Unele elemente de artă poetică din Considerațiile unui apolitic sunt reiterări sau reelaborări, întrucât ele fuseseră deja menționate în eseul polemic Bilse și eu, publicat de Thomas Mann în ediția de seară a ziarului Münchner Neueste Nachrichten, nr. din 15-16 Februarie 1906. Destinul textului a fost destul de fluctuant: autorul s-a referit la el în dese rânduri, cu scopul de a sublinia detalii de poetică personală pe care nu le-ar fi dorit trecute cu vederea, criticii și istoricii literari l-au menționat ocazional, dar apariția lui într-o publicație de știri n-a atras atenția străinătății decât foarte târziu, versiunea engleză, tradusă de către Tobias Boes, profesor la Notre Dame University, Indiana, US, apărând doar în 2025 pe site-ul www.modernismmodernity.org (Vol. 9, Cycle 3, May 7, 2025), unde poate fi consultată și azi, însoțită fiind de o introducere lămuritoare. În anul primei apariții, Thomas Mann s-a îngrijit și de o mică versiune editorială, listată, azi, printre trufandalele bibliofililor.

Contextul, reluat de către Tobias Boes, a fost următorul: în luna Octombrie a anului 1905, un avocat din Lübeck (orașul natal al lui Thomas Mann și locul acțiunii din Familia Buddenbrook) și-a dat în judecată vărul, pe scriitorul de interes local Johannes Valentin Dose, pe motivul că acesta l-a descris în romanul Das Müttersöhnchen (Băiețelul mamei) drept alcoolic, ceea ce i-a adus prejudicii morale ireparabile. J.V. Dose va pierde procesul la apel, însă în pledoaria sa finală, avocatul părții incriminate, Enrico von Brocken, a adus în discuție două cazuri precedente de folosire abuzivă a realității de către scriitori, primul fiind Fritz Oswald Bilse și al doilea Thomas Mann, împotriva căruia localnicii nutreau încă resentimente vii pe motivul că mulți dintre ei s-au recunoscut, cu exasperarea de rigoare, în Buddenbrooks.

Fritz Oswald Bilse a fost, cu doar trei ani înainte, protagonistul „infam” al unui proces răsunător, care s-a desfășurat la Metz între 9 și 13 Noiembrie 1903, când un grup de ofițeri ai armatei wilhelmiene l-au dat în judecată pentru indiscrețiile strecurate în romanul Aus einer kleine Garnison. Ein militärisches Zeitbild (Dintr-o mică granizoană. Un instantaneu militar, 1903), publicat cu pseudonimul Fritz von der Kyrburg, a cărui acțiune se desfășoară într-o garnizoană din Forbach (Lorena). Fiind considerat un atac perfid la adresa prestigiului sacrosanct al uniformei militare, romanul a fost interzis, exemplarele care mai circulau fiind retrase și topite, iar autorul, militar de carieră, a fost degradat, lăsat la vatră și trimis la pușcărie pentru o jumătate de an. Sentința fiind considerată prea clementă, a fost contestată vehement, inclusiv de către Kaiserul Wilhelm, care a cerut suplimentarea perioadei de detenție și pedepsirea ofițerilor prea concesivi care au făcut parte din completul de judecată. Prin ricoșeu, procesul i-a adus o notorietate uriașă lui Bilse și rămânerea în eternitate cu adjectivul infamant „bilsenian”, adjudecat de către presă acelei literaturi „de scandal” care se folosește în mod excesiv și insidios de realitatea de fiecare zi pentru a discredita oameni. În spiritul acestei percepții, Das Müttersöhnchen a fost etichetat de către avocatul Enrico von Brocken ca fiind un „Bilse–Roman”, numai că el nu s-a mulțumit cu atât, ci a încercat să influențeze opinia publică și judecătorii prin invocarea unui caz local sensibil, Familia Buddenbrooks, din cauza căruia mulți continuă să sufere.

