Coloane

şi murim pentru că nu suntem iubiţi îndeajuns

(micro-antologie)

cuvintele noastre de  toate zilele sângeră

m-a privit lung cumva înfricoşat

de parcă ar fi văzut pe faţa mea

scrijelat adânc

un text cu litere vii în durerile facerii

                                     despre singurătate

                   despre spaima de a fi 

                                        despre vina de a exista

m-a privit de parcă

între două bătăi de pleoape s-ar fi  ţesut pe dos   

                                            toată povestea acestei lumi

de parcă ar fi trebuit să plec pentru totdeauna

                   cu textul acela  în zvârcolire

                               neîncheiat

dar eu rămân

cufundat până la gât

                   în acestă lume lângă turnul de apă cu iederă

                                  agăţat cu disperare de un vis

şi era în asfinţit

şi o pasăre cât degetul mic  s-a aşezat pe umăr şi nu avea nici o greutate

                                    şi era tăcută

şi aducea cu ea mult frig

                                         multă irealitate  

pe nepregătite s-a aşezat pe umărul meu

şi-a înfipt ghearele în carne de parcă ar fi fost cuibul ei

                          dintotdeauna

şi de atunci aşteaptă nu se ştie ce nu se ştie pe cine

                  nici nu trăieşte nici nu moare – 

                                   AŞTEAPTĂ

        da da pasărea aceea

        e un semn de întrebare înfipt în carne adânc –

şi se tot înmulteşte

aşa vine

– zice – pe tăcute  fără să te întrebe fără să te privească

ştiu că eşti acolo – zice –

în sufragerie la măsuţa de mahon pătată într-un colţ

cu o ceaşcă de ceai de iasmin  în faţă

şi priveşti în gol

                     în

                         golul 

                                căscat

                                                      chiar în sufragerie

                                        în viaţa ta

în textul

în care literele încă n-au îngheţat

                        şi cuvintele noastre de toate zilele

            sângeră

şi produc tot mai multă irealitate 

crezi că eşti pe moarte omule

                          dar nu te da bătut –

          nu te lăsa tras pe roata evenimentelor fără istorie

nu te lăsa împuşcat de glonţul care te urmăreşte de

                          ani şi ani

care te va răpune dacă nu azi atunci mâine

în scuarul din faţa casei

                               dar fă tu asta  fă-o tu

                       nu mai deschide nimănui

nu-ţi mai aminti nimic

         trage obloanele

              trage-ţi odată glonţul ăla în cap şi pune capăt

                              şi

                                        pune

                                                 capăt

şi pasărea aceea

                          care a venit din asfinţit astă vară şi

                                                          avea culoarea lunii

va fi azi

             mai neagră ca pământul şi grea ca el

şi va intra

în carne

tot mai adânc

şi se va hrăni

                       din ţesuturile luminiscente

                            ale textului care nu vrea să sfârşească

 acum că pentru noi nu mai există iertare

(Din volumul „şi omul n-a mai scos niciun cuvânt”)

*

îţi voi injecta poezie în sânge

creşte pe tăcute

nevăzut

în mine

şi nu ştiu pentru ce şi nu ştiu ce chip o să aibă ce nume

îmi surpă cămările în care am ascuns

şoapta de dragoste dintr-o dimineaţă cu nervi

durerea tristă din minte

mica vicioasă

            „sunteţi mai norocoşi decât mine dacă i-aţi trântit

                        uşa în nas

                        acestei lumi – zice-

eu vin să vă fac treburile murdare

voi spăla smogul şi mâzga din case din inimi

voi cauteriza răni de topor de cuvinte de dragoste

voi desfunda minţile

voi aduce ninsoarea caustică să ascundă urâtul să-l ardă”

