De la modernism la virtualism poetic   

Istoria poeziei moderne este marcată de o succesiune de rupturi estetice, fiecare redefinind raportul dintre limbaj, subiect și lume. Modernismul a reprezentat un moment fondator, în care poezia s-a autonomizat, s-a intelectualizat și s-a rupt de tradițiile lirice sentimentale. Figura poetului a devenit aceea a unui constructor de forme, un arhitect al sensului. Ezra Pound, T.S. Eliot, Paul Valéry sau Ion Barbu, în spațiul românesc, au fost expresia unei sensibilități formaliste, care căuta ordine în haosul lumii moderne.

Postmodernismul, apărut ca reacție la această exigență formală, a adus cu sine ironia, fragmentarea, intertextualitatea, relativizarea autorului și a sensului. Poemul devine colaj, bricolaj, reflexie meta-textuală. Poetul nu mai construiește o viziune, ci o simulează. Identitatea lirică este pusă sub semnul întrebării, iar sensul e văzut ca ceva negociabil, temporar, nesigur.

Cu toate acestea, postmodernismul a evitat o temă fundamentală: dimensiunea afectivă a poeticității în era tehnologică. Deși a tematizat tehnologia ca mediu cultural, nu a reușit să anticipeze apariția unei poeticități algoritmice, în care generarea automată de text, interfețele și modelele de limbaj devin parte activă în procesul creativ. În acest punct apare ceea ce am numit virtualism poetic.

Virtualismul nu este un curent omogen, ci o sensibilitate poetică emergentă care răspunde la provocările unei lumi digitalizate. El presupune:

• o repoziționare a poetului ca tactician al rețelelor și interfețelor,
• o estetică a glitch-ului, a erorii, a promptului,
• o redescoperire a afectului și interiorității în condiții de externalizare tehnologică.

Această tranziție de la modernism (ordine), prin postmodernism (fragmentare), la virtualism (simulare afectivă) marchează o recalibrare a poeticii: dinspre forma controlată spre fluxul descentrat; dinspre autor spre rețea; dinspre intenție spre generativitate.

Virtualismul nu înlocuiește tradițiile anterioare, ci le încorporează și le redirecționează într-o estetică fluidă, interactivă și afectivă. În acest eseu explorez aceste dimensiuni încercând să conturez o hartă posibilă a poeticii contemporane în epoca post-algoritmică.

Psiheismul în context internațional contemporan*

În  1978-1980, într-un moment în care discursul poetic global era dominat de ecouri postmoderniste, deconstrucții textuale și ideea morții autorului, în spațiul literar românesc se contura, discret, un concept teoretic insolit: psiheismul. Formulat ca o reacție la limitările avangardei formale și ca o depășire a impasului postmodern, psiheismul propunea o întoarcere nu la subiectul liric tradițional, ci la psihicul viu al poeziei, la un „psihic în mișcare” – nu doar al poetului și al lumii, ci al poeziei însăși.

„Perspectivele pe care le creează psihologia și cibernetica pentru poezie ar putea spulbera multe dogme și deschide căi noi de înțelegere a fenomenului poetic. Evoluția poeziei este deopotrivă depen­dentă atât de propria sa dinamică internă, cât și de evoluția psihismului uman (onto- și filo­ge­netic) și de progresele tehnico-științifice.”

„Nu doar de o formă nouă are nevoie poezia, ci în primul rând de un psihic nou, deopotrivă al poetului și al lumii, dar mai ales al poeziei înseși, un psihic în mișcare.”

De aceea: „Vizionarismul modern e plictisitor, fizicalist, exterior. Timpul apare ca discontinuu și ireversibil. Timpul devine imprecis. Timpul subiectiv este în contradicție cu timpul obiectiv. Imperso­nalul do­mină personalul. Individualitatea devine individualism impersonal. În numele unui eu abstract și fanfaron, subiectivitatea se dezamor­sează în dauna intersubiectivității.”