Etichetarea operei sale ca „Bilse-Roman” a avut, evident, darul de a-l înfuria pe Thomas Mann, excedat deja de semnalele deloc prietenoase care-i veneau dinspre Lübeck, de unde familia sa se mutase între timp la München. El mărturisește în eseul său din Münchner Neueste Nachrichten, că, într-o primă instanță, a hotărât să ignore afrontul, dar fiindcă nu putea scăpa de impresia că stigmatizarea e, totuși, dezonorantă, a decis cu prilejul unei plimbări vesperale să ridice mănușa și să răspundă vehement: dacă „Domnul Bilse e părintele tuturor scandalurilor, eu sunt fratele lui spiritual”, din grupul scriitorilor incriminabili mai putând face parte, la o adică, Turgheniev și marele Goethe, acesta din urmă pentru „suferințele” provocate Charlottei Buff și logodnicului ei Kestner cu celebrele indiscreții din Werther și, nu în ultimul rând, cu sugestia evidentă de triunghi erotic pe care o lasă evenimentele povestite acolo, rezonanța socială prejudiciantă a infamei treimi fiind confirmată de protagonistă în Lotte la Weimar, alături de alte detalii picante.

În eseul său, Thomas Mann spune că nu este primul caz în care i s-a reproșat o prea mare apropiere de modelul real, ceva similar întâmplându-i-se și cu Tristan, în care scriitorul Detlev Spinell, steril și ipohondru, a preluat în mod recognoscibil trăsăturile lui Arthur Holitscher, redactorul-șef al publicației Simplicissimus (care i-a găzduit lui Thomas Mann mai multe texte), reacția venind aici în două ape. Într-o primă instanță, Holitscher, prieten, nu s-a supărat, ba chiar l-a îmbrățișat pe autor, însă până la a doua au intervenit alchimii resentimentare greu de pătruns, Holitscher devenind, în urma lor, un detractor vorace, gata la tot pasul să decreteze că operele lui Thomas Mann sunt de necitit. Va muri în 1941, la fel de înveninat.

Are scriitorul dreptul să se folosească de realitate? – întrebarea centrală a eseului își are justificarea ei, dacă ținem cont de faptul că autobiograficul și inspirația din realitate au furnizat, până la data publicării eseului din 1906, principalele modele și „documente” ale scrisului thomasmannian. Mulți oameni reali s-au recunoscut în cele scrise de el, doar piesa Fiorenza fiind lipsită de suport real. Nu mai departe de anul publicării eseului, controversata povestire „antisemită” Wälsungenblut (Sângele Wälsungilor – s-a mai tradus cu Stirpea… la noi) l-a târât pe autor într-un calvar domestic, din cauza unor similitudini frapante cu detalii preluate din familia soției sale, Pringsheim, deși acolo nu fost niciodată vorbă de un incest, așa cum se întâmplă în povestire. Oricum, la intervenția capului familiei (după unele surse: a lui Klaus, fratele Katiei, aceasta fiind și versiunea atestată de ea), textul, paginat deja în Neue Rundschau, va fi retras de la publicare, numai că, povestesc matorii timpului și, ulterior, exegeții¹, câteva exemplare ale publicației în care urma să apară povestirea au fost transformate în coli și vândute ca … hârtie de împachetat, amatorii de curiozități căutând ulterior inclusiv în pubelele de gunoi atunci când s-a răspândit vestea că autorul lui Buddenbrooks, ginerele uneia dintre cele mai bogate familii bavareze, a scris un text cu accente antisemite. Wälsungenblut avea să apară doar în 1921, într-o ediție confidențială (Privatdruck).