apoi mi-a telefonat dintr-un bistrou de pe autostradă

când luna

se tăvălea în praful drumului cu beţivii şi târfele

excitată la culme

            da da

            îl voi aduna şi acum ca de fiecare dată din bistroul păduchios

            „dar cum poţi trăi numai cu poezie –

            priveşte-ţi

            visele făcute zob

            poemele cu maţele scoase afară

            aruncate în malaxor laolaltă cu mâncarea acrită

            cu aripile de carton ale celor care s-au aruncat de la etaj

            astă noapte

priveşte-ţi

contemporanii făcând sluj pentru prezervative şi coca cola

            emoţii conservate în formol

            sex şi trăscău

eşti un produs al hazardului

un mărunt şi trecător eveniment biologic

îmbolnăvit de poezie

comment t’appelle tu kak tebia zavut what’s your name

cruci şi dumnezei şi electrificaţia cui te-a făcut

            răspunde

            răspunde

                        TE ROG”

dar îi văd făptura de lumină şi carne vânătă şi zgârciuri

cu ombilicul sângerând

încă

legat de inima mea

de creierul meu

ar trebui

bisturie şi ace ferăstraie şi şfac

să-şi ia viaţa pe cont propriu

dar acum

            te va prinde

            cititorule

            te va prinde şi îţi va injecta

            măcar pentru o viaţă pentru o zi

            POEZIE ÎN SÂNGE 

şi „vei fi al meu pentru totdeauna”

acum se strecoară

afară din mine din casa mea şi se pierde

printre copaci

te pândeşte

şi

TE VA PRINDE

(Din volumul „Baby-secol. Elegii, după victorie, la tobă, cinele şi corn englez”)

*

frunza neagră

m-a privit lung de parcă ar fi trebuit să mor

şi era în asfinţit

şi o frunză neagră s-a aşezat pe frunte

            pe nepregătite –

            aşa vine

da da – zice –

ştiu că eşti pe moarte omule dar nu muri

până duminică

            – mai am de făcut nişte cumpărături de plătit chiria pe viaţa asta

            de aruncat pe fereastră

pieile vârstelor măştile steagul lui nichipercea sub care am făcut mult rău

„cârpaci şi nimicuri”- zice Nietzsche în faţa lui Dumnezeu

            înainte de a-şi pierde minţile

hai omule- zice-

intră în prima bodegă şi îmbată-te

            de urât îmbată-te

            şi de durere

bea-ţi minţile

caută şuvoiul de primăvară care mai întârzie în lume

şi frunza aceea care a fost albă astă vară

azi

            e mai neagră ca pământul şi grea ca el

ce vei face tot restul zilelor

du-te omule

şi vorbeşte cu cei care au plecat dintre cei vii

acolo unde omul şi frunza şi viermele

una sunt

întreabă-i cum se vinde viaţa acolo

ce preţ are timpul

cât costă o petală de zarzăr şi vaca-Domnului

cât costă un blues

amar ca luna

            fiindcă eşti singur şi răul pe care l-ai făcut

            te ma-

            ci-

            nă

poate că sunt ultima creatură din lume – îi spun-

care se hrăneşte cu poezie- dar pentru asta nu trebuie să mă  urăşti

nu trebuie să scuipi în etimonul fiinţei tale

dar joia mergi omule la bodegă să-ţi bei

porţia de fiere

porţia de iad – zice –

lasă – îi spun – am altă treabă acum

dar el îmi dă de înţeles că pentru noi nu există iertare

(Din volumul „Baby-secol. Elegii, după victorie, la tobă, cinele şi corn englez”)

*

ecou de romanţă la tobă cinele şi corn englez

i-ai pus să cânte ecou de romanţă

            la tobă cinele şi corn englez

pentru începutul de înserare din viaţa ta

            pentru că ţi-i amar şi nu mai ştii încotro să o iei

dar ei erau

            striviţi de amintiri

            şi nu puteau trăi în prezent

şi

viitor nu aveau

şi cântecul

îngrozitor de trist mirosind a nenorocire

                              se prelingea amestecat cu frică şi vomă

pe sub uşă

            direct în pubelele sufletului

apoi

în chinuri

o lua

pe scări în sus

            bătea uşor în zăbrelele cerului

            (dar luna lumină nu mai avea)

