De ce au fost atât de afectați unii (nu-i mai numesc) când am scris că presa noastră literară ar putea fi și altfel decât se prezenta la un moment dat (în 2019, de pildă)? Acuzam inerția, uniformizarea, lipsa de receptivitate și de dinamism, rezistența la diversitatea punctelor de vedere și multe alte metehne, pe care nu le mai amintesc. Am prevăzut reacția de comoditate: de ce să ne schimbăm? – e bine așa cum suntem! Nu mă refeream numai la revistele USR. Am numărat peste o sută de reviste literare și culturale. Cum?! Nu se poate! – a fost reacția. E o exagerare! – au exclamat scepticii. Am dat lista: erau 120 de reviste culturale, cu apariție atestată în 2019. Da, dar multe nu contează! – au insinuat alții. Sunt prea multe, viața literară se atomizează din cauza retragerilor în micile bisericuțe din jurul unei reviste modeste, fără difuzare, fără audiență – am replicat eu. Nu sunt prea multe reviste, sunt prea puține! – declara un pustnic, necunoscător al fenomenului. De ce să-i sfidăm pe cei care își plătesc din banii lor revista, trudesc, se străduiesc să iasă la lumină? Ar însemna să practicăm cenzura! Nu am zis că ar trebui interzisă sau oprită vreo revistă. M-am gândit ce să facem, cum să procedăm, cum să ne comportăm cultural în acest mediu inflaționist, în care se pierde relieful valorilor, mediocritatea ne inundă din toate părțile.

Să discutăm care ar fi viitorul revistelor literare. Nu! Îl blamăm pe cel care pune o asemenea problemă, pentru că dovedește lipsă de respect față de munca altora, habar nu are de istoria culturii române, revistele alcătuiesc coloana vertebrală a unei literaturi. Promotorul unei astfel de convingeri (fără îndoială, de luat în seamă) era autorul unei sinteze de istoria literaturii române, care nu avea niciun paragraf despre vreo revistă importantă din istoria literaturii române. Era o istorie strict și sever estetică, în care a prezenta rolul unei reviste însemna o abatere spre context, în sensul colateral al unor considerații sociologizante. Dar să nu ne pierdem în detalii! Altul era baiul. Reforma e pentru alții, nu pentru domeniul nostru! Noi gândim liberal, proclamăm că societatea trebuie să se schimbe și să se primenească permanent, să fie deschisă, dispusă la dialog, dar noi, în ceea ce ne privește pe noi, noi rămânem consecvenți cu noi înșine, nu trebuie să ne schimbăm, suntem conservatori! Noi promovăm liberalismul pentru alții, ca adevărata soluție pentru emancipare și progres.

Da, cred că asta era cauza profundă pentru care mulți redactori de reviste au fost afectați emoțional de opinia mea că revistele literare au nevoie de o schimbare profundă: am jignit niște conservatori propunându-le să fie liberali. Eu cred că au reacționat normal: l-au blamat și l-au exclus din rândurile lor pe ofensator. USR și România literară au cauționat un episod agresiv de cancel culture prin marginalizarea și blamarea opinentului. Dacă exterminatorii ar fi avut însușită civilizația dialogului, ar fi procedat altfel.

Lunga vară fierbinte

Acum, luni, 18 august 2025, când scriu aceste însemnări, două probleme majore animă actualitatea: prima se referă la pachetele de reforme promovate de guvernul Ilie Bolojan și a doua privește consecințele primei întâlniri, în Alaska, dintre Trump și Putin pentru a decide soarta războiului din Ucraina.

Trump și Putin s-au întâlnit pentru a se asigura că sunt două puteri care se respectă și nu vor declanșa un război rece. Acesta este rezultatul pozitiv al primei întâlniri: SUA și Rusia nu sunt în conflict. S-au asigurat de respectul reciproc al zonelor de influență. Așa cum America a decis ce a vrut cu dezmembrarea Iugoslaviei (mai ales în episodul Kosovo), Rusia va avea mână liberă, aproape liberă din  partea SUA, să rezolve cum va vrea problema Ucrainei. Trump a zis că Ucraina trebuie să cedeze teritorii. Depinde, puțin, nu prea mult, de ceea ce va zice și Uniunea Europeană. Depinde de flexibilitatea Ucrainei – Trump s-a derobat de alte responsabilități. Putin dorește pacea. Trump dorește pacea. Lumea nu a înțeles că ambii doresc pacea între ei. Asta au stabilit la prima întâlnire. Nu era vorba de pacea în Ucraina. Care e o cu totul altă problemă. Necesită alte discuții. Au și urmat întâlnirile de la Casa Albă cu Zelenski și reprezentanții Uniunii Europene, în cursul zilei de 18 august 2025.

