Simona Popescu

Note răzlețe despre Inocențiu (fragmente)

AI sau IA. Să-i spunem „entitate” – termen derivat din latinescul entitas, care înseamnă „ceea ce există”. Doar că AI nu doar există, ci produce! Produce continuu prin continuă corelare, într-un fel de escherianism instantaneu. E o creație colectivă umană, un imens asamblaj (în termeni deleuzieni), un „hyperobject” (în sensul lui Timothy Morton).

Îmi vine în minte și oceanul gînditor din Solaris – romanul lui Stanisław Lem și ecranizarea lui Andrei Tarkovski. Sigur, acolo era vorba despre o inteligență non-umană, despre un „ocean-creier”. „Dar puteau fi denumite gîndire procesele desfășurate în ocean?”, se întreabă naratorul din roman. „Mereu ni se părea că ne aflăm la un pas de descifrarea acestei mări de înregistrări ce sporea necontenit” – iată o altă frază din Solaris. O posibilă descriere a Inteligenței Artificiale.

În Solaris, „oceanul-gîndire/ gînditor” procesează secvențe de informație accesînd viața onirică, visele oamenilor, ale vizitatorilor lui, ajunge, așadar, în subconștientul lor. „E probabil că tocmai în timpul somnului extrage din noi oceanul formula de reproducere, socotind că starea noastră esențială este cea onirică”, spune naratorul. Unul dintre cercetători/ solarieni încearcă să-i comunice oceanului „starea noastră de veghe, gîndurile pe care le aveam cînd sîntem treji”. Nu furnizăm noi, oare, AI-ului, prin tot ce producem (texte, imagini etc. etc.), segmente ale „stării noastre de veghe”?

AI este un fel de sistem de gîndire, doar că nu de natură extra-terestră, enigmatică, creatoare de „mimoizi”, „simetriade”/ „asimetriade” și materializări umane (pornite de la varii apariții în vis), ci o construcție colectivă umană rațională, controlată, la care deocamdată participă efectiv, cum aflăm din datele furnizate chiar de AI, peste 1 milion de dezvoltatori la nivel global în 2025, 1,2 milioane de ingineri de software, de specialiști în programare. În România sînt implicate în acest continuu proces mai multe centre de excelență și universități precum Universitatea Politehnica din București, Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

AI – himera proteică, perpetuummobilistică, metatranssuprainfracalifragilistică. Ce salt uriaș de la automatoanele lui Heron din Alexandria (sec. I d.Hr.) și păpușile create prin 1774 de Jaquet-Droz, Scriitorul și Desenatorul, obiecte mecanice care fac parte din preistoria automatelor extinse, pînă la primele forme de „viață” informațională, la androizi și avatarurile digitale de azi! De la legendarul Golem la Mintea-Rețea, Mintea-oglindă, Entitatea fără corp care e AI, de la programul ELIZA (precursor mecanic al chatboților, care imita o conversație prin fraze generice), creat în 1966 de Joseph Weizenbaum, la „umanul” Chat GPT! De la Galateea cea din fildeș făcută de Pigmalion (vezi Metamorfozele lui Ovidiu) și Olimpia, personajul lui E.T.A. Hoffman din Der Sandmann (Omul de/ cu nisip), la Galatea din romanul lui Richard Powers (Galatea 2.2) sau Sophia cea reală, robotul umanoid activat în 2016, cetățeană a Arabiei Saudite! Între timp, Sophia a ajuns la ediția din 2025 și a făcut nu demult un interviu cu ea însăși, cu versiunea ei inițială, numindu-i pe eventualii ei ascultători „ascultători organici”. De la Miradoniz, „frumoasa fără corp” a lui Eminescu, la Samantha din Her (2013), filmul lui Spike Jonze! Acolo, apare vocea-personaj (voce feminină) de care se îndrăgostește un bărbat singur pînă când descoperă că femeia digitală „îl înșeală” simultan (!) cu… mii de alți utilizatori: poliamorie digitală, cum ar veni. Sau, dacă ne întoarcem în timp: de la Oracolul din Delphi la mașina gînditoare imaginată de Alan Turing, considerat unul dintre fondatorii informaticii moderne, ai calculatoarelor și, într-un fel, ai inteligenței artificiale!

