Sărbătorim 130 de ani de la nașterea lui Lucian Blaga, iar de la publicarea celui dintâi volum de versuri (Poemele luminii, 1919) au trecut mai bine de o sută de ani*. Când ne gândim la câte milioane de cuvinte au fost adunate în mii de poeme și publicate în zeci de volume în țara noastră numai în ultimul secol, pierzându-se cele mai multe în negura timpului, ne putem întreba ce calitate specială posedă cuvintele lui Lucian Blaga, încât să nu fie uitate nici astăzi și să miște încă inimile celor care le ascultă.

Nu vă mirați. Poeții, toți poeții sunt

Un singur, ne-mpărțit popor.

Vorbind, sunt muți. Prin evii ce se nasc și mor,

Cântând, ei mai slujesc un grai pierdut de mult. (Poeții, vol. Corăbii cu cenușă)

Poezia autentică este asemeni aurului, nu-i așa?! Nu-și pierde valoarea și nu se demodează niciodată. Cu fiecare an care trece, valoarea poeziei sporește și, oricâte generații de cititori vor veni, poezia adevărată e nouă, mereu proaspătă, surprinzătoare și desăvârșită.

Azi nu voi vorbi, însă, despre aurul cuvintelor sau despre nestematele poeziei blagiene, ci am ales un subiect care mi se pare mai potrivit naturii și funcțiilor venerabilei instituții – Banca națională a României, Sucursala Cluj – care găzduiește simpozionul nostru: de aceea, propun să discutăm despre bani, bunuri și socoteli, despre salariile și averea poetului.

De-a lungul timpului, banii au susținut cultura, dar banii nu au reprezentat niciodată scopul principal al artei și al poeților. Cu rare excepții, marii artiști și poeți n-au fost oameni avuți. Iar cazurile creatorilor care au sfârșit în sărăcie sunt prea binecunoscute pentru a mai insista asupra lor. Mihai Eminescu, modelul geniului excepțional, dar lipsit de avuție și noroc, reprezintă, prin tragicul sfârșit, o rană încă nevindecată a culturii noastre.

Se va schimba, oare, o generație mai târziu, ceva în raportul dintre poezie și sărăcie? A fost Lucian Blaga un om avut? A izbutit să trăiască de pe urma scrisului său așa cum n-a reușit Mihai Eminescu? S-a gândit vreodată Blaga la beneficiile materiale pe care i le va aduce scrisul? Ce siguranță materială i-au oferit literatura și filosofia, dacă i-au oferit? Și, în fine, ce avere a lăsat în urma sa? Iată câteva întrebări cărora mă voi strădui să le dau un răspuns după o cercetare realizată asupra unor documente de arhivă, acte, mărturii și corespondență.

Lucian Blaga s-a născut în 9 mai 1895, fiind al nouălea copil al Anei și al preotului Isidor Blaga din Lancrăm. Casa în care a venit pe lume, nu mare, dar masivă, era proprietatea familiei și aparținuse bunicului dinspre tată al poetului, Simion. Casa cuprindea, conform descrierii făcute de Lucian Blaga în Hronicul vârstelor patru încăperi, așezate în șir, camera de la stradă fiind rezervată musafirilor. Casa mai poseda două grădini, o șură mare cu porți înalte, iar în spatele acesteia se găsea stogul de paie, apoi grădina cu zarzavaturi și livada de pomi. Tatăl, Isidor, devenise și el preot în sat, dar, cuprins de pasiunea epocii pentru mecanică, cumpărase utilaje trebuitoare muncilor agricole. Nu visa să se îmbogățească, ci să îmbunătățească viața țăranilor, însă n-a avut succes cu ideile progresiste și n-a câștigat nimic de pe urma brevetului de mașinist. Cert este că fiul său mai mic, Lulu, cum era alintat, și-l amintește stând cu o carte în mână. Amintirea lui Lucian despre părintele său este aceea a unui om al cărții, dezinteresat de avuție și câștig. Imaginea acestui tată absorbit de lectură s-a întipărit și în mintea copilului Lucian. Că Isidor Blaga aprecia educația se poate deduce și din stăruința cu care, în ciuda costurilor foarte mari, a insistat ca toți băieții din familie să meargă la școală. Cheltuielile cu școlile lor aveau să aducă o serie de privațiuni nu numai celor rămași acasă, ci și celor plecați. În Hronic, Lucian mărturisește că, atunci când era elev la Brașov, nu-și auzea părinții discutând decât despre bănci, datorii, cambii, restanțe. Se silea la învățătură, sperând să obțină vreo bursă, sau ajutoare, sau măcar o masă, ca să-și scape părinții de unele cheltuieli. Pentru bani de buzunar, Lucian dădea meditații unui băiat venit la Brașov din Vechiul Regat. Foamea și frigul reprezentau marile probleme ale băieților Blaga, lipsiți de mijloace financiare elementare. Când, în decembrie 1911, Lucian primește după rugăminți și insistențe un rând de haine, copilul, fericit, compune o poezie numită Odă hainelor! E foarte probabil, de altfel, ca infecția tuberculoasă prin care va trece în toamna anului 1912 să stea, 49 de ani mai târziu, la baza cauzei morții sale, după cum se va arăta în 6 mai 1961 autopsia (leziuni sechelare ale unei tuberculoze pleuro-pulmonare pe care a avut-o în tinerețe).

Tatăl, Isidor Blaga, moare în 1908, lăsând toate grijile materiale pe umerii soției sale, Ana. Clasa a III-a de liceu Lucian o trece, din această cauză, ca privatist. Rămâne acasă, unde descoperă cu încântare biblioteca părintelui său mort. Dar situația familiei se agravează rapid și, cu ajutorul inginerului Ioan Pavel, Ana Blaga decide să vândă casa și, la sfârșitul lunii martie 1909, se mută la Sebeș, la fiica ei Letiția. Casa se va vinde cu 9500 de fiorini. Era o sumă mare la acea dată, însumând 19.000 de coroane. Salariul anual al unui învățător era de 1000-1200 de coroane. 19.000 de coroane ar reprezenta azi echivalentul a 700.000 lei, cu aproximație. Banii au fost depuși la Banca Sebeșana. Ana Blaga va scoate bani de la bancă numai dacă va fi necesar. Cum a fost și în cazul hainelor cumpărate lui Lucian în decembrie 1911.

