… A fost prima premieră a acestei stagiuni la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, care a avut loc vineri, 10 octombrie 2025. Regia este semnată de Michal Dočekal, secondat de colaboratorul său, jurnalistul László G. Szabó, regizorul fiind un mai vechi colaborator al teatrului (L-am servit pe regele Angliei de Bogumil Hrabal în 2013 și America de Franz Kafka în 2015).

Într-o scrisoare adresată soției sale Olga, în 1982, Václav Havel îi povestește o experiență pe care a avut-o în închisoare, experiență care a stat la baza scrierii piesei: „(…) Eram pentru prima dată în închisoare și, într-o seară, după un interogatoriu, i-am scris procurorului cerându-i să mă elibereze. (…) știam foarte bine că eliberarea mea va fi decisă de cu totul alte lucruri decât de faptul că am scris sau nu o petiție. (…) Am scris petiția într-un mod care mi s-a părut la momentul respectiv foarte diplomat și viclean: nu am spus nimic în ea care să nu fie gândit sau care să nu fie adevărat; pur și simplu am ignorat cumva faptul că adevărul constă nu numai în ceea ce se spune, ci și în cine spune, cui, de ce, cum și în ce circumstanțe. Datorită acestei mici neglijențe (sau mai exact, a unei mici autoamăgiri) ceea ce am scris s-a apropiat periculos de mult, practic din greșeală, de ceea ce destinatarul dorea de mult să audă de la mine”. Regizorul, în interviul aflat între coperțile excelentului caiet-program al spectacolului, comentează această sursă de inspirație, observând că „Havel a fost unul dintre puținii care nu s-a temut să spună nu diavolului”, acest lucru răzbătând pregnant din textul piesei.

În spectacolul Teatrului Maghiar, desfășurat în cadrul intim al Sălii Studio, publicul este așezat pe două laturi. La mijloc, scena circulară se transformă la fiecare sfârșit de act, luând forma fie a unei încăperi cu multe birouri, fie casa personajului principal, fie o sală de tribunal, ori sala de petreceri a companiei (decorul, light design: Jakub Peruth). Schimbările de decor se petrec pe ritmul îndrăcit al unei chitare mânuită cu pricepere, pe rând, de Antal-Dobra József și Sütő Márkus (muzica originală: Ivan Acher). Pe un ecran, din timp în timp, se poate urmări imaginea live a ceea ce se întâmplă pe scenă, ca și cum un ochi/personaj dinafară (oare privirea vigilentă a securității?) ar dicta acțiunea.

Într-un institut de cercetare, condus de un Director, care are un Adjunct, un Secretar și mai mulți subordonați apare o problemă serioasă: savantul Foustka este acuzat pentru preocupările sale în materie de științe oculte. Ecouri din mitul lui Faust se regăsesc în povestea lui Henrik Foustka, numele însuși fiind un derivat. Dragostea tainică pentru tânără secretară Margareta (Daradics Hannah, o apariție de o încântătoare inocență și puritate) este speculată de „trimisul” Fistula, un „biet pensionar invalid” ce răspândește un puternic iz de pucioasă. El știe tot ce i se va întâmpla savantului, ca și lucrul tăinuit cu strășnicie, adică aplecarea spre ezoterism. În interpretarea lui Bács Miklós, personajul capătă trăsăturile unui veritabil diavol cu căutătura piezișă ce-l urmărește, ca un păianjen, pe Foustka, prins în plasa cu multe ochiuri. Comunitatea de savanți îl are în frunte pe bonomul Director. Dimény Áron face figura unui ins binevoitor (doar aparent), cu ușoare înclinări homosexuale, bine informat. El se transformă total, devenind un judecător dur și inflexibil, în scena procesului intentat lui Foustka. Adjunctul directorului (Váta Lóránd compune, atent și comic, chipul celui aflat mereu în umbra șefului, satisfăcându-i toate dorințele, chiar și pe cele absurde) vine însoțit mereu de Petrușca (Zongor Réka excelenta „umbră” iubitoare, pârând o moluscă ce-și trage seva din cel pe care-l parazitează). Echipa de savanți este completată de Vilma (Albert Csilla reușește o paradoxală trecere prin stări dintre cele mai diferite: de la zăpăceală, la îndrăgostită geloasă, ori femeie răzbunătoare sau languroasă), iubita lui Foustka și, în cele din urmă, pedepsitoare a lui. Apoi de Libuše Lorencová (Vindis Andrea, o savantă cu judecata ascuțită și cuvinte usturătoare la adresa conducerii), de Vilem Kotrlý (lui Marosán Csaba îi reușește de minune figura lingușitorului, care nu pregetă să-și aprobe șeful în toate situațiile) sau Alois Neuwirth (Lacskó Vass Róbert, la fel de obedient precum ceilalți colegi ai lui). Mai este și Houbova, gazda lui Foustka (într-un excelent travesti, Orbán Attila, care-l interpretează și pe Secretarul șopotitor, ce-l bine-dispune, la răstimpuri, pe Director). Răzbunătoare și geloasă, Vilma cade în brațele Dansatorului (András Gedeon realizează o figură de amorez tâmp, jucat pe degete de versata Vilma). Anunțată de Director, urmează o serată ce nu poate purta alt nume decât Sabatul vrăjitoarelor. În lumina roșie, personajele năvălesc în scenă îmbrăcate în haine sângerii și cornițe de diavolași (costumele: Bocskai Gyopár). Se formează mici grupuri, ca la orice petrecere, în care se discută, se dezbat diverse probleme, se iscă certuri, se dansează (coregrafia: Eszenyi Enikö, Sinkó Ferencz).

