La șaptesprezece ani de la apariție, o carte occidentală despre viața urbană în Rusia de acum opt-nouă decenii este tradusă în românește. Succintele mele note liminare își propun să faciliteze, prin examinarea contextelor sale de emergență și o reflecție asupra conținutului (nu un rezumat sau o reluare perifrastică), recepția acestei lucrări la noi. Textul meu începe cu o prezentare a autoarei și a carierei sale, continuă cu rememorarea primirii cărții originale, se oprește puțin la conceptul de eccezionale normale (pentru a-l testa în analiza “normalității excepționale” din stalinism), se încheie cu rapide reflecții pe teren românesc. 

Autoarea: viață, operă, contexte

Sheila Fitzpatrick, născută pe 4 iunie 1941 la Melbourne, s-a format acolo pînă la licență, a studiat, lucrat și trăit în Marea Britanie și Statele Unite (cu multe stagii de cercetare în Uniunea Sovietică și Rusia) timp de o jumătate de secol, pentru a se întoarce în 2012 ca profesoară la respectabila sa alma mater. În cele cinci decenii de peregrinatio academica, Fitzpatrick a făcut un doctorat (terminat în 1969) la colegiul oxonian St Antony’s, fondat în 1950 după modelul american area studies – legat de urgențele și perspectiva Războiului Rece, desigur, dar avînd în Marea Britanie o puternică tradiție de studii coloniale –, a rămas la Londra (1969-1972) cam în aceeași paradigmă, în calitate de cercetătoare la School of Slavonic and East European Studies (inaugurată cu o prelegere a lui Masaryk în 1915, cînd prăbușirea imperiilor continentale – Otoman, Rus, Austro-Ungar, German – devenea plauzibilă), pentru a face apoi o lungă și strălucită carieră ca profesoară la University of Chicago, un mediu peponderent conservator.

Puțini știu la noi că Australia a avut și are o intensă viață intelectuală, multă vreme o prelungire a celei britanice, dar emancipată treptat, începînd cu perioada interbelică, printr-o imigrație europeană puternică și cel puțin în parte deja formată în Lumea Veche (mulți evrei, inclusiv est-europeni, care fugeau de Nazism; britanici, desigur; apoi italieni și alții). În ultimele decenii, Australia și-a urmat traseul globalizării printr-o imigrație din Asia de Sud-Est și din alte spații, dar în primul rînd prin americanizare, ca pretudindeni pe planetă. În acest cadru complex, Sheila Fitzpatrick a crescut în admirație față de tatăl ei, remarcabilul istoric economic, publicist și activist civic laburist Brian Fitzpatrick, unul dintre cei care au întemeiat în 1935 Australian Council for Civil Liberties. Autoarea evocă această experiență la maturitatea tîrzie, într-o frumoasă carte de amintiri și introspecție, My Father’s Daughter: Memories of Australian Childhood (Melbourne University Press, 2010), din care aflăm că plecarea ei la Oxford însemna cumva și despărțirea de iluziile radicale ale tatălui său și ale cercului acestuia. În Australia exista desigur și contraponderea conservatoare, atît în cultură, cît și în ideologie și politică. Mi-ar plăcea să citesc o analiză contrastivă a celor două curente și viziuni despre lume, poate după ce vechiul meu prieten Martin Krygier, eminent jurist și politolog australian cu publicații importante asupra postcomunismului est-european, va spune povestea cercului din jurul revistei Quadrant, înființată în 1956 de un grup în care un rol central juca tatăl său, Henry Richard Krygier, imigrant polonez evreu, comunist în tinerețe, devenit anticomunist după Marile Epurări staliniste din 1937-1938 și după pactul Ribbentrop-Molotov, emigrat în Australia și devenit inițiatorul secției australiene a celebrului Congress for Cultural Freedom – editoarea revistei amintite. Iată deci că războaiele culturale ale secolului trecut s-au purtat și la Antipozi. Pînă și fenomenul pelerinajelor în Uniunea Sovietică a atins Australia, așa cum aflăm în detaliu din volumul colectiv Political Tourists: Travellers from Australia to the Soviet Union in the 1920s-1940s, coordonat de Fitzpatrick și Carolyn Rasmussen (Melbourne University Press, 2010), utilă întregire a unei literaturi secundare din care cel puțin mărturiile călătorilor voluntari “în viitor”, cum se numeau cîndva (în Utopia se ajungea de regulă accidental, printr-un naufragiu), ar merita citite (românii ar vedea că nici plasticitatea identitară aparent infinită a lui Panait Istrati, pusă memorabil în scenă în scrisul său literar, nu l-a ajutat să se adapteze la stalinism). Pe plan istoriografic și analitic, rămîne indispensabilă excelenta lucrare din 1981 a lui Paul Hollander (1932-2019), el însuși izbăvit deja, la emigrarea din Ungaria, după eșecul Revoluției din 1956, de orice tentație utopică: Political Pilgrims: Western Intellectuals in Search of the Good Society (în URSS, China lui Mao, Cuba lui Castro).Am avut privilegiul unor discuții sincere cu acel om pățit: familia lui reușise să scape de Holocaust cu ajutorul unor unguri binevoitori pînă la riscul maxim (istoria familiei lui George Soros nu e mult diferită), dar părinții i-au fost trimiși la muncă de regimul proletar, ca dușmani de clasă…