La izbucnirea primului război mondial, Lucian abia își trecuse examenul de bacalaureat. Singura salvare pentru evitarea frontului era înscrierea la Seminarul teologic din Sibiu. După intrarea României în război, 1916, sfătuit de fratele său Lionel, Lucian solicită autorizația pentru a merge la Viena ca să se înscrie la universitate. La Viena o întâlnește pe Cornelia Brediceanu, studentă aici, la medicină. Cornelia provenea dintr-o familie influentă și foarte înstărită din Banat. Când Lucian îi va fi prezentat la Lugoj, în 1917, doamnei Brediceanu, mama Corneliei, aceasta nu vede în tânărul înalt și subțire decât un neisprăvit. În limbajul epocii, acest cuvânt însemna un tânăr fără perspective de avere sau de reușită socială. Mama, dar și fratele Corneliei, Caius, se vor strădui să zădărnicească legătura dintre cei doi tineri.

În 27 ianuarie 1919, Lucian Blaga îi scria fetei: Mă gândesc foarte mult ce vor zice ai tăi. Sunt curios. Dacă mai stau și acum pe gânduri, se vor face de minune în fața istoriei. Ce îl îndreptățea pe tânărul student să vorbească cu atâta orgoliu?!

Apăruse în 3/16 ianuarie 1919 în Glasul Bucovinei un grupaj de poeme, semnate de Lucian Blaga, iar Sextil Pușcariu declarase că tânărul poet avea scânteia divină și va compara Gorunul cu nemuritoarele versuri ale lui Goethe.

Îmbătat de fericire, Lucian o întreabă retoric pe Cornelia, câteva zile mai târziu, (31 ianuarie 1919), dacă știa pe cineva care să se fi ridicat așa de sus ca el? Nu simți că sunt cu mult mai sus – decât dacă aș fi ajuns ministru la 24 de ani? Ori altceva în direcția aceasta? Succesul volumului Poemele luminii, precum și admirația de care se bucura în cercurile largi, atât literare, cât și cele politice (Regina Maria îl invitase la Palat ca să-l cunoască), îl îndreptățeau să gândească astfel. Dar faima dobândită nu i-a adus și un câștig financiar pe măsură.

În ciuda opoziției familiei Brediceanu, Lucian și Cornelia se vor căsători, totuși, în 20 decembrie 1920. După căsătorie, tânăra pereche se stabilește la Cluj. Lucian spera, conform promisiunilor lui Sextil Pușcariu, să dobândească aici o poziție la Universitate. Se angajează redactor la ziarul nou înființat Voința. Primul salariu, încasat la sfârșitul lui august 1920 (plătit splendid, îi scria lui D.D. Roșca), era de 3000 de lei pe lună. Pentru comparație, salariul unui învățător începător era la acea vreme aproximativ 1200 lei. Însă, după nici doi ani, în 27 martie 1922, ziarul Voința își încetează apariția. Ziariștii de la Voința au fost preluați de ziarul Patria. Aici va avea un salariu de 4000 de lei, dar tânărul Blaga devine tot mai conștient de nesiguranța profesiei de ziarist. Va colabora firește și la alte publicații (Gândirea, Cuvântul, Adevărul literar și artistic, Universul literar), însă banii câștigați nu le puteau oferi celor doi tineri proaspăt căsătoriți un trai decent în Cluj. Ca ziarist, Blaga retrăia aceeași dezamăgire încercată cândva și de Eminescu. Pentru societate, ziaristul nu era decât un zilier (proletar) intelectual. Era o profesie fără prestigiu, supusă hazardului, fiindcă ziarele își puteau înceta, oricând, apariția. Continuând cu ziaristica, risca să ajungă exact ceea ce decretase doamna Brediceanu: un neisprăvit. Deprimat și după eșecul de la Universitate, unde fusese respins la prezentarea docenței, Blaga acceptă, la propunerea Corneliei, să părăsească Clujul (iulie 1924) și să se mute la Lugoj.

Cel puțin la Lugoj, tânăra familie nu va mai fi obligată să plătească chirie, deoarece Caius Brediceanu cumpără în 27 iulie 1924 o casă, pe strada Făget, nr.4. După încheierea lucrărilor de amenajare, cuplul se va stabili aici (30 aprilie 1925), iar Cornelia își va deschide un cabinet dentar (fără mare succes, îi scria doctorița lui Pușcariu, deoarece oamenii nu au bani pentru dinți de aur, lucrare considerată la acea vreme cea mai rentabilă).

În cei doi ani petrecuți la Lugoj, Lucian trimite articole unor reviste, scrie eseuri și teatru. Despre această perioadă va spune că a fost benefică, deoarece s-au cristalizat aici ideile principale ale viitoarelor opere. Dar, în privința banilor, lucrurile nu merg prea bine. În data de 29 decembrie 1925, într-o scrisoare către O.W. Cisek, Blaga îi răspunde sincer că va accepta să publice în Gândirea, dacă va fi plătit: Fiindcă astfel ar însemna să mor de foame. Și pentru asta nu sunt încă hotărât… Ah, dragă Cisek, ce grea-i viața!, conchide trist. La insuccesul material se mai adaugă și insatisfacția că nu mai era apreciat după așteptări, – o noutate pentru poetul răsfățat la debut numai cu elogii.

Tudor Vianu decretase piesele Daria și Fapta ca fiind naturaliste. Blaga exclamă indispus că cine folosește acest cuvânt în legătură cu piesele lui nu știe ce înseamnă naturalism, oricâtă estetică ar cunoaște! Cel de-al doilea volum de versuri Pașii profetului (1921) nu fusese bine primit (cronici negative scriseseră Iorga și Densusianu). Volumul nu-i plăcuse nici măcar lui Sextil Pușcariu. Tirajul de 1000 de exemplare va rămâne în parte nevândut. În schimb, Pușcariu apreciază piesa Zamolxe (mister păgân) și se va strădui să obțină pentru protejatul său un premiu de 6000 de lei acordat de Ministerul Artelor celei mai valoroase lucrări din Ardeal.