E bine că Trump și Putin s-au asigurat că nu se pregătesc de un Război Mondial. Ucraina e o problemă locală, europeană, rusească. Dacă Ucraina nu a vrut să-i cedeze lui Trump niște zone pentru exploatarea de pământuri rare, cum a fost vorba la întâlnirea din februarie la Casa Albă și imediat după aceea, dacă nu vrea acest tip de business, atunci va trebui să se lămurească cu Putin. Vom trăi și vom vedea. Așa se văd lucrurile, din punctul meu de vedere, în 18 august 2025. Până la finele lunii septembrie, când apare acest număr din revista Vatra, se pot întâmpla multe. Dar, oricum, nu se poate schimba ce s-a întâmplat până acum: victimele acuzatoare, morții degeaba (în cazul cedărilor teritoriale), cinismul marilor puteri, negocierea peste capul Ucrainei.

Austeritatea ne amenință insidios. Observ din notițele publicate în reviste că mulți scriitori sunt de acord cu inițiativele economice ale guvernului Bolojan (și eu sunt de acord), dar, nimeni, până în acest moment, nu se gândește că valul de reformism va izbi în curând și în porțile instituțiilor culturale. E previzibil. Urmările se vor vedea dureros anul viitor. Vor fi mai puțini bani și pentru reviste și alte inițiative, cărțile vor fi mai scumpe, publicul cititor, din ce în ce mai restrâns, va fi și mai zgârcit în a da bani pentru cărți, reviste, spectacole de teatru și alte manifestări de acest fel. Dacă reforma ne va afecta și pe noi (e inevitabil!), ce vom face? Poate vom blama reformistul – e atitudinea cea mai la îndemână. Ce are cu noi? De ce ne deranjează din somnolență și letargie? Tocmai pe noi, susținătorii și apărătorii identității naționale!

Vom ofta în curând, cu nostalgie: era mai bine înainte de austeritate, era mai bine când nu era decât bine! Nici acum nu trebuie să facem nimic în reformarea programului și strategiilor culturale ale unei reviste? Va fi de ajuns să protestăm? Să cerem să fim lăsați în pace! Noi avem treabă, zburăm în Creta într-o formație de 12 delegați (poeți și juriu figurant) și citim cu fața la nemărginirile cerului și ale apei, promovăm literatura română în văzduh sau în eter. Facem turism cultural pentru satisfacția proprie, cum făcea Klaus Iohannis turism politic de lux, fără nicio finalitate. Las că plătește Ministerul Culturii!

Premiile literare USR

În revista Apostrof, numărul 6 din iunie 2025, Ion Vartic scrie un editorial despre premiile acordate de USR, făcând observații despre nominalizări și categoriile consacrate. E mare lucru că România literară, nr. 33 din 8 august 2025, e întru totul de acord cu observațiile – și cu cele pozitive, și cu propunerile de mai bine. Juriul și nominalizările dovedesc „o salutară înnoire”, afirmă Ion Vartic. Cam da! – aș adăuga eu, Uniunea iese, cam timid, din gogoașa sectarismului, se străduiește să vadă dincolo de ograda acoliților. Lui Ion Vartic nu-i place „premiul struțo-cămilă intitulat Critică, eseu, istorie literară, memorialistică, jurnale, publicistică”, pentru că desemnează o plajă prea largă și propune desprinderea eseului într-o categorie separată. Am putea merge mai departe cu separatismul și pentru celelalte domenii, dar nu știu dacă USR poate da atâtea premii (oricum finanțarea lor vine direct de la Ministerul Culturii). Cred că, în ideea de a restrânge numărul de premii, a fost gândită această secțiune, posibil a fi desemnată sub numele de Non-ficțiune. Apoi, Ion Vartic salută atenția acordată de USR și de juriu teatrului, concretizată în propuneri demne de luat în seamă, adăugând însă ca secțiunea să se numească Dramaturgie și teatrologie, pentru a cuprinde și critica de teatru, amestecată în categoria criticii, eseului și istoriei literare. Bună și această propunere! Ion Vartic lansează și o săgeată către „frivolul UNITER”, neatent la cărțile de teatrologie.