Opera autoarei s-a constituit systematic și a evoluat interesant în timp, începînd cu cartea bazată pe teza de doctorat, The Commissariat of Enlightenment. Soviet Organization of Education and the Arts under Lunacharsky, 1917-1921 (Cambridge University Press, 1970), bine primită de specialiști. Sheila Fitzpatrick a continuat să publice, cu succes și influență crescînde. Rețin aici doar cărțile de autor și coordonate, deși studiile, articolele, conferințele și comunicările (am avut prilejul de a discuta cu această energică și stenică personalitate în cadrul cîtorva întîlniri academice), precum și activitatea didactică, au avut un impact cel puțin la fel de important: volumul colectiv Cultural Revolution in Russia, 1928-1931 (Indiana University Press, 1978); monografia Education and Social Mobility in the Soviet Union, 1921-1932 (Cambridge University Press, 1979); sinteza, prima dintr-o serie care se adresează și publicului nespecialist, The Russian Revolution (Oxford University Press 1982/3, cu ediții revăzute în 1994 și 2007); volumul colectiv (coordonat împreună cu Alexander Rabinowitch și Richard Stites) Russia in the Era of NEP: Explorations in Soviet Society and Culture (Indiana University Press 1991); monografia The Cultural Front. Power and Culture in Revolutionary Russia (Cornell University Press, 1992); pandantul volumului de față, Stalin’s Peasants: Resistance and Survival in the Russian Village after Collectivization (Oxford University Press, 1994); volumul colectiv (coordonat împreună cu Robert Gellately), Accusatory Practices: Denunciation in Modern European History, 1789-1989 (University of Chicago Press, 1997); cartea tradusă acum în românește, Everyday Stalinism: Ordinary Life in Extraordinary Times: Soviet Russia in the 1930s (Oxford University Press, 1999); volumul colectiv (coordonat împreună cu Yuri Slezkine), In the Shadow of Revolution: Life Stories of Russian Women from 1917 to the Second World War (Princeton University Press, 2000); volumul colectiv, excelentă combinație de bilanț și perspective, Stalinism: New Directions (Routledge, 2000); colecția de studii, cele mai multe republicate, în care Fitzpatrick, adoptînd decis viziunea lui Erving Goffman despre identitate, dar nu fără ecouri ale preocupărilor similare (impostură, identități feminine etc.) ale admirabilei Natalie Zemon Davis, revine la temele educației și mobilității sociale, Tear off the Masks! Identity and Imposture in Twentieth-Century Russia (Princeton University Press, 2005).