Numirea, câteva luni mai târziu (1 noiembrie 1926), în calitatea de atașat de presă al Legației române din Varșovia, Blaga o primește cu mare și evidentă satisfacție. Acceptă numirea fiindcă începuse să-și piardă speranțele pentru o catedră universitară la Cluj. Astfel, pentru prima oară în viață, la 31 de ani, Lucian Blaga dobândea un venit stabil de la Stat. Decizia de numire îi fixa un salariu de 2500 de lei pe lună. Acest salariu era echivalentul, la vremea aceea, al unui salar mediu, de profesor. L-am putea azi situa undeva între 7000 lei și 10.000 lei. Un costum bărbătesc costa, de pildă, între 300-600 lei. De Crăciun, Lucian își cumpără o mașină de scris și îi trimite lui Pușcariu, din Varșovia, drama Meșterul Manole, sperând ca acesta s-o tipărească. Sextil Pușcariu nu găsește, însă, nicio editură dispusă să o facă. Blaga nu deznădăjduiește și, convins de valoarea piesei, îl roagă pe fratele său Lionel să se intereseze cât ar costa șase coli editoriale la tipografia „Dacia Traiană” din Sibiu, ca s-o tipărească pe cheltuiala sa.

Tipografia va scoate 500 de exemplare pe banii autorului, dar, în noiembrie 1928, Lionel prelua de la tipografie 300 de exemplare nevândute din Meșterul Manole. Blaga îi ceruse să le depoziteze în podul casei. La această rezervă din pod, se vor adăuga, ulterior, și exemplarele nevândute din Cruciada copiilor,apărută la începutul anului 1930. Nici teatrele din România nu se grăbiseră să-i pună în scenă dramaturgia, deși existau unele vagi promisiuni. Nici cu opera filosofică Blaga nu avea mai mult succes. Orizont și stil, apărut la Editura Fundațiilor Regale, în 1936, a fost singura din care s-au vândut 700 de exemplare într-un an. Maximul ce l-am vândut, îi declara poetul lui Vasile Băncilă, într-o scrisoare din 27 martie 1939.

Deocamdată, singurul câștig constant era salariul de atașat de presă. De la Varșovia va fi transferat la 1 noiembrie 1927 la Praga, apoi, printr-o împrejurare fericită, în primăvara anului 1928, la Berna. După preluarea postului de la Berna îi scria, în 9 aprilie 1928, șefului său din Centrală, lui Eugen Filotti, că nu vede decât un singur neajuns: viața e fantastic de scumpă la Berna. Salariul i se fixase la 1458 franci elvețieni, cu aproximație 80.000 lei. O chirie, pentru un apartament mic cu 2 camere, era, la Berna, cam 50-80 de franci (3500-4000 lei), iar un bilet de călătorie cu trenul de la Berna la București costa în jur de 15.000 lei.

La Berna situația financiară a familiei nu va fi prea strălucită. În mai 1930 se năștea Dorli, ceea ce a dus la creșterea cheltuielilor casei, iar, anul următor, în aprilie 1931, noul guvern de tehnicieni, prezidat de Nicolae Iorga inițiază, pe fondul marii crize financiare, o campanie de economii în administrație, deci și de reducere a salariilor din diplomație. Blaga resimte această împuținare financiară. De la Berna îi scria lui Sextil Pușcariu: Mi s-a redus așa de mult leafa că mi-e cu neputință să ies la socoteală cu ea. Trebuie să mă gândesc și la alte izvoare. Viața e aici mai scumpă decât oriunde. Numai servitoarea o plătesc cu 3000 lei pe lună.

Pentru publicarea textelor filosofice, Blaga cere oferte de preț de la unele tipografii din țară. În 18 octombrie 1932, I.E. Torouțiu, patronul Institutului de Arte Grafice, Bucovina, îi trimite oferta pentru tipărirea volumului Cunoașterea luciferică. Totalul se ridica la 24.835lei pentru o 1000 de exemplare. De la tipografia „Vremea”, Petre Comarnescu îi oferă un preț mai mic cu o sută de lei pe coala tipografică, dar, nici în aceste condiții, autorul nu acceptă. În plus, ambele tipografii cereau la predarea manuscrisului un avans de 50% din sumă. Lucian Blaga a apelat tot la „Dacia Traiană” din Sibiu, care s-a oferit să tipărească cinci sute de exemplare.

Într-un interviu cu Corneliu Albu, publicat în februarie 1935, în Patria, Blaga mărturisea: Am până acum tipărite 23 de cărți și nu mi-au adus înafară de mulțumirea sufletească, nicio bogăție materială. Tot ce public e tipărit din bani economisiți. În martie 1939, la șase ani de la apariție, Cunoașterea luciferică se mai găsea încă în librării.

Începând cu 1 noiembrie 1932, Lucian Blaga va fi transferat la Viena, fiind însărcinat să țină la curent ministerul asupra evoluției situației din Austria. Prezența la Viena a cumnatului său, Caius Brediceanu, în calitate de ministru plenipotențiar, este benefică pentru cuplu care nu mai simte atât de intens presiunea grijilor materiale. În 11 mai 1932, Blaga va fi avansat la gradul de consilier de presă. Teoretic, ar fi trebuit să i se mărească salariul, dar Blaga constată că primea bani mai puțini. Ce se întâmpla de fapt? Banca Națională hotărâse să plătească funcționarilor din străinătate salariul în moneda țării în care se găseau, astfel, Blaga pierdea lunar 5500 lei, deoarece Banca Națională socotea șilingul austriac la cursul de 22 de lei, în vreme ce la Viena se obținea cu 19 lei. Din această cauză, Blaga va solicita să-i fie trimis salariul în lei sau franci elvețieni.

În anul 1935 intervine, însă, un eveniment fericit în viața lui Lucian Blaga. I se va decerna, la 1 mai 1935, premiul de 100.000 lei al Academiei Române pentru opera sa dramatică și poetică din ultimii ani. Când Pușcariu îi scrie, vino să ridici dota lui Dorli, nu făcea o glumă. O casă obișnuită într-un oraș mai mic putea fi cumpărată cu această sumă. Sau un automobil Ford nou. În același an, în 14 septembrie 1935, spectacolul de gală cu Avram Iancu, la Naționalul din București, va fi un triumf.