„Modul de elaborare și organizare al poeziei este strict psihologic. Funcțiile sau subsistemele sau componentele sale interne (idei, combinații, structură, semnificații etc.) sunt interdependente, inter-funcționale și alcătuiesc un întreg supus legilor cibernetice.

Poezia are viața ei psihică din moment ce este generată de un psihism uman.

Poezia este manifestarea unui psihism comunicabil care uzează de un sistem de convenții

psiho-logice.

«Psihicul» poeziei nu este egal însă cu psihicul poetului și al societății, procedează prin sintetizare.

«Psihicul» poeziei (dar și orice formă de poeticitate) se defi­nește ca un model cibernetic artificial simbolic, așa cum bunăoară robotul este un model cibernetic artificial tehnic. În ambele cazuri se admite reproducerea structurilor psihocomportamentale umane (inutil să mai spun cât de complexe!) în baza unor legi generale, cum sunt legile lui Odobleja.

Psihologia particulară răspunzătoare de aceste modificări o vom numi psihonică, diferită de robotică dar cu baze comune și inversă bionicii.

Așa cum robotul imită tehnic structuri psihocomportamentale umane, tot la fel poezia, ca de

altfel întreaga artă, comută («imită») în plan simbolic viața psihică a omului. Această comutare nu este statică, ceea ce se creează reprezintă un nou sistem atât de diferit încât ceea ce inițial a constituit condiții interne comutante se transformă în condiții externe ale noului sistem. E necesară o  psiho-poetică, dar și o teorie generală a sistemelor poetice care ar face din poetică un organism teoretic dinamic.” (Călin Vlasie, text din 1980 , reluat în Poezie și psihic, 2003).

Această intuiție radicală, formulată înainte de apariția internetului public (1983 – Protocolul TCP/IP), înainte de victoria lui Deep Blue asupra campionului mondial Garry Kasparov la șah (1997), un moment de cotitură în dezvoltarea inteligenței artificiale, și înainte de revoluția rețelelor neuronale și a culturii afective distribuite (2000 și în prezent), se dovedește astăzi remarcabil de actuală. Conceptul a fost citat după aproape 20 de ani de Liviu Petrescu, în Poetica postmodernismului (1996) și de Corin Braga, în „10 Studii de arhetipologie”, 1999, 2007: „Postmodernismul este, pentru Călin Vlasie, psihocentric, propunându-și să inoveze în domeniul sufletului. Această poezie integrală, care se așază în punctul unde dispozițiile formale se armonizează cu conținutul psihologic al noului umanism este un psiheism. Scopul scrisului este o acțiune interioară, ce îl transformă existențial pe scriitor.”

De altfel primul meu volum de poezie s-a numit „Neuronia”, în 1981,următorul „Laboratorul” (apărut cenzurat „Laborator spațial” în 1984), iar antologia  „Acțiunea interioară” din 1999 a reunit toată opera poetică  de până în 1990.

Într-o epocă în care poezia este adesea generată, augmentată sau co-scrisă de algoritmi, iar limbajul este mediat de interfețe, psiheismul oferă un cadru teoretic pentru înțelegerea afectivității poetice în context tehnologic.

Teoreticieni precum Katherine Hayles, Brian Massumi, Rosi Braidotti, N. Katherine Hayles, Loss Pequeño Glazier sau Allison Parrish au articulat, în ultimele decenii, concepte precum postumanism – posthumanism (Ihab Hassan Prometheus as Performer: Toward a Posthumanist Culture?,1977), cogniție distribuită – distributed cognition (Edwin Hutchins, Cognition in the Wild, 1995), virtualitate afectivă (Brian Massumi, Parables for the Virtual: Movement, Affect, Sensation, 2002,) sau poeticitate algoritmică și simulare textuală (Tim Finney, A Textual Transmission Simulator, 2015).

Psiheismul nu este o nostalgie a eului liric, ci o teorie a interiorului ca intensitate poetică instabilă. El nu se opune tehnologiei, ci recuperează în spațiul mașinal ceea ce modernismul a pierdut în raționalitate, iar postmodernismul a ironizat: intimitatea afectivă a limbajului. În acest sens, afirmațiile conform cărora „mașinitatea creează sentimentul acut al participării” și că „poetul postmodernist este psiho-centric” sunt nu simple observații, ci mini-programe estetice înaintea timpului lor.