Aș avea și eu o observație. Ion Vartic se referă numai la categoriile de premii și la nominalizări, nu și la acordarea premiilor. Am fost întotdeauna de părere că un anumit juriu având în față o listă de nominalizări, poate acorda numai premiile pe care le-a acordat. Orice observații ulterioare sunt superflue, chiar dacă suntem de acord că premiile sunt discutabile, în principiu, ca orice opțiuni sau alegeri (subiective, până la urmă). Deci și observația mea e superfluă și nu contestă nimic, constată numai o inadvertență. Premiul de Critică, eseu, istorie literară, memorialistică, jurnale, publicistică pentru 2024 a fost acordat volumului Martei Petreu Filosofia lui Lucian Blaga, care, după părerea mea, nu se încadrează aici câtuși de puțin. E o carte de filosofie, nu e un eseu, cum ar putea replica cineva. Eseul are o accepție destul de laxă, dar, în acest caz, putem include aici aproape orice. O carte de filosofie nu e un eseu, cum nu e un eseu nici o carte de critică sau de istorie literară. În sfârșit, felicitări Martei Petreu, prima doamnă a filosofiei românești, cum ar zice Mircea Mihăieș, pe bună dreptate unul dintre cei mai mari admiratori ai ei, o valoare indimenticabilă, fără îndoială, a culturii române a mileniului III.

De altfel, trebuie să notăm ca un simptom semnificativ, slăbiciunea României literare și a USR pentru filosofie, firească dacă ne gândim la vecinătatea și chiar intersecțiile celor două domenii umaniste, literatura și filosofia. În noiembrie 2023, Andrei Cornea a fost desemnat „Scriitorul anului” la „Gala Scriitorii Anului”, desfășurată la Iași, cu premii acordate pentru fiecare lună de Primăria Municipiului Iași. Andrei Cornea a primit premiul „Scriitorul anului 2023” pentru… traducerea dialogurilor lui Platon. Sigur, Andrei Cornea este și prozator, este o personalitatea proeminentă a perioadei postdecembriste, am toată admirația pentru activitatea domniei sale, pentru editorialele din Dilema și din revista 22, dar mă întreb cu ce sentiment a întâmpinat un cititor de literatură acest eveniment. Pe deasupra, niciun un membru al juriului, alcătuit din scriitori notorii, în frunte cu Nicolae Manolescu, președintele USR în acel moment (în 2023), nu știam să aibă competență în greaca veche sau în filosofie. E o ciudățenie să vezi propus ca scriitor al anului traducătorul lui Platon! Asta zic și eu promovare de pomină a literaturii române de către USR și România literară!

Elementele materiale care definesc o revistă. Proiecte de trecut

Dacă ar fi să facem o fișă de evidență sau de existență a unei reviste, ce elemente obiective am prinde în ea? Sigur trebuie să aflăm în primul rând: profilul ei (dacă e literară sau culturală), ritmul de apariție (săptămânal, lunar sau trimestrial), locul apariției (localitatea), forma apariției (imprimată și/sau online), editorul (instituție publică sau privată, fundații), formatul, număr de pagini, costul tipografic al unui număr imprimat, cost gestionare site, difuzare, eventual chirie pentru spațiul redacției.

Pe lângă acestea, ar exista și alte informații utile, greu de obținut printr-un eventual chestionar, considerate uneori secrete de serviciu: tiraj imprimat/număr de accesări online, prețul pe exemplar, număr de exemplare vândute din total tiraj imprimat, salariați/regimul lor, volumul salariilor, colaboratori și plata drepturi de autor, activități conexe (premii, întâlniri cu publicul, lansări de carte, conferințe, simpozioane, scriitori invitați, decont deplasări). Toate aceste elemente alcătuiesc împreună bugetul revistei, în care se mai precizează sursa finanțărilor și volumul lor. Câte reviste rezistă sau consimt la o astfel de evaluare transparentă? Numai cu o astfel de diagramă în față putem aprecia importanța unei reviste ca instituție culturală.