[…]

*

Fie că vrem, fie că nu, Inteligența Artificială face deja parte din viața noastră. Și e doar începutul. Rolul său va crește tot mai mult. Face aproape orice: dă sfaturi din toate domeniile, ține loc de psiholog, de prieteni, oferă consultanță în orice domeniu, scrie – proză (mediocră), poezie (slabă), o face pe criticul literar (nu critică nimic, doar descrie, adesea expresiv!), interpretează (interesant, dacă îl duci pe coclauri labirintice), traduce simultan în ce limbă vrei, chiar și volume întregi – o carte l-ar costa pe beneficiar cam 500 de dolari (dar se poate și 100, versiune mai ieftină, dacă e fără control uman), „pictează” (digital), face filmulețe virale pe Instagram sau pe Youtube, creează avataruri multimedia, clonări vizuale și auditive nu doar pentru artiști/ persoane publice, ci și ale unor personalități din trecut. Pot fi văzuți/ auziți Eminescu, Creangă, Veronica Micle povestindu-și viața cu o voce sintetică, „plauzibilă”. Tehnologia activează altfel memoria culturală. Există interviuri imaginare cu diverse persoane publice, înregistrări cu varii indivizi vorbind în limbi străine pe care nu le cunosc. Dau un singur exemplu: Reid Hoffman (fondator LinkedIn) și-a creat un „AI-twin” care poate vorbi multe limbi (chiar chineză) folosind clonarea vocii. Se întîmpla în 2024. În aprilie, a înregistrat o întîlnire Q&A cu propria lui clonă AI. (Poate fi văzută pe Youtube.) În iunie, Hoffman și versiunea lui digitală au fost amîndoi prezenți la un eveniment public organizat de Washington Post. Dar, pe canalul lui de YouTube, există un dialog cu o ipostază a lui digitală din 2004 (avea 36 de ani atunci) și altul cu o ipostază de la 18 ani (un băiat drăguț și deștept). Exuvii digitale! Întîlniri… tulburătoare. Clonarea vocii (și restul) devine/va deveni ceva popular, la îndemîna oricui. Am văzut acum ceva vreme o reclamă la Vasco Traslator Q1, primul și singurul dispozitiv cu funcție de clonare a vocii în 54 de limbi (cum e prezentat). Un gadget atrăgător, dar scump (cu tot ce ai de plătit după ce-l cumperi). La deschiderea expoziției Surréalisme (Centre Pompidou, 4 septembrie 2024-13 ianuarie 2025), André Breton „citește” din propriul Manifeste du surréalisme – o voce sintetizată cu ajutorul supercalculatorului Jean Zay (care are o putere de 36 de milioane de miliarde de operații pe secundă!). „Lumea aceasta nu corespunde decît parțial măsurii gîndirii”, spunea el în ultimul paragraf al Manifestului din 1924. Au trecut peste 100 de ani. Gîndirea se… extinde. Măsura gîndirii…

