema pe episcop nu mai știe nimeni azi. Luther îi trimite tezele cu o scrisoare umilă: reverendissimului, illustrisimului, arhiepiscopului primat, marchiz de Brandenburg, venerabilului. Iartă-mă, reverendissime părinte și prea-ilustre prinț, că eu, drojdia oamenilor, am îndrăznit să cuget o scrisoare către înălțimea sublimității tale…. Catadicsească înălțimea ta să privească la un fir de praf… Citește în continuare →
Mihai-Dan CÎRJAN – O altă Europă: internaționalismul fascist al celui de-al doilea război mondial
„Ne adresăm prietenilor noștri suprarealiști, dispersați în lumea întreagă și, ca în marile naufragii, le indicăm poziția noastră exacta: 44º5′ latitudine nordică, 26º longitudine est.” (Gherasim Luca și Trost, Dialectica Dialecticii: Mesaj adresat mișcării internaționale suprarealiste, 1945)
Acestea vor rămâne printre cele mai dramatice cuvinte ale mișcării suprarealiste românești. Scrise în 1945, la o primă privire ele par a anunța perioada de izolare culturală de după instalarea primului guvern comunist, ruperea legăturilor cu mediul cultural european, desprinderea de marile dezbateri europene. Naufragiul. Ar fi o perspectivă ingenuă: așa cum remarcă chiar Trost și Luca, perioada de izolare nu începuse deloc atunci, ci odată „cu războiul imperialist când, separați de prietenii noștri, nu am mai auzit nimic de ei”. Pentru cei doi, ruperea legăturilor culturale avusese loc cu mult înainte și aparent nu avusese deloc nevoie de instaurarea comunismului. La fel de important, însă, cu greu se poate găsi în acest scurt text al suprarealismului târziu vreo nostalgie europeană, vreo ambiție spre Europa ci cel mult un internaționalism acut întrerupt brutal de fascismul european: „cerem o poziție anti-naționalistă excesivă, de clasă la modul concret și scandalos de cosmopolită.” Cosmopolitismul scandalos, cu apetențe globale, venea însă și din faptul că Luca și Trost trăiseră perioada lor de izolare chiar sub semnul Europei, o altă Europă decât cea care apare în cultura românească de azi. Nu atât Europa liberală a recentelor proteste românești, sau cea a „integrării europene”, nu Europa drepturilor omului, ci o Europă a prieteniei inter-fasciste, trâmbițată de organele de propagandă antonesciene, dar regăsibilă în tot atâtea contexte, de la Lisabona la București. Și oricât de scurtă durată, această „Nouă Europă” a internaționalismului fascist, poate fi esențială în decelarea rolului social pe care acest imaginarul geopolitic european încă îl are astăzi. Citește în continuare →
Dan UNGUREANU – Ortodoxia rusă în secolul XIX
Demitizarea istoriei. Limitele demitizării.
În România, din 1990, cîștigătorii Revoluției rescriu istoria: o istorie sinceră și factuală a secolului XX în locul istoriei comuniste falsificate. Lucian Boia este protagonistul acestei demitizări. Printre zecile de cărți pe care le-a publicat, nici una despre istoria Bisericii ortodoxe din Muntenia și Moldova. Nici alți istorici n-au atins subiectul decît în treacăt. Istoria Bisericii ortodoxe române e tabu-ul ultim.
Fiindcă n-avem la îndemînă suficiente date pentru o istorie factuală a ortodoxiei în Muntenia și Moldova, ne vom abate atenția asupra ortodoxiei ruse: abundă documentele de epocă, pe care le putem considera drept fiabile. În plus, Rusia e o țară ortodoxă independentă, spre deosebire de Muntenia și Moldova, supuse unei ierarhii fanariote lacome. În cazul Țărilor Românești, istoricul poate arunca vina mai departe pe episcopii fanarioți străini, și nu pe defecte interne ale Bisericii pămîntene: în cazul Rusiei nu.