Tot începând cu 1935, i se solicită lucrări de către edituri. Al. Rosetti, directorul Editurii Fundațiilor Regale, se oferă să tipărească în colecția „Biblioteca de filosofie românească” texte de Lucian Blaga fără să ceară bani de la autor. Se comportă atât de elegant încât nu-i impută nici exemplarele nevândute (200 de ex. din Orizont și stil), cerând noi manuscrise. La Editura Fundațiilor Regale, sub directoratul lui Al. Rosetti și D. Caracostea, Blaga va publica textele filosofice noi și le reedita pe cele mai vechi. În 1946, chiar cu un an înaintea desființării editurii Fundațiilor Regale de către regimul comunist va reuși să tipărească aici și Trilogia valorilor.

Ce miracol se întâmplase în anul 1935? O dată cu premiul Academiei începuse una dintre cele mai benefice perioade din cariera lui Blaga, perioadă ce va culmina cu primirea în Academia Română. Ceremonia va avea loc în data de 5 iunie 1937 chiar în prezența Regelui Carol al II-lea.

La sfârșitul anul 1937, Blaga va fi rechemat în țară, fiind numit Subsecretar de Stat în Minister. Subsecretarii de stat, unul la fiecare minister, făceau parte și din guvern. Evenimentul s-a petrecut în 30 decembrie 1937, la două zile de la formarea guvernului Goga-Cuza. Deși lipsit de convingere pentru marea politică, Blaga nu-i putuse refuza nici pe Octavian Goga, nici pe Regele Carol al II-lea. Salariul, în schimb, îi va crește exponențial, iar un fond lunar de câteva milioane în lei și valută fusese pus la dispoziția subsecretarului de stat pentru eventuale cheltuieli. Nu e prea fericit cu noua funcție (după cum reiese din discuțiile cu nepotul său Corneliu Blaga), de aceea când Guvernul va fi demis la 10 februarie 1938, Blaga se va fi bucurat în sinea sa. Bucuria nu a durat, însă, mult deoarece, începând cu 1 aprilie 1938, va fi numit ministru plenipotențiar al României la Lisabona. Singurele avantaje ale acestei avansări în grad au fost: iarna blândă lusitană, teme noi de inspirație pentru un viitor volum de poezie (La curțile dorului), torente de idei filosofice pentru începutul trilogiei cosmologice, dar și un salariu pe măsura funcției: În șase luni, îi scria Blaga lui Băncilă, Dorli își face zestre de un milion.

Cu ajutorul surorii sale Letiția și a cumnatului său, Blaga cumpără în acel an o casă cu teren, la nord de Bistrița, pe locul numit Dealul Cetății. Casa era alcătuită din 3 camere, bucătărie, baie, hol, cămară. Poseda și un teren de 9 hectare. Vizitând, în 19 noiembrie 1938, casa și terenul aferent, plin cu pomi, Blaga exclamă fericit: Acesta este adevăratul meu spațiu mioritic!

Încă din 1936 îi mărturisise fratelui său Lionel că dorea să revină în țară. Cred că glumești!, i-ar fi răspuns acesta, neîncrezător. Dar Lucian a replicat: Eu nu pot crea decât în țară. Într-o scrisoare, trimisă mai târziu din Portugalia, mărturisește că, în sfârșit, va putea reveni în patrie, deoarece fusese chemat la Universitatea din Cluj: Locul meu e acasă. Mai bine mai sărac, dar acasă.

Până în 1938, toate demersurile lui Sextil Pușcariu pentru o catedră universitară la Cluj fuseseră sortite eșecului. Însă, după primirea lui Blaga în Academie, Sextil Pușcariu reia demersurile înființării unei catedre de filosofia culturii. Având titlul de academician, Blaga putea obține mai ușor o catedră, Universitatea având dreptul de a face o chemare pentru un post declarat vacant. Datorită Legii din 20 aprilie 1932, universitățile se bucurau de autonomie, putând face chemări de profesori, printr-o procedură simplificată și mai rapidă.

Decretul Regal a fost semnat, numirea făcându-se cu data de 1 octombrie 1938. Noul profesor fusese solicitat să țină cursul inaugural la Universitate în 17 noiembrie. Sala s-a dovedit neîncăpătoare pentru public. Dar, abia după o lună de la începerea cursurilor, cântărind bine situația financiară, Blaga decide, totuși, să-și mai prelungească șederea în Portugalia și să solicite concediu de la Universitate. În ciuda unor nemulțumiri exprimate de unii membri ai consiliului profesoral al Facultății de Litere și Filosofie, proaspătul titular avea dreptul legal de a solicita un concediu prin numirea unui suplinitor. În vederea respectării legii (deși se făcuseră și excepții în cazul altor profesori care au desfășurat, în paralel, și activitatea de miniștri) s-a aprobat solicitarea dispunându-se plata unui suplinitor cu 80% (8560 lunar) din salariul profesorului. Profesorului absent îi revenea 20% (4449 lei) din sumă. Lucian Blaga va mai rămâne, astfel, în Portugalia până în anul următor, la 1 aprilie, o dată cu rechemarea oficială în țară. Abia la începutul viitorului an universitar, în octombrie 1939, Blaga își începe efectiv cursul la Universitate. Aici va primi un salariu lunar de 13.300 lei și o diurnă de seminar de 3990 lei. În raport cu salariul de ministru plenipotențiar, salariul de profesor era considerabil diminuat. Din iunie 1939 și până în iunie 1940 va îndeplini și funcția de senator în cadrul organizației politice Frontul Renașterii Naționale. Ședințele Senatului, precum și cele ale Academiei îl indispuneau peste măsură (după cum îi declara și lui Ion Chinezu) fiindcă liniștea mult râvnită de care-și legase toate speranțele la revenirea în țară se risipea pe drumuri și în întruniri interminabile.