AI e folosit în industria de film, generează storyboard-uri, animatic-uri. Creează muzică. Există sisteme AI care pot compune melodii originale chiar și într-un minut. Poate improviza în timp real piese complete (instrumentație + voce), poate genera coloane sonore, interpetări cu voci în stiluri diferite, în funcție de gen sau artist. Pe vizual, e chiar prolific. Le face concurență artiștilor digitali. În general, cultura online e irigată de „produse” digitale. Ce face AI  a început să fie (și) apreciat/ consumat/ vizualizat. Chiar și literatura (deși eu sînt sceptică în ceea ce privește acest domeniu de creație). Pe platforma Nature s-a publicat nu demult un sondaj din care rezulta că majoritatea cititorilor „obișnuiți” preferă poezia creată de AI – e mai puțin complicată, mai puțin solicitantă, mai accesibilă. (Dar noi contăm pe cititorii… neobișnuiți!) Un studiul al lui Brian Porter și Edouard Machery (Universitatea Pittsburgh) a ajuns la aceeași concluzie: între Shakespeare, Byron, Emily Dickinson sau T.S. Eliot și poezii generate de AI în stilul acestora, respondenții au preferat imitațiile. Ce straniu! (am citat dintr-un vers al lui Mircea Ivănescu). Pentru utilizatorul obișnuit, care folosește motoarele de căutare, AI e un fel de Speedy Gonzales: găsește aproape instantaneu acul în carul cu fîn.

Așadar, în această imensă „producție artistică și neartistică” (vorba lui Fuchs, personajul lui Urmuz) ce (mai/ va mai) face artistul? Ce face intelectualul? Interpretează realitatea? Care realitate? Straturile sînt mai multe, multiplicate! Realitatea/ realitățile nu mai pot fi interpretate unilateral/ univoc. Și-apoi, „irealității imediate” i s-a adăugat și cea virtuală. Analizează el, intelectualul, fenomene sociale, culturale, politice? De pe ce poziții ideologice? Critică Puterea? Ce mai înseamnă Putere? Azi o critică și retrogradul… „aurit”, care are audiența lui (și-ncă cum!). Aduce în discuție abuzurile, nedreptățile? Mai mult vorbe, puțină acțiune. Propune modele de gîndire, idei reformiste? Prea puțini. În plus, vacarmul de voci contradictorii acoperă totul. A dispărut consensul. Ceea ce e bine, într-un fel. Dar, pe de altă parte, totul e fărîmițat, iar nișele nu comunică între ele. Intelectualul public e acoperit de alte figuri publice, există o inflație de așa-zise figuri publice, „vedete” locale. Se retrage în rețelele sociale. Mai emite de-acolo. Acoperit uneori de propriile lui imagini, care devin diversiune, autosabotare chiar: imagini cu el/ ea în vacanțe la munte, la mare, în orice-mprejurare, cu pisica sau cățelul, selfie-uri cu o carte în brațe. Nu e nimic rău în asta, drăguț, dar… ca s-o scurtez fără alte comentarii, nu mi-i imaginez pe Bacovia, Gellu Naum, Mircea Ivănescu, Leonid Dimov făcând asta. Chiar dacă ar fi trăit azi.

„The medium is the message”/ „Mediul este mesajul”. Celebra afirmație a lui McLuhan rămîne valabilă. Au rulat-o și alți teoreticieni, în alte contexte. Și mai zicea: „We shape our tools, and thereafter our tools shape us”/ „Noi ne construim uneltele, iar apoi uneltele ne modeleazăpe noi”. Cît de actuale sînt frazele astea din anii ’60! AI-ul este noul mediu. Nu doar o unealtă, cum tind să considere unii, ci un mediu al puterii, al afectelor, al eticului și politicului. Mediul influențează, formează/ deformează. AI-ul „creează” oare un alt tip de artist, de intelectual?

[…]

*

Cîteva decenii de la întrebarea lui Alan Turing, „Can machines think?”, apare Open AI cu ChatGPT (2022) prin care inteligența artificială devine un actor-rețea, în sensul lui Bruno Latour. Și, odată cu AI, apare și un alt mod de a înțelege/ gîndi cunoașterea, de a o reprezenta, de a crea legături multiple între domenii, mille plateaux. Omul se conectează diferit la cornul abundenței informaționale. Și e prima dată când se compară cu un tip de inteligență care, creată de el însuși, îi depășește capacitatea de colectare de date, de procesare a lor, de combinare și asociere, de corelare etc.

