Cristian Nichitean – Rezistența prosperilor nemulțumiți

1. La mijlocul anilor ’70, publicarea Arhipelagului Gulag la Paris provoca un enorm scandal, din tumultul căruia se afirma un inedit curent de gîndire politică: antitotalitarismul francez, critica obsesivă a comunismului sovietic și est-european, apărut de nicăieri la două decenii după ce termenul, care făcuse o scurtă dar respectabilă carieră la apogeul războiului rece, atît în mediul universitar american grație Hannei Arendt, cît și în unele cercuri intelectuale aflate în orbita Departamentului de stat, fusese practic abandonat întrucît părea să nu fi ținut pasul cu noua realitate politică. Ca armă ideologică, devenise incomod în condițiile detentei ce slăbise tensiunile dintre cele două superputeri și inaugurase epoca „coexistenței pașnice”. Ca instrument conceptual fusese abandonat chiar și de Arendt, nevoită să recunoască faptul că modelul teoretic al unei societăți-monolit marcate de dominația absolută a ideologiei nu mai corespundea realității URSS-ului condus de Nikita Hrușciov. Totalitarismul părea așadar un concept circumscris la studiile istorice dedicate perioadei interbelice, analizelor comparate ale nazismului și stalinismului, unde își mai păstra eventual o legitimitate științifică din ce în ce mai contestată. Citește în continuare →

Călin Crăciun – Dan Culcer față-n față cu cenzura

Interesul cercetătorilor din domeniul literaturii pentru cenzura din timpul comunismului este cât se poate de firesc în contextul postdecembrist. S-au organizat sumedenie de simpozioane și de dezbateri în cadrul diferitelor instituții de cultură, precum și în presă, s-au emis opinii pertinente din partea a destule persoane avizate. Dar cu toate acestea, deși a trecut mai bine de un sfert de secol de la momentul anulării oricărei forme de cenzură politică, puține sunt studiile ample, realizate dintr-o perspectivă integratoare și cu instrumente selectate pe baza unor explorări metodologice temeinice. Excelează, desigur, în această direcție de cercetare Liliana Corobca, însă fondul documentar care ar putea servi drept obiect de studiu este imens, ceea ce reclamă automat munca în echipă, poate chiar înființarea unui departament dedicat exclusiv temei în cadrul unui institut. Citește în continuare →

Ana BLANDIANA – Un nenoroc mai mic

blandiana nou

Printre expoziţiile internaţionale pe care le-a găzduit de-a lungul anilor Memorialul Sighet a fost una care m-a marcat profund prin felul în care m-a obligat să mă gândesc, oarecum comparativ, la destinul popoarelor. Expoziţia se numea „Exterminarea elitelor poloneze” şi era despre Katyń. Îmi amintesc cum, privind-o, nu m-am putut împiedica să mă gândesc – nu fără să mă întreb dacă ceea ce fac nu este cumva o blasfemie – că, poate, noi suntem un popor fericit. Citește în continuare →

Ana BLANDIANA – Libertatea invizibilă

COPYRIGHT 2008 ARTISTA PHOTO AGENCY

Libertatea ca fericire nu e posibilă decât sub forma vectorială a eliberării. Nu te simţi liber decât atunci când te eliberezi sau când îţi simţi libertatea ameninţată de o interdicţie sau de o limitare. Ea, libertatea, nu există, deci, sau, în orice caz, nu devine palpabilă decât în măsura în care este mărginită de negaţia ei sau este locuită de valorile interdependenţei. Atâta timp cât nu e contrazisă de nimic şi nu e negată de propriile ei excese, libertatea este invizibilă, insesizabilă, o descoperim doar în momentul în care dispare, există aureolată doar în nostalgii retroactive şi în vise de viitor.

Citește în continuare →

Dan UNGUREANU – Marginalii la „Apostolatul antisocial” de Alexandru Racu

Apostolatul antisocial - Alexandru Racu_5bd

Cartea lui Alexandru Racu, Apostolatul antisocial, vine în siajul alteia, Boierii minții de Sorin Adam Matei.

Boierii minții

Boierii minții e o carte de sociologie intelectuală. În ea, Sorin Adam Matei arată că doctrina intelectualilor din România de după 1990, care au monopolizat mass-media (articole în presă, posturi de televiziune, edituri, posturi de decizie în instituții culturale importante, conferințe, influență culturală și politică) e profund antidemocratică. Andrei Pleșu, Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismăneanu și isonarii lor promovează un elitism opus polifoniei care ar trebui să domine în societatea civilă, distorsionează profund, prin burse și finanțări, cercetarea științifică în domeniul umanist, pe care o îndreaptă spre persoane, ideologii, fundații și think-tankuri conservatoare, și fac totul ca să elimine o adevărată dezbatere publică despre economie și politică. Și că acest grup promovează ideologii (elitism, libertarianism) absolut marginale în Occident, pe care încearcă să le prezinte drept dominante, reprezentînd bunul simț însuși. Citește în continuare →