Aș adăuga, nu numai pentru a introduce în discuție și cazul românesc, ci și pentru a lărgi perspectiva, două cărți dintr-un gen tipic pentru occidentalii care, lucrînd pe teren în blocul sovietic, au fost urmăriți de serviciile secrete, semnate de Katherine Verdery.O carte mai personală, inspirată de experiența ei și de reflectarea acesteia în Arhiva CNSAS, My Life as a Spy: Investigations in a Secret Police File, Duke University Press, 2018 (Viața mea ca spioană, traducere de Anca Irina Ionescu, Vremea, 2018). Și o abordare mai teoretică a temei, Secrets and Truths: Ethnography in the Archive of Romania’s Secret Police, CEU Press, 2013 – simbolic, bazată pe Conferințele Natalie Zemon Davis pe care le-am înființat alături de Gábor Klaniczay și Yehuda Elkana la CEU), cu alt ecou din Natalie Zemon Davis, A Spy in the Archives (Melbourne University Press, 2013).Asemenea contribuții bazate pe reflecția asupra experienței personale ar putea ele însele constitui un obiect de cercetare, fiindcă reprezintă cazuri-limită de adequatio intellectus ad rem. Cu alte cuvinte, ne pot ajuta să înțelegem toate contextele (epistemologic, metodologic, ideologic, politic, cultural, existential)în care sînt concepute, scrise și citite numeroasele încercări de a analiza și interpreta universuri umane complexe, fluide și evanescente dincolo. În mod ideal, savanții din mai multe lumi și generații ar trebui să se angajeze într-un dialog sistematic pe aceste (meta)subiecte. Ca să nu rămînem la suprafață chiar și atunci cînd avem și unele sondaje de adîncime. Experiența mea internațională îmi arată de 35 de ani că acest mod ideal e aproape cu neputință de atins. Dar el trebuie să fie orizontul a tot ce facem.

În ultimul deceniu, Sheila Fitzpatrick și-a întregit neobosit opera cu noi titluri, unele reeditate și traduse în diverse limbi, care completează panorama lumii/lumilor sovietice, deopotrivă pentru specialiști și pentru marele public (altminteri tot mai mic): On Stalin’s Team: The Years of Living Dangerously in Soviet Politics(Princeton University Press, 2015); Mischka’s War: A European Odyssey of the 1940s (Melbourne University Press & I. B. Tauris, 2017); White Russians, Red Peril: A Cold War History of Migration to Australia (La Trobe University Press, 2021); The Shortest History of the Soviet Union (Old Street Publishing, 2022); Lost Souls: Soviet Displaced Persons and the Birth of the Cold War(Princeton University Press, 2024); The Death of Stalin (Old Street Publishing, 2025).

Titlurile și subtitlurile menționate mai sus configurează un întreg program savant, existențial și etic ale cărui dimensiuni civice și educative sînt evidente. Mai mult, așa cum am încercat să sugerez pînă aici, lucrările semnate de Sheila Fitzpatrick se înscriu într-un univers intelectual, teoretic, metodologic, moral și politic mai vast decît sovietologia, putînd deci interesa și cititorii ori specialiștii cu alte interese și competențe. Privită în plan strict istoriografic, opera autoarei se înscrie în vasta mișcare de înnoire teoretică și metodologică lansată în anii 1960 sub impulsul marxismelor revizioniste, într-o atmosferă de scepticism față de ideologiile radicale, dar înainte de colapsul complet al metanarațiunilor/metateoriilor. Această atmosferă a făcut posibilă, pe de o parte, resurecția și afirmarea unor tradiții interbelice precum Școala de la Annales, care, prin întemeietori vizionari ca Bloch, Hauser și Fevbre, precum și prin continuatori geniali ca Fernand Braudel și mai tinerii Duby, Goubert, Mandrou, Chaunu și Le Goff, mutase deja accentul istoriografiei de la eveniment la structură, mentalitate și longue durée, de la politică și diplomație la societate, cultură și economie, de la națiune la grupul mic și la individ, respingînd în general analiza de clasă a marxismului tradițional, căutînd alte concepte și obiecte de studiu, deschizîndu-se, după exemplul german, către noile științe sociale. Pe de altă parte, anii 1960 marcau apariția unor domenii novatoare care continuau, prin același dialog cu științele înrudite, în special cu antropologia culturală și studiile lingvistice-literare-culturale (aflate în mare avînt). Amintesc dintre domeniile noi (cu numele lor din diverse țări, uneori aparent calchiate, dar mereu adaptate și modificate, pentru a semnala caracterul transnațional al fenomenului) numai cîteva, relevante pentru discuția noastră: nouvelle histoire (practic, a treia generație Annales), history from below, microstoria, Alltagsgeschichte. (Cititorul român interesat are la dispoziție din 1999 o bună sinteză pe această temă, Istorie și teorie socială – traducerea, semnată de Cosana Nicolae, postfațată de mine și apărută în seria Teoria istoriei pe care am coordonat-o un timp prea scurt – nu din vina mea – la Humanitas, a unei lucrări clasice semnate de Peter Burke în 1992.)