şi repede

încărcat de cenuşi şi de frig

se agăţa de clanţă se lipea de tălpi ca o miere cu otravă

se-ncolăcea pe după picioruşul de cretă al bătrânei din chioşcul de ziare

crucificând-o acolo în singurătatea ei

definitiv

tulbura clopoţeii

de la

intrarea în paradisul mititeilor cu bere şi muştar

şi ardea

cu piatra iadului

toată noaptea

rănile din suflet

dar ei erau deja doborâţi de vis şi de viciu

            de rachiu şi de haşiş şi lehamite

            şi aiurau:

            tare mi-i urât

            URÂT ŞI AMAR

            URÂT ŞI AMAR

şi cântecul devenea vaiet şi plâns cu sughiţuri şi muţenie

şi vara s-a dus

şi

nu ne-am văzut cu adevărat la faţă

n-am avut

unul pentru altul

nici timp nici nume nici dragoste

„şi murim pentru că nu suntem iubiţi îndeajuns”

                                                II

şi totuşi

prăpăditul mucosul ghiduşul deschide fereastra inimii

şi

ţipă cât îl ţine gura:

„cine-a pus sare în prăjituri şi cafea

cine mi-a pus dulceaţă în pantofi şi mustăţi de husar la subţiori

cine-a scris povestea asta sălcie care-i viaţa mea

            şi mă sileşte s-o trăiesc şi s-o mor la nesfârşit

cine-a scris pe vânt şi pe apă pe nisip şi în fiere:

<<ah dulceaţa mea

            – spânzurată de perdele cu asparagus şi ţelină psihedelică –

ai să dispari

într-un ecou de romanţă fără ecou

într-o lume care n-are ecou n-are viitor>>”

şi toată tristeţea dintr-o dată nu mai face doi bani

nici cât o virgulă rău pusă

nu mai face durerea

nu mai cântăreşte nici cât un fulg păcatul

dar ei erau prinşi în cântec şi cântecul

murea într-un vacarm

de tropăituri

gemete

râgâituri

doar vântul

îşi mai excita organele pe luciul gheţii definitive

şi hohotea hohotea

(Din volumul „Baby-secol. Elegii, după victorie, la tobă, cinele şi corn englez”)

*

cuvinte

ce mi-a mai rămas să-ţi spun?