Pe soțul ei, povestește Katia Mann în capitolul al cincilea din Memoriile nescrise, nu l-a interesat niciodată efectul scrierilor sale asupra persoanelor descrise. Dar a trăit mereu într-o atmosferă de controversă și bârfă; de pildă, cei de la Lübeck nu l-au iertat niciodată². Dar au fost și cazuri delicate de distorsiuni, cauzate de prezumția că toate licențele sunt îngăduite dacă sunt trecute printr-un filtru „diabolic”, adică ironic și histrionic. De pildă, povestește Katia în capitolul VIII, Jeanette Scheurl din Doctor Faustus e calchiată după prozatoarea Annette Kolb, care s-a făcut foc atunci când a citit că are o elegantă față ovină. Toate acestea se explică – se apără Thomas Mann în Bilse și eu – prin faptul că orice scriitor dispune de două surse de lucru, aflate la dispoziția lui în pondere inegală. Prima sursă este aceea a apelului la realitate, la viață. A doua este aceea a inventării unor personaje și scenarii fără corespondent real. Dintre acestea, cea dintâi e mai ofertantă, întrucât ea conferă un coeficient de realism creației și-l ține pe scriitor conectat la exigența vie a verosimilității, întrucât, dacă stăm să judecăm nepărtinitor lucrurile, viața, în plasticitatea și concretețea sa imediată e cea mai fascinantă experiență existențială de care are parte un scriitor. Invenția, dimpotrivă, poate duce la sterilitate, Detlev Spinell, deja amintit, fiind dat aici ca exemplu generic pentru un pericol frecvent la literați: el ajunge în impas de creație, se sterilizează din cauza obsesiei de a face literatură din literatură, lăsând, prudent sau din orgoliu, viața la o parte.

Revenind la primul tip de creație, acela aflat în contact cu realitatea, niciodată un scriitor autentic – spune răspicat Thomas Mann – nu reproduce ca atare ceea ce observă, și nu o copiază, fiindcă în raportul lui cu viața intervine intervine un fenomen de „în-suflețire” (Beseelung), prin intermediul căruia se produce o „transmutare” a concretului, adică o „îmbibare” a realului cu substanța subtilă a sufletului scriitorului, care e unică și inconfundabilă, fiindcă nu s-a pomenit niciodată ca sufletul unui scriitor să fie identic cu cel al unui altul. Preluat din Teoria esteticii al lui Friedrich Theodor Vischer (1846), termenul Beseelung este explicat de către Thomas Mann prin următoarele formule, a căror referință este, desigur, „modelul” observat în realitate: „penetrarea și saturarea cu esența proprie a scriitorului”, prin care cele observate devin „proprietatea artistică” a celui care le consemnează; „expandarea subiectivă a reprezentării unei realități”; înstrăinare de sine a scriitorului pe timpul (și ca rezultat) al efortului său de creație, procesul fiind numit în alte locuri (inclusiv în Considerațiile unui apolitic) „impersonalizare”.

Întrucât, dintre cele enumerate, „impersonalizarea creativă” deține un statut special, care se răsfrânge atât asupra esteticii, cât și asupra eticii existențiale a scriitorului, câteva explicații suplimentare se impun. Scriitorul autentic – precizează Thomas Mann – experimentează, în procesul ca atare al scrisului, o „detașare demonică” față de realitate, prin intermediul căreia el ajunge într-o stare (euforie) a înstrăinării de sine. Satisfacția morală a însuflețirii (Beseelung) din timpul actului de creație și din acela al rearanjării operei sale generează o suferință (termenul e nietzschean, el având și o străveche genealogie dionisiacă, unde se numea pathos) care îl ridică pe scriitor deasupra oamenilor de rând. Prima consecință, imediată, este că, aflat în miezul unei asemenea efervescențe, pentru scriitor realul la care el lucrează este „mai real” decât cel empiric, din jur, diferența de calitate dintre cele două excluzând incontestabil orice prezumție că realul din text este același cu cel din lumea de fiecare zi; prin urmare, nici un model real nu poate invoca prejudicii morale sau de imagine bazate pe reprezentarea lui transfigurată prin operă.