Sheila Fitzpatrick aparține celei de-a doua generații americane de istorici așa-ziși “revizioniști”. În acest caz, eticheta e pozitivă și e asumată de protagoniști, însemnînd de fapt “reformiști” și indicînd o preferință programatică pentru istoria socială și culturală, precum și o distanțare de paradigma încă puternică centrată pe modelul holist-ideologic-politic al totalitarismului (alte modele ale totalitarismului, mai puțin ambițioase și mai istorice, și-au păstrat utilitatea și valențele explicative pînă azi). Modelul respectiv a fost treptat abandonat de istorici, rămînînd cantonat în zona unei politologii speculative și normative, formă de ideologie afirmată în perioada Războiului Rece și aflată într-un proces dificil de reciclare ca moralism cu veleități metaistorice, chiar metafizice. Fitzpatrick a militat în favoarea revizionismului/reformismului amintit încă din anii 1980 (v., între altele, celebrul său articol “Afterword: Revisionism Revisited”, The Russian Review, vol. 45, oct. 1986), practicîndu-l în propriile scrieri, promovîndu-l ca profesoară și lider academic, inclusiv prin influentul Journal of Modern History, în cărui conducere s-a aflat mult timp (între 1996 și 2006 fiind co-redactor-șef).Inutil să adaug că nu am împărtășit niciodată viziunile dogmatice ale acestor revizionisme care încercau să-și ascundă nucleul marxist (oricît de revizuit și chiar…autocritic), mergînd spre extrema în care nimic propriu-zis istoric(începînd cu politicul, dar mergînd de fapt pînă la social și antropologic) nu mai putea supraviețui în history from below,istoria socialăetc.Pînă azi, ravagiile diverselor stîngisme academice (oportuniste și ipocrite, nu doar superficiale și repetitive ca niște mantre, nu doar factual parțiale ori greșite) nu și-au găsit o opoziție critică, fiind de regulă semnalate și respinse doar de dublul în oglindă al acelor curente, un fascicul de poziții conservatoare la fel de sectare care merg pînă la extrema dreaptă de toate tipurile.Spiritul critic rămîne o fantasmă de neatins…

Cartea și prima ei recepție

Poziția autoarei în cîmpul istoriografic, schițată mai sus, a fost cu atît mai semnificativă, mai polemică și mai novatoare cu cît ea s-a manifestat în studierea stalinismului, una din perioadele (sau unul din sistemele) cele mai apropiate de definiția intuitivă a totalitarismului ca univers distopic.