După ziua de 30 august 1940, evenimentele istorice se precipită și totul se schimbă pentru românii din Transilvania ale căror destine vor fi prinse în dinamica marilor ciocniri de forță ale momentului. Blaga se găsea cu familia la casa de la Bistrița, la grădină, – cum îi plăcea să spună, când s-a aflat de la radio conținutul Diktatului de la Viena. Era cea de-a doua și ultima vară petrecută acolo. Începutul războiului și cedarea Ardealului aveau să atragă după sine o serie de schimbări în viața familiei, precum și serioase pierderi materiale. Se anunță, mai întâi, că toți cei care posedau lire englezești erau obligați să le depună la bancă. În mare grabă, Blaga va părăsi Bistrița, împreună cu nepoata sa Lelia, ca să depună la Cluj cele 300 de lire pe care le mai avea. Cornelia se lamentează că ar fi pierdut acești bani care fuseseră destinați amenajării grădinii. Lelia ajută familia să-și mute lucrurile de la Cluj la Turda, făcând mai multe drumuri cu mașina proprie. Abia își luase carnetul. Cornelia scrie în jurnal că au reușit să transporte totul din casa de pe strada Avram Iancu unde familia locuise cu chirie. De la Turda la Sibiu lucrurile familiei au fost, ulterior, transportate cu camionul pus la dispoziție de către Universitate. La Sibiu, familia Blaga se va stabili în casa oferită de Lionel, pe strada Bedeus, nr. 7.

La începutul anului universitar, Blaga anunță predarea unui curs despre Mitologie, religie, moravuri. Anul universitar începea la 1 noiembrie, după cum anunțase profesorul Pușcariu, detașat la Sibiu pentru reorganizarea Universității. Din cauza inflației, salariul crescuse la 15.400 lei, iar de la 1 octombrie 1941, profesorul Blaga primea un salariu brut de 27.700 și 500 lei ajutor pentru copil. În data de 15 ianuarie 1942, solicita Decanatului trei gradații de vechime la catedra pe care o ocupa, motivând că împlinise în 1 noiembrie 1941, 15 ani de funcțiune la Stat. Asimilarea activității de funcționar cu cea de predare în învățământul universitar nu era cu putință. Universitatea a motivat atunci acordarea gradațiilor printr-un raport asupra calităților excepționale ale operei lui Blaga. În aceste condiții speciale, Ministerul a aprobat solicitarea.

Casa de la nord de orașul Bistrița se va vinde, fără contract, după război, în anul 1946, unui țăran din partea locului. A fost un plasament prost, mai ales din cauza războiului care a dărâmat toate combinațiile!, va recunoaște Cornelia într-o scrisoare către fratele ei Tiberiu. Casa revine în atenție în 1950, când se instituiau cotele obligatorii pentru terenurile agricole. Vânzarea făcându-se fără acte, Blaga se consultă cu avocatul Bazil Gruia dacă nu cumva va fi pedepsit de lege pentru neachitarea cotelor și pentru faptul de a fi vândut o proprietate fără obținerea autorizației de vânzare a Ministerului Agriculturii. Avocatul, după cum va mărturisi el însuși, mai târziu, reușește să înlăture spaimele poetului și, din acel moment, cei doi vor deveni prieteni.

Starea financiară a familiei, pe fondul crizei de după război, dar și a situației incerte a profesorului, se înrăutățește. Stau cu 80 de lei în buzunar și aștept salariul care nu știu când va veni, îi scria, în 18 august 1947, nepotului său de frate, Licinică. Cu 80 de lei se puteau cumpăra, atunci, 8-15 pâini. O găleată de lapte costa 20-30 lei. Chinuitoarea incertitudine se va mai prelungi un an.

În vara lui 1948, Blaga va afla că nu mai era considerat membru al Academiei Române, pierzând și indemnizația de academician. În decembrie același an, era îndepărtat și de la catedră, dar înștiințarea oficială o primește abia în 28 aprilie, anul următor. Prin Decizia Ministerului Învățământului Public, nr.96958/1949, era încadrat ca profesor la Institut, categoria salarizare XIV/3, având salariul de 22.800 lei. Blaga era, astfel, transferat la Institutul de Istorie și Filosofie, a proaspăt înființatei Filiale a Academiei, cu plata salariului de la catedra deținută la Universitatea Victor Babeș din Cluj. După reforma monetară din 1947, inflația galopase, astfel încât un salariu mediu era socotit între 3000-4500 lei. O pâine de 1 kg era de 8-12 lei, iar un costum bărbătesc costa între 3000-6000 lei. Din salariul lui Blaga trăiau, însă, trei persoane. Cornelia nu avea serviciu, iar Dorli, în vara lui 1948, abia absolvise clasa a XI-a de liceu. Din același salariu trebuia plătită și chiria apartamentului de la marginea orașului, unde se stabilise familia. O chirie era la vremea aceea între 3000-4000 lei în Cluj. După plecarea lui Dorli la București, în toamna lui 1951, Blaga va sub-închiria o cameră violonistului Mihai Constantinescu. Ca să facă economie, femeia pentru ajutor în gospodărie venea numai de 2-3 ori pe săptămână. Cu data de 1 mai 1954, Blaga va fi avansat pe postul de director adjunct științific la bibliotecă, cu ½ de normă și cu un salariu tarifar de 1050 lei.

O dată cu instaurarea regimului comunist din România, Lucian Blaga avea interdicție să publice, cărțile sale fiind trecute la index. Dar poetul nu a încetat niciodată să scrie. A scris poezii (aproape 200 poezii noi), un roman autobiografic (Luntrea lui Caron), aforisme și filosofie. Dorința sa cea mai mare era aceea de a reveni în cultura română. Nefiind, însă, posibil să publice texte noi, s-a angajat să facă traduceri. Astfel, va purta unele discuții cu Uniunea Scriitorilor referitor la posibila traducere a lui Faust (12.000 de versuri). După acceptarea propunerii (1950), Blaga solicită pentru traducere un ajutor lunar de 14.000 lei. După reforma din 1952, suma s-a stabilizat la 700 lei. Contractul cu editura ESPLA pentru editarea lui Faust s-a făcut la data de 12.03.1953. Se prevedea în contract un tiraj de 3000 de exemplare, dar la tipărire s-a ajuns la 25.000 exemplare.

La mijlocul lunii august 1955 a apărut în librării traducerea din Faust. Suma primită pentru traducere a fost una semnificativă. După estimări (verișoara lui Blaga, Vichi Bena-Medean, o confirmă), se crede că ar fi luat aproximativ 100.000 lei (ceea ce însemna la vremea aceea 100 de salarii lunare). Într-o însemnare (3 octombrie 1955) din Caietul albastru, Nicolae Balotă menționează că tocmai îl întâlnise pe Blaga în București, care avea o geantă burdușită (cu banii dobândiți din târgul cu Mefistofel, va comenta Balotă cu Negoițescu). Se refereau la plata traducerii din Faust.