Citește în continuare →
Mihai-Dan CÎRJAN – Ernst Nolte și imaginarul istoric al democrațiilor liberale (Partea I)
1. Un zombie istoriografic – totalitarismul și momentele sale
În ultimele decenii foarte rare sunt acele ocazii în care dreapta să fi pierdut vreo dezbatere ideologică. Iar ghinionul lui Ernst Nolte a fost acela de a fi amintit, analizat și discutat numai precum cel aflat de partea învinșilor în una din aceste rarisime situații: faimoasa Historikerstreit (Cearta Istoricilor) a Germaniei anilor optzeci. Firește, acest „ghinion” nu a împiedicat deloc o carieră confortabilă la Universitatea Freie; și nici nu a deranjat o bătrânețe pavoazată de premii și onoruri, de la premiul Gerhard Löwenthal la cel al fundației Konrad Adenauer. E greu, însă, să privești faima sa de mare perdant ca pe o simplificare nemeritată, ca pe o schematizare înșelătoare a unei traiectorii intelectuale altfel mult mai vaste și mult mai interesante. Munca de istoric a lui Nolte nu a fost niciodată răscolitoare intelectual, el însuși identificându-se fără îndoială cu silueta simplistă de luptător anti-comunist proiectată de-a lungul Historikerstreit: un anti-comunism ce nu de puține ori ducea, fără prea multe scuze sau regrete intense, în apologia fascismului. Așa cum își amintea cu nostalgie în 2003,1 primul său text (scris la vârsta de șapte ani chiar) era un mic tract anti-bolșevic. Iar de-a lungul următoarelor opt decenii Nolte nu a părut deloc să renunțe la acest anti-comunism născut în atmosfera turbulentă a Republicii de la Weimar, în care „ciocnirea de ideologii” pe care Nolte a vrut să o analizeze2 se întâmpla de multe ori pe stradă și nu doar în analize docte.
Fiind emblema uneia din puținele înfrângeri ideologice ale dreptei, moartea sa în luna august a dus la o avalanșă de necrologuri în presa de stânga și de centru-stânga: singurele spații culturale ce insistă să mai menționeze o stranie victorie a stângii dintr-un război cultural uitat al anilor optzeci. Astfel, comparația dintre nazism și comunism promovată de Nolte a apărut din nou în presă, la fel ca și teoria sa totalitară și straniile nuanțe revizioniste ale discursului său istoric. De la The Guardian3 la Jacobin4 sau blogul editurii Verso,5 un ton oarecum festiv a marcat decesul celui care în lumea academică a devenit un simbol al faux-pas-ilor ideologice, al lui „nu așa!” pentru oricine ar vrea să atingă subiectul fascismului/comunismului în secolul douăzeci. Stângiști și mai ales liberali cu nuanțe de stânga și-au reamintit că Nolte nu avea dreptate și, forțând o ușă deja deschisă, au repetat pas cu pas toate argumentele pentru care fascismul sau comunismul nu trebuie privite în felul în care a făcut-o el. În acest entuziasm comemorativ, puține au fost articolele care să renunțe la aerul festiv sau la virulența tonului critic, îngăduindu-și să privească cu o oarecare doză de suspiciune presupusa „victorie” de stânga care a fost Historikerstreit.6 Căci, într-adevăr, dacă a fost o victorie, a fost o victorie care a contat extrem de puțin. Iar următoarele pagini vor încerca să descrie de ce această victorie a fost, din păcate, mult mai minoră decât ne-am fi așteptat.
Daniel LAZARE – Răzbunarea lui Ernst Nolte
Ernst Nolte, apologetul lui Hitler care le-a provocat istoricilor liberali germani un atac de cord colectiv în anii 1980, a murit în această vară, la Berlin, la vârsta de 93 de ani.
Pentru o vreme, Nolte a părut să fie marele învins al faimoasei Historikerstreit, sau disputa istoricilor, care a aprins scena intelectuală germană pentru câteva luni începând din iunie 1986. Ostracizat pentru eforturile sale abia deghizate de a scuza crimele de război naziste, s-a retras într-o viață de exil interior, ignorat de colegi și uitat de presă.
În acest timp, principalul său oponent, sociologul Jürgen Habermas, a devenit eroul zilei, modelul însuși de intelectual public care apără democrația atunci când nu ține prelegeri în sala de curs. Nu se întâmplă prea des ca stânga să iasă victorioasă, dar asta a fost una din aceste rare ocazii. Citește în continuare →
Domenico LOSURDO – Evoluția lui Nolte
În ochii lui Nolte, ororile celui de-al Treilea Reich joacă rolul de răspuns și măsură profilactică față de ororile care vin dinspre Uniunea Sovietică. Și totuși, ideologul revizionist, care pretinde a vedea în Octombrie 1917 sursa primă a catastrofei secolului XX, intră în contradicție cu istoricul, care e nevoit să admită că deportarea armenilor e cea care marchează „debutul marilor exterminări din secolul XX”1 – o deportare care se produce înainte de această dată fatidică, și tocmai în cursul războiului împotriva cărora se ridică bolșevicii. Dar nu e singura oscilare sau inconsecvență pe care o întâlnim la Nolte, asupra evoluției căruia merită să ne oprim. Citește în continuare →
Doina RUȘTI – Ciptoreanca și ultima ei dorință
revistavatra.org 