Cum am văzut din turul de orizont al operei sale, Sheila Fitzpatrick a explorat multe din aspectele sociale, culturale și antropologice ale acelui univers: educația și artele, sistemul propagandei, revoluția culturală, identitățile și mobilitatea socială, viața cotidiană în mediul rural și în cel urban – inclusiv fenomenele de rezistență (mai ales cele preponderent pasive, forme lipsite de eroism, dar nu fără o cît de umilă demnitate, ale supraviețuirii) –, practicile represive, spiritul public (vom vedea mai jos că distincția public/privat e problematică în context), mentalitățile (în sensul Școlii de la Annales, nu în cel intuitiv, care nu e decît o formă vulgară de idealism). În toate aceste aspecte ale vieții sovietice, politicul este desigur omniprezent, dar autoarea încearcă să vadă mereu dincoace și dincolo de el. Nu pentru a construi ficțiunea unei lumi – sau a unor nișe – (relativ) autonome de politic, ci pentru a găsi, măsura exact și explica dimensiuni ale existenței pe care istoria politică, sociologia, economia și politologia le ignoră ori minimalizează îndeobște, iar antropologia le suprainterpretează și le relativizează, dizolvînd adesea istoria în “textura” ei – pentru a da un exemplu-limită, prin thick description (Clifford Geertz). Iată de ce demersul autoarei din această carte și din altele trebuie asociat (minus analiza marxistă, reamintesc) cu direcții ca microstoria (care, de altminteri, a criticat postmodernismul lui Geertz), history from below și curentele istoriografice înrudite, nu cu antropologia culturală și, în orice caz, nu cu sovietologia/kremlinologia standard.

Sheila Fitzpatrick, potrivit propriilor declarații din întreaga carte, reconstruiește habitatul urban al lui homo sovieticus – acest supraviețuitor prin excelență – printr-o laborioasă muncă documentară proprie, prin mobilizarea cercetărilor empirice ale altora, prin depășirea tentațiilor diverselor teorii ale vieții cotidiene: raportul public/privat, tulburat, dacă nu de-a dreptul anihilat de stalinism prin anularea celor mai multe distincții dintre ele (acum trăim dizolvarea sferei private prin exhibarea ei publică, permanentă șivoluntară, pe Internet – în numele și pentru triumful global al democrației postistorice), insistența asupra privatului – familie, cămin, timp liber, prieteni, sociabilitate –, asupra locului de muncă, asupra rezistenței active ori pasive etc. Mai mult, autoarea propune, după examenul extraordinar de cuprinzător al teoriilor și bazei documentare, un subiect nou, cu o armătură conceptuală nouă (în orice caz, rară în sovietologie): cotidianulextraordinar. În Stalinopolis, pentru a da un nume simbolic orașului generic stalinist – combinație de Aelita cu Ilf și Petrov, de Bolșoi cu Lubianka și alte asemenea eterogenități ireconciliabile –, criteriile de distincție între normal și excepțional sînt radical repuse în chestiune.

Întîmpinată în general favorabil la apariție, cartea a devenit clasică, fiind citită de multe generații de specialiști, predată în universități, tradusă. Totuși, criticile nu au lipsit, venind chiar din partea unor spirite afine, care au apreciat vederea de ansamblu, capacitatea de sinteză a autoarei (astfel, ea dă și un fel de raport asupra stării cercetării la nivelul anului 1999), stilul antrenant, cu valențe literare, nu doar savante, empatia cu bieții oameni regăsiți în adevărul lor problematic, adesea discutabil, uneori detestabil, prins între istorie și utopie. Nu pot intra aici în detaliile primei receptări, dar aș vrea să rețin cîteva din obiecțiile formulate (elegant, înaintea unor concluzii laudative) de Sarah Davies (Social History, vol. 25, nr. 3, octombrie 2000), pentru a le propune spre reflecție cititorului român, cu toate că Sheila Fitzpatrick le-a dat de fapt un răspuns chiar în carte: conceptul de normalitate este relativ; poate unii oameni din epocă socoteau stalinismul, cel puțin o vreme, o revenire la normalitate după războiul mondial, Revoluție, război civil; anumite practici (ca denunțurile, poliția politică, cenzura, corupția etc.) nu sînt tipice exclusiv stalinismului, au rădăcini mai vechi și îi supraviețuiesc; se pune un accent prea mare pe detaliile vieții cotidiene, în detrimentul unui cadru explicativ mai larg; era bun un dialog mai susținut cu lucrările altora, în special în privința atitudinilor față de regim și a interiorizării simbolice a stalinismului (reformulez); trebuiau prezentate mai multe date economice, în special cele legate de standardul de viață al diferitelor grupuri urbane.