Lucian Blaga nu a fost o personalitate foarte comodă pentru regimul comunist. Poezia sa fusese considerată de noul regim decadentă, naționalistă, de neînțeles, filosofia fusese taxată idealistă, mistică, chiar fascistă, iar dramaturgia metafizic-ermetică. Și, în ceea ce privea activitatea diplomatică, nimic nu pleda în favoarea sa, dimpotrivă, totul îl acuza. Astfel, pe lista publicată în Gazeta literară din 7 iulie 1955 cu academicienii reprimiți în Academie, numele lui Lucian Blaga, din considerente politice nu figura. Printre scriitorii recuperați de către regim se afla, însă, Tudor Arghezi. Onorurile primite de acesta depășeau orice imaginație. Tudor Arghezi era printre puținii scriitori care primea de la Fondul literar suma de 100.000 lei.

Diabolismul regimului comunist se constată și din maniera stranie în care s-a comportat cu Lucian Blaga. Pe de-o parte, i se permitea să traducă din lirica universală și primea bani pentru traduceri, se întâlnea cu emisari și delegați de la partid care încercau să-l recupereze și, pe de altă parte, Securitatea își vedea nestingherită de misiunile ei, astfel că, în 7 decembrie 1955, se deschidea un dosar de acțiune informativă individuală pe numele Lucian Blaga. Referindu-se la gândirea materialistă, iată ce spune Blaga într-una dintre însemnări: Despre gânditorii materialiști nu poți avea o părere bună nici chiar atunci când îi apreciezi în perspectivă materialistă. Gânditorii materialiști gândesc întotdeauna cu ciocanul și cu nicovala, niciodată cu celula nervoasă. Sau, în altă însemnare: Dictaturile n-au simț pentru nuanțe de nici un fel: nici pentru nuanțele logice, nici pentru cele politice, nici pentru nuanțele estetice, nici pentru cele metafizice. Filosoful Lucian Blaga nu putea să accepte o ideologie și o filosofie (cea materialistă) care era împotriva a tot ceea ce gândise și scrisese până atunci, fără să-și nege propria operă, precum și toate convingerile unei vieți dedicate spiritului și gândirii libere.

Drept urmare, ca să se elibereze de unele constrângeri, alege să se retragă din serviciu. Va adresa către Raluca Ripan, președinta Filialei Cluj a Academiei, o cerere de pensionare din Colectivul de Istorie literară și Folclor. Raluca Ripan aprobă cererea. Conform spuselor lui Dorli, Blaga primea deja de la Uniunea scriitorilor, începând cu 1 ianuarie 1957, o pensie de 2000 lei lunar. Dar 2000 de lei nu era o sumă mare pentru două persoane. Un costum bărbătesc costa aproximativ 400 de lei. Din fericire, Blaga nu a fost nevoit să cheltuiască bani pentru haine, deoarece costumele de pe vremea când fusese diplomat (costume din stofă englezească, făcute la Berna), le mai purta încă și arătau foarte bine, conform mărturiilor contemporanilor care apreciau ținuta elegantă, întotdeauna, corectă a poetului.

În septembrie 1960, Blaga va merge la București pentru a ridica de la Banca Națională banii dintr-un cont din Portugalia, deoarece se deblocaseră conturile cu România. Aici se va întâlni cu soțul nepoatei sale Lelia, Grigore Rugescu, care lucra ca funcționar la bancă. Lucian Blaga a ridicat atunci suma de 54.000 de lei. În 1960, în România, salariul mediu era de 800-1000 lei, deci Blaga încasase atunci aproximativ 60 de salarii medii. Nu a apucat, însă, să se bucure de acești bani, deoarece chiar în acele zile de septembrie va avea o criză teribilă, fiind obligat să revină urgent la Cluj. Se va spitaliza, dar șansele de vindecare erau minime, astfel, încât, la începutul lui mai 1961, după câteva luni de suferință, își găsea sfârșitul pe patul de spital. Din acești bani, Blaga a oferit pentru ultima oară un cadou lui Dorli, iar Cornelia va fi folosit o parte din ei și pentru înmormântare. Un ajutor de înmormântare de 1400 lei a venit și din partea Uniunii Scriitorilor.

După moartea soțului, fiindcă nu a lucrat niciodată, Cornelia a rămas fără niciun venit. Abia un an mai târziu, la intervențiile lui Dorli și a soțului său Tudor Bugnariu, a primit o pensie de urmaș de 800 lei. Era salariul minim pe economie. Iar în 1968, Cornelia ajunsese la o pensie de 2000 lei, ajutorului inițial adăugându-i-se și o pensie de 1080 lei de la Fondul literar.

Singura avere pe care Lucian Blaga o lăsa în urma sa era una spirituală după cum reiese și din testamentul editorial pe care l-a scris cu un an înainte de îmbolnăvire. Acest text, dat lui Dorli, începe astfel: Dacă s-ar întâmpla să nu mai ajung în situația de a-mi publica opera filosofică, doresc ca urmașii mei să se îngrijească de acest lucru…. Prin munca și dedicația extraordinară a fiicei sale, Dorli, care s-a îngrijit de editare, întreaga operă a lui Lucian Blaga a fost tipărită.

După ce i-a înmânat lui Dorli acest document, datat 25 august 1959, Blaga ar fi spus : Mi-am încheiat sistemul, acum pot să mor. Va muri 21 de luni mai târziu, în mai 1961.

Lucian Blaga nu a fost un om bogat și nu a lăsat în urma sa nicio avere materială. Dacă n-ar fi intrat în diplomație și ar fi rămas ziarist și scriitor, e posibil să fi repetat, materialicește vorbind, trista soartă a lui Eminescu. Câteva posibile răspunsuri la întrebările pe care le-am pus la începutul intervenției mele se impun de la sine.