Adierea fiorului metafizic al Faust-ului goethean se simte în confruntarea dintre Foustka și Fistula, un „provocator”, un „catalizator care-i ajută pe semenii săi să trezească ceva în ei, fără prezența lor”, un diavol „maestru al prefăcătoriei”. Sub vraja țesută de Fistula-Mefisto, Margareta îi cade în brațe lui Foustka. Doar că iubita/amanta Vilma îl înnebunește cu gelozia ei, atrăgându-l în mrejele de femeie versată într-ale amorului spre deosebire de inocenta Margareta. Sabatul vrăjitoarelor are un final neașteptat. Colegii lui Foustka în frunte cu Directorul îl pun la zid la modul cel mai dur, acuzându-l de atitudine arogantă, orgolioasă față de semeni. Schimbat radical, lepădat de hainele jerpelite și obiectele împuțite, Fistula își face apariția într-un costum elegant, cu o perlă înfiptă în cravată. El nu a fost decât un „provocator” pus de Director să-l „ispitească” pe Foustka, să-l îndemne la fapte pentru care acum este incriminat. Foustka lui Bodolai Balász are chipul unui om de știință mereu preocupat, mereu în acțiune. Cu părul vâlvoi și ochi iscoditori, de o sclipitoare inteligență – de aici aroganța și superioritatea cu care-și tratează semenii – el trece prin stări dintre cele mai variate. De la îndrăgostitul timid, la amorezatul pătimaș, de la omul absorbit de problemele științifice la cel captivat de ascunzișurile ocultismului, reușind să realizeze un personaj de o mare complexitate.

Piesa, scrisă în perioada de înflorire a comunismului, primește amprenta puternică a perioadei totalitare. Odată intrat în colimatorul securității, individul vizat era provocat să acționeze într-un fel anume pentru a fi acuzat apoi de ceea ce nici nu gândea. Mărturia acestui fapt se găsește, după cum am mai spus, în scrisoarea lui Havel adresată soției. Tentativa de ispitire a scriitorului a fost, însă, un eșec. Pactul cu Satana nu a fost încheiat. Scriitorul a devenit un luptător asiduu împotriva opresiunii. Din lupta lui interioară, din „săptămîni și luni de disperare tăcută, introspecție, rușine, groază, reproșuri și întrebări perplexe” a rezultat acest text, pe care regizorul Michal Dočekal, admirator necondiționat al lui Václav Havel, a propus-o trupei Teatrului Maghiar. Rezultatul este un spectacol puternic ce ridică problema responsabilității cu care ne confruntăm fiecare: aderarea sau non-aderarea, alierea sau non-alierea, alegerea sau refuzul răului. Întrebarea care rămâne: cât, cum, cui și în ce circumstanțe se poate rosti adevărul așa încât să nu devină interpretabil, să nu se întoarcă împotriva celui care-l rostește ca și a celor din jur? Chestiuni la care spectacolul Teatrului Maghiar a reușit să răspundă în cele mai mici detalii.

[Vatra, nr. 12/2025, pp. 86-87]