Recuperarea psiheismului astăzi înseamnă nu doar readucerea în atenție a unei intuiții fundamentale, ci și integrarea ei într-o dezbatere globală despre poezia în era post-algoritmică. Psiheismul premerge luciditatea postumană ca spațiu de devenire afectivă și poetică.

 Într-un moment în care estetica digitală caută repere și limbajele critice încearcă să descrie poeticitatea emergentă, psiheismul apare nu ca relicvă, ci ca propunere fondatoare. El poate funcționa ca punct de plecare pentru o poetică a secolului XXI în care emoția, tehnologia și introspecția nu sunt opuse, ci în dialog continuu.

Această introducere propune, astfel, (re)integrarea psiheismului în vocabularul teoriei literare contemporane – nu doar ca un termen istoric, ci ca un concept activ, capabil să definească, să inspire și să regenereze discursul poetic de azi.

Psiheismul poetic:

o estetică a interiorității emergente

1. De ce psiheismul are relevanță acum?

Într-o epocă dominată de rețele neuronale, inteligență artificială și texte generate de modele de limbaj, reapare cu forță întrebarea: ce mai înseamnă poezia în era simulării? Pe fundalul acestei neliniști, conceptul de psiheism ca răspuns critic la o anumită înțelegere și arhivare a postmodernismului, își dovedește actualitatea. Propunerea era clară: poezia are nevoie nu doar de forme noi, ci de un psihic nou — al poetului, al lumii și, mai ales, al poeziei înseși. Astăzi, într-un mediu poetic hibrid și quasi-tehnologizat, psiheismul poate funcționa ca o estetică a interiorității emergente, a unui eu în mișcare, în contact cu datele, memoria și afectul algoritmic (emoțiile și stările afective care sunt influențate, mediate sau generate prin intermediul algoritmilor și tehnologiilor digitale).

2. De la logocentrism la psihocentrism.

Postmodernismul a destrămat autorul, a ironizat coerentul și a dizolvat subiectul în limbaj. Dar psiheismul propune un alt gest: nu întoarcerea la confesiune, ci explorarea unui psihic poetic instabil, în transformare continuă. Poetul modern era logocentric – preocupat de ordine, rațiune, sistem. Poetul psiheist este psihocentric: navighează traume, stări, contracții afective. El scrie nu pentru a construi un discurs, ci pentru a înregistra vibrații de sens interior. În loc de structură, rezonanță; în loc de teorie, prezență.

3.Mașinitatea ca spațiu al participării afective

În textul pe care l-am publicat în Caiete critice în 1986 afirm că „mașinismul izolează, înstrăinează, depersonalizează”, în timp ce mașinitatea creează „sentimentul acut al participării, al personalizării generoase”. În contextul poetic actual, dominat de interfețe automate și inteligență artificială, această distincție devine crucială.

  Psiheismul nu respinge tehnologia, ci o umanizează prin afect. Nu ne temem de cod, ci de lipsa sensibilității. Poemul psiheist folosește tehnologia sau implicațiile tehnologiei pentru a regăsi nu mesajul, ci starea — nu adevărul, ci ființarea. În el, „SUNT devine FIIND”, iar afectul este canalul prin care poemul respiră.

4. Poezia ca psihic în mișcare

 Psiheismul afirmă că poezia nu e doar produs al minții, ci mișcare a psihicului — un flux în care gândul, emoția, intuiția și limbajul se topesc. Poezia devine un proces de cartografiere a stărilor liminale, o formă de conștiință poetică distribuită. Aici, algoritmul poate deveni oglindă a inconștientului, iar modelul de limbaj – un declanșator de revelație. Psiheismul nu opune umanul și artificialul, ci le aduce într-o zonă de complicitate afectivă, în care poezia este atât act de luciditate, cât și vis lucid. Totul pendulează între Eu și Noi, prin rețele neuronale „interdependente, inter-funcționale (care) alcătuiesc un întreg supus legilor cibernetice.”