Opera lui Lucian Blaga nu a fost vandabilă (judecând după criteriile profitului) deoarece nu reprezintă o lectură ușoară pentru marea masă de cititori care nu s-a grăbit să-i cumpere cărțile. Atât în poezie, cât și în teatru Blaga a refuzat să fie convențional și să adopte uzanțele la modă. Face parte din categoria marilor poeți și filosofi care scriu opere ce depășesc gândirea și sensibilitatea timpului lor. Ca poet, Blaga s-a ferit de toate calitățile și grațiile care lui însuși îi displăceau în poezie. Critica literară a timpului, cu excepția volumului Poemele luminii, nu a primit cu mare entuziasm opera sa deoarece Blaga, în răspăr cu moda vremii, recurge la potriviri nemaiîntâlnite de cuvinte, creând asocieri și metafore ce stârnesc emoții contradictorii în cititori. Nuditatea frumoasă a poeziilor blagiene intrigă și zăpăcește. Din cauza goliciunii misterioase, poemele se rețin greu din memorie și nu pătrund prea ușor în conștiința publicului larg. Iar poemele de dragoste ne dezvăluie un îndrăgostit diferit de personajul tipic al timpului său. Nici modelul marelui ideal feminin romantic sau postromantic nu corespunde așteptărilor, fiindcă poetul nu se pune în acord cu retorica și convenționalul vremii, nici cu uzitatele tehnici simboliste de ritm și sinestezie. Când, după o vârstă, majoritatea poeților încetează să mai scrie, Blaga supraviețuiește propriei vârste și capătă puterea și înflăcărarea intelectuală de a continua să scrie. Poetul gânditor supraviețuiește poetului învăpăiat. A știut să profite de direcția mișcării orbitale a gândirii sale filosofice și să-și alinieze imaginația poetică, astfel încât, fără să omoare emoția trăirii, să dea poeziei și mai multă forță de a se avânta înspre nebănuite orizonturi de idei. Chiar dacă a fost aproape integral recuperat astăzi, cât timp a trăit, Blaga nu a vândut prea multe cărți de poezie (nefiind un autor prezent în manualele școlare) și n-a fost dramaturgul de succes financiar al teatrelor.

Lucian Blaga a trăit într-o țară în care valoarea culturală și intelectuală nu a fost pe deplin apreciată sau recompensată. A fi intelectual în România nu reprezenta pentru societate o imagine a succesului. Doamna Brediceanu nu făcea decât să exprime printr-un singur cuvânt mentalitatea unei epoci când se gândea la viitorul ginere ca la un neisprăvit. Atât cariera de profesor, cât și cea de diplomat, deși i-au permis să dobândească un trai decent și oarecare confort, nu i-au asigurat profitul necesar încât să se poată dedica exclusiv scrisului. Obligațiile sociale și profesionale i-au consumat mult timp și energie fără să-i ofere întotdeauna și satisfacțiile dorite. Și-a îndeplinit, însă, cu deplina conștiință a rolului asumat, toate îndatoririle sociale (diplomatice), chiar dacă firea sa era înclinată să iubească exact contrariul a ceea ce-l făcuseră împrejurările vieții să devină.

Într-o lume politizată, cum a fost societatea în care a trăit Lucian Blaga, un scriitor nu putea câștiga bani numai din roadele muncii creatoare dacă nu făcea jocul regimului de la putere și nu adera la ideologia dominantă a vremii. Este adevărat că Blaga a cunoscut o foarte scurtă perioadă de timp în care razele luminii gândirii sale s-au răsfrânt și asupra cerului spiritualității interbelice românești, dar acest fapt s-a datorat numai unei conjuncții întâmplătoare, fără nicio legătură ideologică sau politică cu derapajele fasciste ale timpului – deși unii s-au grăbit să-l acuze. O privire mai pătrunzătoare asupra istoriei ne poate ajuta să vedem cum statura lui Blaga s-a ridicat cu mult deasupra deșertului spiritual al timpului său și, stând drept, inflexibilă, de neclintit, a fost mai inaccesibilă, ca niciodată, vânturilor politice din dreapta extremistă sau din stânga comunistă. În plus, avea o neaderență de filosof și gânditor la orice ideologie politică sau derapaj de gândire. Chiar și după 1947, în ciuda amenințărilor și a situației financiare nu prea strălucite în care se găsea, Lucian Blaga nu a fost dispus la compromisuri. Regimul comunist instaurat în România după 1947 provoacă orice imaginație în privința onorurilor și a beneficiilor materiale cu care îi răsfăța pe scriitorii și artiștii apropiați de putere. Blaga trebuie să-și fi format și el o opinie în acest sens. Pentru articolul intitulat Probleme și perspective literare, apărut în 29 aprilie 1960 în revista Contemporanul, Blaga a primit o mie de lei, o sumă mare la acea vreme. Era jumătate din pensia lunară specială, acordată lui, începând cu 1957. Iar titlul de academician, dacă ar fi acceptat pactul cu puterea, i-ar fi adus în fiecare lună o îndemnizație de 4000 de lei. Dar Lucian Blaga nu a fost dispus la o astfel de negociere. Memoriul adresat în septembrie 1959 Comitelui Central al PMR este un document de reper și de demnitate în acest sens.

Ca orice creator, în ciuda fenomenalei inteligențe, nu a avut o gândire pragmatică și nici nu a dovedit un spirit economic prea dezvoltat. Aș cita în acest sens un fragment din scrisoarea trimisă surorii sale Letiția, care îi reproșa că nu se preocupă de avantajele materiale pe care i le-ar putea oferi casa și terenul de la Bistrița: … Eu nu am cumpărat grădina pentru a face afaceri cu ea, și nu dau o ceapă degerată pe ceea ce mi-ar putea aduce din punct de vedere material. Eu am cumpărat-o spre a avea aici liniște deplină pentru scris.

Ne aflăm astăzi în cel mai potrivit loc pentru a omagia un mare scriitor și creator de valori adevărate. Prin natura ei, Banca Națională are rolul de a tezauriza avuția națională. În lumea noastră, a oamenilor, banii vin și pleacă, dar, câteodată, rar, ne este dat să vedem cum creațiile marilor poeți se transformă nu în bani, ci în aurul cel mai pur. Or, banii, dovadă și hârtia din care sunt făcuți, nu ajung să devină tezaur (după cum știm și din Faust, II), ei numai se consumă și pier în vârtejul evenimentelor și timpului. În schimb, adevăratul tezaur al unei națiunii îl reprezintă cultura care cuprinde întreaga creație literară și artistică. Fiindcă numai cultura nu se devalorizează, dimpotrivă, își sporește valoarea în timp. Astfel, nu e de mirare că o instituție care se ocupă de avuția națională, înțelege și rostul culturii ca tezaur spiritual național.