Vladimir PASTI – Florin Poenaru: „Locuri comune – Clasă, anticomunism, stânga”

poenaru-locuri-comune

Iată o carte care nu doar merită, dar chiar trebuie citită. Nu doar de specialiști, dar mai ales de nespecialiști. De orice om preocupat să înțeleagă lumea în care a trăit și trăiește și care se simte deja supra-saturat de clișeele explicative ideologico-propagandistice a căror producție de masă domină publicațiile cu pretenții eseistice și/sau științifice ale „elitei intelectuale” românești post-comuniste. Cele construite după scenariile hollywoodiene în care „băieții buni”, tineri, frumoși, inteligenți și dornici să salveze omenirea, se luptă cu „băieții răi”, bătrâni, urâți, proști, conspiratori împotriva întregii lumi și a ceea ce are ea mai sfânt, și care trag atât de prost cu armele lor încât nu-i nimeresc pe „băieții buni” niciodată. Iar aceste scenarii șablon, după care sunt construite la Hollywood filmele pentru puberi – categoria dominantă de spectatori plătitori din cinematografele din întreaga lume – sunt utilizate în România în discursuri politice, editoriale, eseuri, lucrări cu pretenții academice ale intelectualității autohtone și a unei părți semnificative chiar din lumea științifică, pentru a descrie și a explica aproape un secol de istorie națională și pentru a-i „educa”, pe cei care încă se mai uită cu respect și chiar admirație la elita intelectuală și academică a țării, cu privire la modul în care trebuie înțeleasă lumea în care trăiesc și propria lor viață. Citește în continuare →

Ștefan GUGA – Sfârșitul începutului

poenaru-locuri-comune

Pentru cele câteva sute de oameni care fie fac parte, fie gravitează într-un fel sau altul în jurul micii scene de stânga din România, Florin Poenaru nu are nevoie de nici o prezentare. Printre cei mai activi intelectuali de stânga din România în ultimii ani, Poenaru e cunoscut nu doar prin activitatea publicistică foarte susținută, ci și prin apetența pentru a discuta temele zilei într-o manieră neobișnuit de polemică. Locuri comune. Clasă, anticomunism, stânga nu face excepție de la această regulă. Nu doar datorită reunirii unor texte publicate anterior, dar și prin prisma celor publicate pentru prima dată în cartea de față și a încadrării pe care Poenaru o dă demersului ca întreg – este vorba, promite el, nici mai mult, nici mai puțin decât despre o istorie alternativă a trecutului nostru recent, cu scopul de „a ne putea raporta la ultimele aproape trei decenii în afara categoriilor de scriere și de gândire” dominante (p. 7). Citește în continuare →

Alex CISTELECAN – Autogestiuni filosofice

foucault-and-neoliberalism

Un episod pe cât de comic, pe atât de grăitor din Cearta cu filosofia pare să rezume cel mai bine receptarea postcomunistă a așa-numitei French theory” în spațiul românesc. E vorba de scrisoarea deschisă pe care Liiceanu i-o adresează în decembrie 1989 (!) lui Jacques Derrida. În ea, Liiceanu revizitează amar o întâmplare din 1982, când, aflat într-un sejur la Paris, filosoful român a asistat la o prelegere a celebrului său omolog francez. Ei bine, ceea ce trebuia să fie o întâlnire sau o experiență revelatoare, s-a dovedit a fi, mărturisește Liiceanu, o ocazie ratată și o sursă, iată, nesecată (7 ani se scurseseră) de reproș și amărăciune. Derrida, tocmai revenit dintr-o călătorie cu peripeții în Cehoslovacia, soldată cu arestarea sa de către autoritățile de la Praga, în loc să profite de experiența la prima mână a tragediei lagărului comunist și să le împărtășească studenților grozăvia acestui sistem totalitar și drama profundă a sutelor de milioane care trăiesc sub el, și-a transformat experiența într-o poveste comică de aventuri, spre hazul general al studenților din sală. Scârbit, Liiceanu ieșea și trântea ușa chiar înainte de sfârșitul prelegerii. Nu însă fără a reveni la catedră, ulterior, după finalul cursului, spre a-i bate obrazul lui Derrida pentru această lipsă de înțelegere și empatie; și pentru a reveni, iată, șapte ani mai târziu, cu o concluzie încă și mai generală a întregii pățanii: în fond, inaderența lui Derrida la drama blocului comunist nu fusese doar o scăpare de moment, în care histrionismul francezului s-a întâmplat să bată seriozitatea lui filosofică, ci era chiar expresia acestui fond filosofic însuși: la o adică, reflecta Liiceanu șapte ani mai târziu, ieșirea din totalitarism și depășirea crimei comuniste presupun „o recentrare a subiectului”, „moartea «morții omului», deci reînvierea acelui personaj suspect – «omul»”, a „subiectului suveran [care], izgonit de structuralism din centrul lumii, devine din nou agentul privilegiat al discursului”. „Iată de ce, domnule Derrida, vă cer să uităm o vreme de «nebuniile» filosofiei (își mai poate spiritul îngădui, în acest sfârșit de mileniu, nevinovate jocuri de vacanță?)… ceea ce vi se cere este să slujiți o cauză comună, pe aceea a arhitecturii spiritului european, așa cum nu ați știut să o faceți atunci, în prelegerea din 1982 de la Collège de France”.  Citește în continuare →