Aș încheia prezenta secțiune cu evaluarea cărții de către William Taubman (New York Times, 14 martie 1999). Acesta, observînd că sărăcia informațiilor despre stalinism încurajase decenii de-a rîndul un recurs excesiv la metateorii (totalitarism, modernizare, convergența/divergența în raport cu Occidentul etc.) și la analiza politicii mari, a subliniat că istoricii revizioniști începuseră deja, deși nu dispuneau de mai multe date, să refuze viziunea de sus în jos asupra istoriei mari și să se intereseze de istoria mică, văzută de jos în sus (reformulez din nou). Cu atît mai mult, Sheila Fitzpatrick, unul din liderii revizionismului, avea dreptate să nu mai polemizeze prea mult cu acele vechi teorii și interpretări, devenite caduce prin accesul considerabil mai bun la surse – după căderea URSS. (Îmi amintesc satisfacția colegilor americani la revenirea din Rusia anilor 1992-1995, încărcați cu documente pînă atunci inaccesibile, uneori cumpărate – la prețuri tot mai mari – de la arhiviști ori istorici, poate salvate astfel de la uitare ori distrugere. Alibiul lor moral pentru aceste tranzacții era însă acceptabil: atunci am aflat de femeia se pensionase de la o arhivă sovietică – nu de oriunde, ci chiar de la Lubianka) după ce, timp de cîteva decenii, muncise din greu la arderea documentelor.) Să reținem aceste ultime sugestii, de mare bun simț: adesea, cu cît autorii au mai puține informații, cu atît sînt mai înclinați să le suprainterpreteze…

Normalul excepțional

Așa cum am văzut, Sheila Fitzpatrick ne spune încă din Introducere, reiterează în fiecare capitol și în concluzii că se ocupă în această carte de interacțiunea dintre ordinar (cu sensul de obișnuit, banal) și extraordinar (cu sensul diametral opus) în viața orășenilor (despre sătenii de toate categoriile, ne amintim, publicase altă lucrare) din Rusia (nu din toată Uniunea Sovietică) în anii 1930 (nu din toată perioada sovietică). Pin urmare, întrebările și răspunsurile din volum nu pot fi și nu trebuie să fie translate automat în alte contexte, deși valoarea lor euristică rămîne remarcabilă.

Cu atît mai mult, cred că merită să știm înainte de lectura acestei cărți (și să reflectăm din nou după ce-o parcurgem) că raportul dintre excepțional și normal este una din preocupările centrale ale corifeilor școlii/direcției istoriografice cunoscute drept microstoria, preocupată în special de viața oamenilor mărunți ai Italiei medievale și premoderne. Nu pot face aici istoria acestei direcții, nici analiza ei teoretică integrală. Dar trebuie să spun că, în realitate, microstoria a fost în special o practică, nu o teorie, poate nici chiar o metodă. Eventual, teoretizarea post festum a unor practici discursive și de cercetare, făcută mai ales de străinii care au promovat microstoria în țările lor (ca Jacques Revel în Franța, Hans Medick în Germania, Natalie Zemon Davis în Statele Unite), de unii mari filozofi ai istoriei (ca Paul Ricoeur, care a supralicitat teoretic practica ingenioasă a trecerii de la o scară istorică la alta – în sens larg, nu doar de la micro la macro) și, doar la presiunea acestora, după ce se bucurau de succes mondial, de înșiși protagoniștii (Carlo Ginzburg, Edoardo Grendi, Giovanni Levi), de multe ori cu o notă simpatică de autoironie (v. contribuțiile lui Ginzburg – pot depune mărturie, pe baza unor conversații cu acesta începute din anii 1990, că autoironia sa era autentică – și Grendi, precum și cea, de “spectator angajat” a lui Revel – care mi-a confirmat în discuții private autoironia lui Ginzburg –, excelent în evaluarea demersului de construcție a socialului, în Quaderni storici, 86, 1994).