Putem formula acest manifest  psiheist:

1. Poezia este un psihic în mișcare, nu o formă fixă.
2. Poetul psiheist scrie pentru a simți, nu pentru a explica.
3. Forma este ecoul unei stări — nu un cadru, ci o vibrație.
4. Limbajul nu descrie realitatea, ci trasează interiorități posibile.
5. Algoritmul este binevenit, atâta timp cât poate fi afectiv.
6. Nu respingem mașina, ci lipsa emoției.
7. Poezia psiheistă nu e produsă, ci trăită — uneori generativ, alteori visceral.
8. Sensul este un eveniment, nu o destinație.
9. A scrie înseamnă a trăi în prezența unui TU lărgit – al textului, al cititorului, al universului.
10. Psiheismul este o formă de tandrețe critică: luciditatea care încă mai tresare.

      Prin urmare:

1. În ce constă originalitatea afirmațiilor de la începutul anilor 1980?

Afirmațiile despre psiheism din anii 1980 reunesc într-un mod anticipativ:

• o viziune despre poezie ca „psihic în mișcare”, nu doar ca formă sau discurs;
• o diferențiere între „mașinism” și „mașinitate”, adică între tehnologie ca alienare și tehnologie ca participare afectivă;
• o redefinire a poetului postmodern ca „psihocentric”, în contrast cu poetul modern logocentric;
• o percepție clară a postmodernismului ca etapă de umanizare a tehnicii și a poeticii.

Această abordare este holistică, estetică și psihologică în același timp, ceea ce o face rară în epoca respectivă.

 2. Ce se întâmpla în lume în jurul anului 1980?

a) În filozofie și teorie literară:

– Foucault, Derrida, Lyotard — se concentrau pe putere, discurs, textualitate, nu pe psihic în sens poetic.

– Julia Kristeva (Pouvoirs de l’horreur, 1980) abordează „abjectul” și trauma, dar dintr-o perspectivă semiotică și psihoanalitică abstractă.

– Roland Barthes scrisese La mort de l’auteur (1967) și Le plaisir du texte (1973) — care amintesc de  ideile psiheiste despre trăire și intensitate, dar fără componenta afectivă digitalizabilă.

b) În psihologie:

– Apărea treptat interesul pentru psihologia cognitivă și neurologia afectului, fără a fi însă integrată în gândirea estetică.

– Nu se conturase încă ideea de distributed cognition (cogniție distribuită) sau de subiect „rețelat”.

c) În poetică:

– Fluxus (manifestul lui George Maciunas, 1963) și performance, poezia concretă (concrete poetry), care apare în 1950, holopoemele lui Eduardo Kac (a creat holopoeme utilizând  tehnologia holografică. Un exemplu notabil este „Holo/Olho”, 1983, care combină cuvinte și imagini sub formă de hologramă, vizibile din unghiuri multiple.) – explorau limbajul ca formă vizuală sau eveniment, erau premergătoare artei digitale, dar fără accent pe interioritate și afect.

Câteva experimente în poezia electronică (ex: Dom Sylvester Houédard, bpNichol), dar fără vocabularul psiho-estetic al psiheismului.

3. Cât de original era „psiheismul” în 1980? Nu exista atunci un concept care să unească afectul, tehnologia și poezia într-un mod articulat și afirmativ. Discursul predominant era critico-structuralist: limbajul este sistem, autorul e mort, totul este text. Psiheismul consideră că nu totul este text — ceva trăiește dincolo de el.

Ideea unui „psihic al poeziei” care evoluează istoric și se mișcă între uman și tehnologic părea  radicală.

_________________

* Textul are ca bază idei pe care le-am formulat în anii 1978-1980, publicate în Revista Argeș (1981-1983), în Caiete critice (1986) și în volumul Poezie și psihic (2003).

[Vatra, nr. 9/2025, pp. 29-31]