ceva

ca un pumn de  cireşe scăpate pe jos

ca nişte ţipete mofturoase de copil în spatele uşii

ceva care-mi scapă printre degete

cu tot cu inelul

pe care nici azi nu reuşesc  să ţi-l dau 

şi nu e lumina

care se sparge în mii de funigei 

pe cimentul rece al băii

nici sângele încărcat de prea multă tristeţe care strigă din pământ după tine

să fi fost nişte cuvinte formate din pietricele

albe şi negre şi neobişnuit de fierbinţi

un fel de ochi vii

încă

plini de cireşe şi stele 

care mi-au ars gura

şi apoi  mi-au scăpat din palme în iarbă

printre

greieri şi mucuri de ţigară şi seminţe sparte

să fi fost nişte cuvinte

care s-au  dat de-a berbeleacul  de dragul tău

prin puf de păpădie

prin irizări de ape reci

prin tăceri mai grele ca lespedea pusă peste begonii

să fi fost nişte cuvinte-miei  tăiate la gât şi lăsate

în praful străzii

să li se scurgă lumina şi viaţa

odată cu

zbenguiala fără griji a vrăbiilor şi a puştanilor

la canal

să fi fost cuvinte-sărut

cuvinte-dragoste

cuvinte goale de sens  pentru copiii părăsiţi în

supermarket

când  îşi cumpără părinţi de chewing-gum şi de catifea

care să nu mai plece de-acasă

când se crapă de ziuă şi de venit nu mai vin

doar atât? mă vei întreba

dar n-am putut descifra  cuvintele formate din pietrecele albe şi negre

din pietricele-inimă şi pietricele-păsări

de pe asflatul umed

de pe inima scrijelată cu un briceag  în joacă                                                                                                                            

şi le-am stricat forma colţuroasă şi încruntată

şi

le-am luat sânge şi le-am stors de lumină

şi de poveste

şi ele tot nu se vindecă de prea multă linişte de prea multă moarte

dar eu frământ pietricele în palme în  zilele fără tine şi încerc să găsesc                                        

o limbă în care să îţi vorbesc 

şi tu

chiar să mă înţelegi

când îţi spun că nu există sfârşit pentru că există cuvânt

şi  pietricelele  s-au transformat în nisip

iar vântul înfometat le-a luat cu el

le-a pierdut pe alte drumuri

şi ele s-au amestecat cu alte singurătăţi

cu alte mâini întinse în gol cu alte stele în agonie

în ce limbă ţi-am vorbit până acum

în ce limbă ai tăcut

în ce limbă te pregăteşti  să pleci cu tot cu îngeri cu tot cu vechea rouă

cu tot cu vechea rană că exişti                                                                           

doar atât? mă vei întreba din nou

da

nu există sfârşit pentru că există cuvinte în înflorire continuă 

(Din volumul ,,Vedere de pe pod în infranegru. Poezii gris-piper sau Şi va veni Apocalipsa textului’’)

*

pregătiri de război într-o după-amiază pe la 5 la „una mică”

„dar noi nu vrem să intrăm în rîndul lumii acesteia

noi nu vrem să fim stîlpii puterii

aici

unde îndrăgostiţii îşi schimbă pe bani

sentimentele

pe un parfum chanel pe un kil de motorină

şi-s tot mai rari

fluierarii-n livezi

şi gloriile ţin trei zile cu cea de alaltăieri şi se spulberă

şi luna în creştere o să fete pe dealuri

căpăţîni de poeţi postmoderni pentru marfarul de 8

noi nu vrem să depunem armele cu care ne apărăm nebunia

noi nu vrem

            să ne depunem icrele decît în uriaşa lui Baudelaire

nu renunţăm

            la tubul de oxigen cînd facem dragoste prin păduri închipuite

            nici la patinele cu care am cucerit

            cel de-al treilea Reich

noi nu dăm din mînă

nu spunem adio

            celor care s-au intoxicat deja cu poezia gravidă de intelect

            cu poezia plîngăreaţă

            a celor ce sug esenţa a cincea direct din cer

(noi îi trimitem în raftul al şaptelea din osuariile literare)

noi n-am inventat „scufundarea în WC“ nici

mersul bebeluşului pe plafon

(astea toate s-au autoinventat pe pielea noastră)

gîndurile noastre nu sunt parfumate nici cîrlionţate nici

            trase la strung

nici ambalate în staniol

            gîndurile noastre sunt grenade

de pus sub perne sub şale în AND

            în prăjiturica de după-amiază

cu ele vom face praf şi pulbere

            paradisul de turtă dulce şi posmagi şi Coca-Cola

noi vrem să vă stăm în gît în veacul vecilor

vrem să fim

            junghiul care vă face viaţa amară

            şi vă aminteşte că aţi murit de tot

                        că salvare n-aveţi şi din voi

            n-o să rămînă

            nicăieri nici o urmă“

dar prin smogul atîtor inimi de carton şi chewing-gum şi

            priviri istovite şi litere de sînge

eu aş vrea să mai văd

liziera de mesteceni

            plină de fragi înrouraţi

şi

            tablouri de Van Gogh

(Din volumul ,,Şoricelul Kafka pe foaia de hârtie (mica vicioasă poezia)’’)

[Vatra, nr. 10-11/2025, pp. 9-12]