Sheila Fitzpatrick se întîlnește cu microstoria în refuzul polemic al metanarațiunilor (structuralistă, macroscopic-cantitativă, funcționalistă etc.), precum și în focalizarea asupra individului înțeles ca agent al istoriei înzestrat cu liber arbitru și cu alte forme, chiar umile, eterogene, fragmentare, marginale, accidentale, parțial conștientizate și ambivalent exercitate, de libertate (nu doar iluzorie, deși chiar iluzia poate crea istorie), negociere (chiar asimetrică) și autonomie (mereu amenințată, limitată, relativă etc.). Desigur, individul este, cum spunea la noi Miron Costin (care învățase la sursă versiunea polonă a unui topos european), “supt vremi”. E prins într-o rețea de raporturi umane de tot felul, de conjuncturi, sisteme de credințe, viziuni despre lume și viață, norme sociale și culturale, identități de grup (familie, clan, clientelă, stare socială etc.).

În acest sens, merită să reflectăm asupra conceptului eccezionale normale,celebrul oximoron inventat de Edoardo Grendi (și atît de puțin înțeles). Nu pentru a-l importa ca atare, acum că microstoria și-a epuizat în bună măsură oferta intelectuală, a intrat în istoria istoriografiei, iar clasicii săi ajunși la senectute – dacă nu au trecut și dincolo de ea – se ocupă de regulă cu alte subiecte sau le adîncesc pe cele mai tehnice abordate în trecut (paradigme ale justiției și dovezilor, artele, literatura etc.). Ci pentru a ne reaminti mereu că, în cele mai diverse contexte, excepționalul și normalul se negociază, sînt dinamice, ambivalente, incoerente, eterogene, lăsînd celor mai mărunți oameni un “spațiu” de creativitate, manipulare, subversiune, reacție, distanțare (fie și numai parțială, temătoare, clandestină, interioară). De multe ori, nu e vorba decît de gînduri, sentimente și idei, de ezitări și întoarceri din drum, de îndoieli și regret, de întrebări și răspunsuri provizorii. Dar uneori poate fi mai mult, fie că e o concesie de sus, fie o neatenție a sistemului, fie o formă perversă de recuperare și control, iar speranța aceasta, mereu contrazisă și adesea pedepsită, îi ține în viață pe mulți oameni – fizic, intelectual, moral.

Cred că putem citi cartea de față și în această lumină.