Felicit Banca Națională pentru inițiativa de a onora astăzi, prin lansarea în premieră în circuitul numismatic, a unei monede care-l omagiază pe unul dintre marii noștri scriitori, pe Lucian Blaga. Ce nevoie mai are Lucian Blaga de această monedă din tombac cuprat în valoare de un leu? Nu am un răspuns la această întrebare, dar știu că noi, cei de azi, avem nevoie ca această monedă să existe.

________________________________

* Conferință susținută cu prilejul Simpozionului omagial „Lucian Blaga – omul, operele, bancnotele” precum și la vernisarea expoziției temporare „Portretele bancnotelor – 130 de ani de la nașterea lui Lucian Blaga”, simpozion organizat în data de 27 octombrie 2025 de către Banca Națională, Sucursala Cluj.

            Bibliografie

1. Albu, Corneliu, De vorbă cu Lucian Blaga, despre amintiri din redacția ”Patria”, Patria, XVII, nr.29, 5 febr. 1935, p.2.
2. Balotă, Nicolae, Caietul albastru: Timp mort 1954-1955. Remember 1991-1998, Editura Ideea europeană, București, 2019.
3. Bălu, Ion, Viața lui Lucian Blaga (vol.1-4), Editura Libra, București, 1995-1999.
4. Vasile Băncilă-Lucian Blaga, Corespondență, Editura Muzeul Literaturii Române, București, Editura Istros, Muzeul Brăilei, 2001.
5. Blaga Corneliu, Lucian Blaga necunoscut, cu o prefață de Ion Mărgineanu și un crochiu biografic de Mircea Cenușă, Alba-Iulia, 1995.
6. Blaga-Brediceanu, Cornelia, Jurnale (1919, 1936-1939, 1939-1940, 1959-1960), Ediția a doua îngrijită, revăzută și comentată de Dorli Blaga, Humanitas, București, 2016.
7. Blaga, Dorli, Tatăl meu, Lucian Blaga, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj, 2004.
8. Blaga, Lionel L., Amintiri despre Lucian Blaga, în Arcade, supliment cultural al ziarului Tribuna Sibiului, iunie 1969, p.6.
9. Blaga, Lucian Aforisme, Text stabilit și îngrijit de Monica Manu, Humanitas, București, 2008.
10. Blaga, Lucian, Corespondență (A-F). Ediție îngrijită, note și comentarii de Mircea Cenușă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.
11. Blaga, Lucian, Corespondență de familie, Text stabilit și comentarii de Dorli Blaga, Editura Universal Dalsi, 2000.
12. Blaga, Lucian, Din activitatea diplomatică (Rapoarte, articole, scrisori, cereri, telegrame). Anii 1927-1938, Vol. I-III, Ediție îngrijită, cuvânt înainte, note, postfață și indici de nume de Pavel Țugui, Editura Eminescu, București, 1995.
13. Blaga, Lucian, Hronicul și cântecul vârstelor, Ediție îngrijită de Dorli Blaga, Humanitas, București, 2012.
14. Blaga, Lucian, Opere, 2. Poezii postume, Ediție critică de George Gană, Editura Minerva, București, 1984.
15. Lucian Blaga: Sunt așa de fericit, că mi-e teamă de invidia zeilor, 14 scrisori adresate lui D.D. Roșca, prezentate, transcrise și adnotate de Mircea Cenușă, în Excelsior, I, nr.3, 1992, pp. 44-49.
16. Cenușă, Mircea, Vulpe, Magdalena, Dialog epistolar, Sextil Pușcariu – Lucian Blaga, Manuscriptum, XIX, nr.3/1988, pp. 64-68 și nr.4/1988, pp.144-154, XX, nr.1, pp. 147-156, nr.2, pp. 102-108 și nr.3/1989, pp. 90-97, XXI, nr.1 pp. 137-143 și nr.2/1990, pp. 94-102.
17. Gruia, Bazil, Blaga Inedit. Efigii documentare, Vol. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981.
18. Gruia, Bazil, Blaga Inedit. Efigii documentare, Vol. II, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981.
19. Gruia, Bazil, Blaga Inedit. Amintiri și documentare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974.
20. Intelectuali români în arhivele comunismului (coord. Dan Cătănuș), Editura Nemira and Co., București, 2006.
21. Marițiu, Sabina, Cîrjan, Romeo, Emisiunile de bancnote românești în perioada 1929-1947: istorie și tehnologie, Banca Națională a României, București, 2011.
22. Mușlea, Ion, Amintiri despre Lucian Blaga, Tribuna serie nouă, III, nr. 19, 9-15 mai 1991, p. 6.
23. Oprea, Al., Lucian Blaga –O.W. Cisek, Corespondență, Manuscriptum, III, nr.3/1972, pp. 81-89, nr.4/1972, pp. 102-111, nr.1/1973, pp. 108-120.
24. Oprișan, I., Lucian Blaga printre contemporani. Dialoguri adnotate, Editura Minerva, București, 1987.
25. Pușcariu, Sextil, Un poet: Lucian Blaga, în Glasul Bucovinei, II, nr.49, 3/16 ian., 1919, pp.1-2.
26. Pușcariu, Sextil, Memorii, ediție de Magdalena Vulpe, Prefață de Ion Bulei, Editura Minerva, București, 1978.
27. Rosentuler, Surica, Emisiunile de bancnote ale Băncii Naționale a României în perioada 1896-1929, Banca Națională a României, București, 2007.
28. Rugescu, Lelia, Cu Lucian Blaga, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985.
29. Rusu, Liviu, Chemarea lui Blaga la Universitate, în Manuscriptum, X, nr.2/1979, pp. 180-184.
30. Turcu, Constantin I., Lucian Blaga sau fascinația diplomației, București, Editura Enciclopedică, 1995.
31. Țugui, Pavel, Amurgul demiurgilor. Arghezi, Blaga, Călinescu. Dosare literare, Editura Floarea darurilor, București, 1998.
32. Vatamaniuc D., Lucian Blaga, Contribuții documentare la biografia sa și a operei, Mihai Dascăl Editor, București, 1998.

[Vatra, nr. 12/2025, pp. 66-70]