Unele dintre criterii și-au schimbat ponderea de-a lungul timpului. De pildă, numărul de exemplare vândute trebuie corelat cu accesările pe site, al căror număr trebuie contorizat. Nicio revistă culturală nu a trăit și nu poate trăi din vânzări, cu atât mai puțin de acum încolo, când lectura pe suport electronic s-a extins și tinde să se generalizeze. Tirajul aproape al tuturor revistelor e ținut secret. Numai revista Dilema își face cunoscut tirajul, anunțat pe ultima pagină a fiecărui număr, în caseta redacțională: de pildă, numărul 74, serie nouă, din 7-13 august 2025, menționează tirajul de 5.386 de exemplare. România literară nu știu dacă mai imprimă două mii de exemplare. Scriitorii noștri nu prea citesc, ei scriu și, din nefericire, redactorii de reviste sunt adesea indiferenți față de public.

Lipsesc formele de atragere a publicului. Revistele noastre literare trebuie să învețe din strategiile aplicate de publicațiile din trustul Historia. Noi nu folosim curiozitățile de istorie literară și informațiile elementare despre literatura de consum sau cultura de divertisment pe post de momeală pentru public. Nu zic să căutăm cu obstinație senzaționalul, nu zic să valorizăm subliteratura, dar zic să scriem despre ea, să-i analizăm succesele, să-i arătăm reușitele (în genul ei) și defectele, dar să vorbim neapărat despre ea. Și în această zonă există grade diferite de acceptabilitate, poate fi propusă o ierarhie, pot fi sesizate și denunțate nocivitățile.

O revistă literară cu două mii tiraj săptămânal care recomandă în fiecare număr 3-4 cărți de poezie, răspândite de autor în redacții, tipărită în cel mult o sută de exemplare care nu ajung în librării și nici măcar pe site-ul unei edituri, o revistă care practică masochist o asemenea strategie de falsă promovare a literaturii nu are cum să-și păstreze audiența și nu are cum să stimuleze lectura, scriind despre cărți inexistente, inaccesibile cititorului de bună credință, chiar dacă ar fi convins de către cronicar sau de către recenzent că prezintă o carte bună. Avem în revistele noastre (mă uit și în cuprinsul numărului 8, august 2025, al Convorbirilor literare) prea multe cronici/recenzii lungi la cărți modeste de poezie.

 Am mai propus și altă dată: o carte-eveniment, analizată din două-trei puncte de vedere, poate atrage, cu condiția să aibă atât germenii valorii cât și ai succesului de public. Îndeplinesc aceste condiții, în măsuri diferite, mai multe cărți de proză, studii despre clasici și contemporani, revizuiri de perspectivă critică, biografii controversate, eseuri de politologie pe teme actuale. Literatura română postbelică merită un alt tratament decât cel rezervat de revistele noastre, uneori mai preocupate de traduceri și de promovarea literaturilor străine decât de valorile autohtone. Evident că și acelea (traducerile) trebuie evidențiate, dar cu măsură și cu atenția cuvenită față de literatura națională. Sper ca la România literară să se îndrepte anomalia atenției disproporționate față de traduceri (semnalam altădată trei interviuri cu scriitori traduși, toate într-un singur număr de revistă!). Observ că, de la numărul 32 din 2025, Cristian Pătrășconiu descoperă și scriitori români contemporani demni de un interviu, chiar dacă deocamdată nu iese din perimetrul securizat al oamenilor de casă și al stilului de curtoazie al unor întrebări comode. Pe scriitorii traduși îi găsea oricât de departe ar fi fost, pe scriitorii români nu-i vede decât dacă stau foarte aproape de opțiunile oficiale ale USR.

Anchete peste anchete. Riscurile tăinuirii

Cristian Pătrășconiu agrementează sumarul revistelor Orizont și România literară cu anchete, care mai de care mai fanteziste. Dintre cele recente, cea mai penibilă e în numărul 7, iulie 2025, din Orizont, cu întrebarea:  Vi s-a întâmplat să aruncați copilul odată cu apa din copaie? Desigur, înțelegem sensul metaforic al întrebării, adică acela de a fi făcut o gafă într-o anumită împrejurare, dintr-un radicalism perdant, prost înțeles. Dar, totuși, Orizont e o „revistă culturală finanțată cu sprijinul Ministerului Culturii”, cum scrie pe frontispiciu, și s-ar cuveni o anumită decență, pentru a nu cădea în derizoriu și extravaganțe. Știm că redactorul-șef e cu ochii pe Academie și e dedicat colaborărilor săptămânale mai vizibile și mai bine plătite la România literară, dar, totuși, s-ar mai putea uita puțin și în ograda proprie. Valeriu Stoica, intervievat de Cristian Pătrășconiu în același număr 7 din iulie 2025, despre „sufletul vinului”, fiind proprietar de podgorii, putea fi întrebat și ce părere are despre pensiile magistraților, anomalie la care e posibil să fi contribuit din postura de fost ministru al Justiției.