Concluzii pe teren românesc

Mai mult, tot fără a ajunge la extrapolări înșelătoare și transferuri brute, o putem citi astfel în contextul românesc, îmbogățind istoria recentă, politologia, sociologia, antropologia, studiile literare/culturale. Ca urmare, analiza secolului XX și a începutului de secol XXI poate depăși teologia/gnoza dualistă a Luptei dintre Bine și Rău (un dualism în care Dumnezeu nu e mereu prezent, dar Diavolul e acceptat ca actor istoric pînă și de agnostici ori atei), moralismul anticomunist postcomunist, relativismul, lauda retrospectivă a unui sistem, a unor persoane ori aspecte specifice, precum și celelalte forme rudimentare de conceptualizare și mitologizare a unor experiențe umane și istorice intense și complexe, grele sau tragice pentru unii, suportabile ori profitabile pentru alții. În general, studiul trecutului are de cîștigat dintr-o mai detaliată reconstrucție a diversității vieților individuale, a interacțiunilor și traiectoriilor de grup, a orizonturilor intelectuale și existențiale. Altminteri, istoria și memoria devin inutile, fiind înlocuite de o rudimentară dogmatică atemporală și, în fond, inumană – fiindcă se poate lipsi de înseși viețile oamenilor despre care și în numele cărora pretinde să ne vorbească astăzi. O asemenea abordare a trecutului apare de regulă pentru a legitima proiecte ideologice și politice prezente, și/sau pentru a escamota/rescrie acele dimensiuni ale trecutului care nu le convin unora pe plan personal ori ca parte a unui grup (de interese). De aceea, modelele holistice sînt preferate de mulți, fiindcă ele fac să dispară schimbarea (regimurile comuniste nu au fost simple utopii/distopii, ci au avut o istoricitate care trebuie cunoscută și interpretată), cîștigurile (nu doar costurile) mobilității sociale și ale transformărilor istorice în general. Așa s-a ajuns la noi, de pildă, la situația ca procesul comunismului să fie făcut cu cel mai mare aplomb de cele două categorii de beneficiari ai sistemului – privilighenția și lumpenul –, precum și de descendenții lor. Cu toții au motive să uite de unde vin, ei și/sau familiile lor. Unii fiindcă vin prea de sus și, dacă au vîrsta potrivită, apucaseră să se instaleze și ei în sistem, chiar pe poziții mai puțin detestabile decît cele în care se afirmase familia/mediul lor în generația anterioară, dar beneficiind de acel statut, inclusiv de protecție față de abuzurile sistemului. Alții fiindcă vin prea de jos și se jenează s-o spună, deși chiar actuala lor orientare “de dreapta” îi apreciază pe self-made (wo)men, fiindcă mobilitatea socială verticală a unor vaste categorii de populație în comunism (posibilă atît fiindcă vechile elite erau declasate, alungate în exil ori exterminate, dar și fiindcă modernizarea mutantă a comunismului avea nevoie de mai multe cadre și de mai mulți orășeni) este tabu. În vacarmul de voci ale beneficiarilor comunismului (care au putut eventual pierde și ei în diverse etape ale acestuia), cei care (direct sau ca urmare a declasării și reprimării familiilor lor) au avut (mai ales) de pierdut se aud destul de greu sau trebuie să se alieze, pentru a se face auziți, cu primii. Mai mult, există persoane și medii care au avut și de cîștigat, și de pierdut; aceleași persoane au susținut ori acceptat sistemul în unele faze (din idealism, din oportunism, de teamă etc.), iar în altele l-au combătut (oricît de modest) ori i-au rezistat (oricît de pasiv). Și așa mai departe. Istoria și memoria trebuie să restituie deci integral și din perspective multiple trecutul, începînd cu cel recent. Această banalitate metodologică, încă prea puțin pusă la lucru, are o mare însemnătate morală, civică și politică.

Oamenii obișnuiți trăiesc uneori vremuri neobișnuite. Mai tragic, dar și mai omenesc, se pot obișnui cu vremurile neobișnuite, iar acestea din urmă se pot “normaliza” printr-o sadică viclenie a istoriei (ca să mă refer cu o ironie simpatetică la Hegel), instituind un domeniu în care banalitatea răului și banalitatea binelui (cu sau fără majuscule, dar cu un gînd la Hannah Arendt) coexistă și chiar fuzionează.

Iată cîteva din motivele pentru care această carte ar trebui citită și discutată în România de azi.

PS 2025. Acest text a apărut inițial cu titlul “Stalinopolis: viața urbană în Rusia anilor 1930” ca prefață la Sheila Fitzpatrick, Stalinismul de fiecare zi, traducere din englezăde Alina Popescu, București, Corint, 2016, pp. 5-18.(Prima ediție engleză: Everyday Stalinism: Ordinary Lives in Extraordinary Times.Soviet Russia in the 1930s, Princeton University Press, 1999). Am adus la zi unele informații bibliografice și am adăugat cîteva elemente analitice. Din nou, cu speranța de a atinge un public intelectual cît mai larg.

[Vatra, nr. 10-11/2025, pp. 28-32]