Mihai-Dan CÎRJAN – Ernst Nolte şi imaginarul istoric al democraţiilor liberale (Partea a II-a)

dan-cirjan-small

[Partea I: Erns Nolte și imaginarul istoric al democrațiilor liberale]

3. Farmecul optzecist al reacţiunii

De-a lungul anilor optzeci, ceea ce a asigurat viabilitatea discursului revizionist german, inclusiv proeminenţa unor intelectuali precum Ernst Nolte, a fost împletirea sa cu un program politic complex, marcat de atacul împotriva statului bunăstării şi de conservatism cultural. Teoria dublului genocid, ca şi reînvierea echivalenţei comunism/nazism, erau parte a unei ofensive culturale mai largi, a unui proiect politic în care naţionalismul german şi dereglementarea economiei erau cumva puternic legate. Doar în felul acesta teoria totalitară a reuşit să devină mai mult decât o curiozitate academică, având impactul social puternic pe care l-a avut: prin integrarea sa în cocktailul politic neoconservator propus de intelectualii şi politicienii asociaţi Partidului Creştin-Democrat (CDU) german. Astfel, autori precum Ernst Nolte descopereau amestecul de liberalism economic şi reacţiune culturală a neocon-ilor americani, iar în acest context teoria totalitară era mai mult decât folositoare. Ea permitea atât o critică a status-quo-ului adus de sistemul welfare corporatist al anilor postbelici, dar şi a oricăror alternative posibile de stânga. Citește în continuare →

Mihai-Dan CÎRJAN – Ernst Nolte și imaginarul istoric al democrațiilor liberale (Partea I)

dan-cirjan-small

1. Un zombie istoriografic – totalitarismul și momentele sale

În ultimele decenii foarte rare sunt acele ocazii în care dreapta să fi pierdut vreo dezbatere ideologică. Iar ghinionul lui Ernst Nolte a fost acela de a fi amintit, analizat și discutat numai precum cel aflat de partea învinșilor în una din aceste rarisime situații: faimoasa Historikerstreit (Cearta Istoricilor) a Germaniei anilor optzeci. Firește, acest „ghinion” nu a împiedicat deloc o carieră confortabilă la Universitatea Freie; și nici nu a deranjat o bătrânețe pavoazată de premii și onoruri, de la premiul Gerhard Löwenthal la cel al fundației Konrad Adenauer. E greu, însă, să privești faima sa de mare perdant ca pe o simplificare nemeritată, ca pe o schematizare înșelătoare a unei traiectorii intelectuale altfel mult mai vaste și mult mai interesante. Munca de istoric a lui Nolte nu a fost niciodată răscolitoare intelectual, el însuși identificându-se fără îndoială cu silueta simplistă de luptător anti-comunist proiectată de-a lungul Historikerstreit: un anti-comunism ce nu de puține ori ducea, fără prea multe scuze sau regrete intense, în apologia fascismului. Așa cum își amintea cu nostalgie în 2003,1 primul său text (scris la vârsta de șapte ani chiar) era un mic tract anti-bolșevic. Iar de-a lungul următoarelor opt decenii Nolte nu a părut deloc să renunțe la acest anti-comunism născut în atmosfera turbulentă a Republicii de la Weimar, în care „ciocnirea de ideologii” pe care Nolte a vrut să o analizeze2 se întâmpla de multe ori pe stradă și nu doar în analize docte.

Fiind emblema uneia din puținele înfrângeri ideologice ale dreptei, moartea sa în luna august a dus la o avalanșă de necrologuri în presa de stânga și de centru-stânga: singurele spații culturale ce insistă să mai menționeze o stranie victorie a stângii dintr-un război cultural uitat al anilor optzeci. Astfel, comparația dintre nazism și comunism promovată de Nolte a apărut din nou în presă, la fel ca și teoria sa totalitară și straniile nuanțe revizioniste ale discursului său istoric. De la The Guardian3 la Jacobin4 sau blogul editurii Verso,5 un ton oarecum festiv a marcat decesul celui care în lumea academică a devenit un simbol al faux-pas­-ilor ideologice, al lui „nu așa!” pentru oricine ar vrea să atingă subiectul fascismului/comunismului în secolul douăzeci. Stângiști și mai ales liberali cu nuanțe de stânga și-au reamintit că Nolte nu avea dreptate și, forțând o ușă deja deschisă, au repetat pas cu pas toate argumentele pentru care fascismul sau comunismul nu trebuie privite în felul în care a făcut-o el. În acest entuziasm comemorativ, puține au fost articolele care să renunțe la aerul festiv sau la virulența tonului critic, îngăduindu-și să privească cu o oarecare doză de suspiciune presupusa „victorie” de stânga care a fost Historikerstreit.6 Căci, într-adevăr, dacă a fost o victorie, a fost o victorie care a contat extrem de puțin. Iar următoarele pagini vor încerca să descrie de ce această victorie a fost, din păcate, mult mai minoră decât ne-am fi așteptat.

Citește în continuare →