A doua consecință îl vizează pe scriitor, deopotrivă cu cei aflați în anturajul lui: întrucât „independența lăuntrică, libertatea și solitudinea reprezintă condiția prealabilă a oricărei realizări noi și originale”, creatorul le poate cere oricând celor din jur să-i respecte dreptul la singurătate creativă, tot așa cum ceilalți, indiferent pe ce orbită a apropierii de el s-ar afla, sunt obligați să i-o acorde. Se poate scrie un eseu substanțial despre reprezentările literare ale distanței, așa cum apar ele în opera lui Thomas Mann, obsesia rămânând aceeași, de la primele pagini la ultimele. Pe rând, Tonio Kröger, Gustav von Aschenbach, Iosif din tetralogie, Goethe din Lotte la Weimar, Cipolla din Mario și vrăjitorul, Adrian Leverkühn sau chiar Felix Krull (pentru a menționa doar câteva exemple) păstrează, în jurul lor, o zonă de protecție „inumană”, în absența căreia existența lor ar deveni un compromis greu de suportat. „Știința veselă a artei” (expresia e calchiată de autor pe urmele lui Nietzsche) nu are nevoie de „căldură umană”; dimpotrivă, atunci când, în Doctor Faustus, se manifestă în Italia, adică într-una dintre cele mai călduroase locuri din lume, Diavolul emană un frig de nesuportat, pe care îl regăsim, într-o intensitate mai blândă, în climatul de venerație protectivă pe care și-l întreține Goethe în Lotte sau în palatele princiare străvechi, ruinate din Alteța regală, roman în care profesorul Überbein e prezentat, într-o manieră adaptată la context, ca un fost copil zgribulit, crescut în medii sociale paupere, numele lui de familie reprezentând, desigur, o aluzie la Supraomul (Übermensch) lui Nietzsche.

 Cele scrise mai sus sunt, cred, suficiente pentru a demonstra de ce a ținut Thomas Mann ca Bilse și eu, eseu conceput pentru ziar de știri cu apariție vesperală, să dobândească nefireasca dimensiune pe care o are. Putea fi o simplă consemnare polemică, asezonată cu sarcasmele de rigoare. Numai că, odată intrat în fervoarea „daimonică” a „însuflețirii”, e de datoria scriitorului să se lase „răpit” de ritmul intern al creației sale și să nu-i pună opreliști „pathosului” care-l încearcă. Așa ajung Considerațiile unui apolitic să se metamorfozeze, dintr-o lucrare cu caracter publicistic, într-o artă poetică de peste 600 de pagini, sau Iosif într-o tetralogie, deși autorul a mărturisit în repetate rânduri că nu viza o asemenea monumentalitate în zilele în care s-a apucat să aștearnă pe hârtie cea dintâi schiță a povestirii biblice pe care o avea în vedere. Există aici o dezvoltare logică de tip energetic, pe care Bilse și eu o menționează în trecere: „însuflețirea” pe care se bazează demonstrația vizează nu numai raportul dintre text și realitate, ci și pe acela dintre operă și cel care o scrie. De la un punct încolo, textul nu îi mai aparține creatorului său, devine dominant, preia controlul, raportul de posesie (termen dionisiac și el…) inversându-se. Se întâmplă ceva similar cu ceea ce avem în Lotte la Weimar, unde protagonista, sosită după patruzeci de ani în orașul fostului ei prieten îndrăgostit, își reconfirmă ceea ce resimțise, de fapt, în întreaga ei viață de după Werther: că existența ei reală a fost substituită cu una livrescă, „de hârtie”, nimeni nemaifiind interesat de cea dintâi. Mai mult decât atât: că ea însăși, în unele momente cruciale ale vieții ei, a luat decizii ca și cum ar fi fost cea din roman, procedând în consecință.

________________________

¹ V. Todd Kontje: Thomas Mannʹs Wälsungenblut: The Married Artist and the Jewish Question. In: PMLA, 123 (2008), no 1, pp. 109-124

² Unwritten Memories, ed. cit., p. 57

[Vatra, nr. 10-11/2025, pp. 35-36]