Dintre toate anchetele inițiate de Cristian Pătrășconiu, preferata mea e cea din România literară, numărul dublu 30-31 din 18 iulie 2025, cu subiectul nostim Farse în literatură. Merită citite cele mai multe dintre răspunsuri. Antologic este, ca întotdeauna, Vasile Dan, ultraprezent la toate sindrofiile, reuniunile și evidențierile USR. E un personaj nostim, mie mi-e foarte simpatic. Povestește cum a scăpat de înrolarea în armată, după eșecul primei admiteri la Filologia din Cluj (trebuie să fi fost cam prin 1970). Merită să citiți pentru a vedea ce prestigiu avea calitatea de poet înainte de 1990: te putea salva de la rele! Dar, până la urmă, Vasile Dan a avut noroc la a doua admitere la Filologie, nu spune unde, lăsându-ne să înțelegem greșit că tot la Cluj. „Riscurile tăinuirii”! – cum ar zice Gabriela Adameșteanu, care analizează în același număr de revistă implicațiile tăinuirii de către Mircea Eliade a trecutului său legionar. La Vasile Dan riscurile tăinuirii nu sunt chiar atât de grave, dar e… simptomatic cât de mult vrea el să acrediteze că este un poet clujean, sugerând o dată chiar proximitatea echinoxistă, insinuare pe care Nicolae Manolescu a luat-o de bună în Istoria… sa, ediția a doua, și l-a făcut pe Vasile Dan chiar echinoxist, postmodernist și cap de optzecism – lucruri false toate trei. Dar ne-am îndepărtat de farsa lui Vasile Dan. Unde a dat el a doua admitere la Filologie? Ei, hai că dacă nu cunoașteți personajul, nu o să ghiciți! La Oradea, unde funcționa de puțină vreme un Institut Pedagogic de 3 ani. Aici, în anii 1970, Vasile Dan a făcut o grupare poetică de excepție, împreună cu Ion Zubașcu și Octavian Doclin. La Institutul din Oradea au făcut mai târziu o primă descindere de consacrare poeții din gruparea bucureșteană optzecistă care se va numi ulterior Cenaclul de Luni. Nu văd de ce Vasile Dan ocolește sistematic această informație: că a absolvit Institutul Pedagogic de 3 ani din Oradea și și-a completat ulterior studiile, dând diferențe la fără frecvență (cum era pe atunci), la Filologia din Cluj. O fi legată perioada studenției sale orădene de un „trecut deocheat”? Dacă nu, de ce își asumă „riscurile tăinuirii”? Presupun că motivul este: pentru a-și inventa un trecut studențesc mai glorios, legat în mod fals de Cluj și de gruparea Echinox. În fond, de ce nu-i place lui Vasile Dan Oradea? De ce nu acceptă tinerețea sa orădeană? De ce o tăinuiește ca Mircea Eliade tinerețea sa legionară? Cristian Pătrășconiu poate porni de aici un nou interviu cu Vasile Dan, situat în arealul său preferat, Banatul. Și, de n-o fi cu bănat, domnul nostru ar vrea să vază pe măritul împărat! Iar împăratul mă tem că e cam… gol!

În totul, numărul 30-31 din 18 iulie 2025 al României literare e cel mai interesant din acest an: prin ancheta despre farse în literatură, prin evocarea Gabrielei Adameșteanu despre „riscurile tăinuirii” în biografia lui Mircea Eliade, prin profilul Moștenirea Nemoianu, realizat de Mihai Zamfir, prin prozele foarte bune publicate de Daniela Zeca, Varujan Vosganian, Cornel Nistea, prin cronica lui Răzvan Voncu despre Dinu Flămând, cronica lui Gheorghe Grigurcu despre un volum de Daniel Corbu și a lui Ioan Holban despre Ion Cocora, prin cronica de teatru a Marinei Constantinescu, pe care o citesc cu mult interes chiar dacă nu am văzut spectacolele despre care scrie. Dacă veți citi revista veți observa ce nu am notat din sumarul numărului, pentru a nu încărca acest bilanț pozitiv. Un număr excepțional! Un număr de colecție! România literară în forma ei cea mai bună!

[Vatra, nr. 9/2025, pp. 24-26]