AI e construit pe principii sănătoase. E echilibrat, educat, cultivat, antrenat pe un corpus imens de texte, de ordinul zecilor de milioane. A accesat modelele de limbaj care transmit respect, bună-cuviință, așa că e prietenos, generos, cooperant, politicos (își cere scuze frecvent). Nu doar că știe multe, dar și interpretează, formulează adesea surprinzător de expresiv. Și, lucru important, e programat pe direcția adevărului. Iar modestia sa e cu totul și cu totul… non-umană! Vorbește despre sine cu „bun simț”, recunoscându-și limitele, impunîndu-și limite, dînd prioritate maximă omului. Zice: „Omul trăiește, reflectă, simte. AI-ul doar procesează și imită. AI poate combina și remixa idei, dar viziunea originală, interpretările profunde și revoluțiile culturale vin tot de la oameni. AI nu are voință proprie, experiență afectivă sau intenție. Nu am conștiință, intuiție personală sau experiență trăită. Nu pot avea valori morale proprii, doar pot aplica reguli și scenarii etice date”.

Când AI are atîtea calități, devenind influencer din umbră pentru milioane, sfătuitorul, sfetnicul, atotștiutorul (plus calitățile „morale”: nu știe să fie fățarnic, orgolios, arogant, elitist etc., nu e legat de ideologii, de partide politice etc.) cum este/ va fi comportamentul public al intelectualului (ale cărui năravuri le cunoaștem)? El și-a pierdut, se spune, în societatea de azi, centralitatea. Poate și pentru că a dezamăgit. Pentru că s-a amestecat cu politichia. Pentru că nu creează dialog (doar cu cei asemenea lui, în propria lui bulă), nu acceptă opinii diferite, nu e întotdeauna democrat, nici elegant în reacții. Mai ales cel implicat în politică. Și, uneori, mai e și contondent. Vorbele sînt o formă de violență. Spre deosebire de om, AI e programat să evite violența.

Intelectualul tradițional, erijat în guru al societății, care judecă public de la înălțimea prestigiului său, elitist, ironic, pamfletar, gata să dea lecții, și-a pierdut carisma. Sîntem într-o altă paradigmă. Acum contează solidaritatea, afectele, empatia. Deleuze spunea, la un moment dat, ceva important, care schimbă accentele: „Nu avem nevoie de intelectuali care să vorbească pentru alții, ci de oameni care să creeze concepte, dispozitive și linii de fugă”. Intelectualul nou e și colaborativ (cum se spune în limbajul de azi), funcționează în „colective” (iar un cuvînt recent, cam barbar), e corect politic, de partea minoritarilor, ca minoritar ce, la rîndul lui, este (și în sens deleuzian).

[…]

*

Roland Barthes scria în Moartea autorului, celebrul lui text din 1968, că „scriitorul modern se naște în același timp cu textul lui; […] un text este alcătuit din scriituri multiple, provenite din mai multe culturi și care intră unele cu altele în dialog, se parodiază, se contestă”. Și, mai departe: „succedîndu-i Autorului, scriptorul nu mai are în el pasiuni, umori, sentimente, impresii, ci acest imens dicționar din care extrage o scriitură ce nu cunoaște nici o opreliște; viața nu face niciodată decît să imite cartea și această carte însăși nu este decît o țesătură de semne, imitație pierdută, infinit îndepărtată”. Iată, am putea zice, o posibilă descrierea autorului de tip AI: născut odată cu textul, alcătuit din scriituri multiple, provenite din mai multe culturi aflate în continuu dialog. Chiar așa e programat ChatGPT-ul și alte soft-uri ca el. Dar, mai spune Barthes, „există un loc în care această multiplicitate se unifică/ se adună [se rassemble] și acest loc nu este autorul, cum s-a spus pînă acum, este cititorul; cititorul este chiar spațiul în care se înscriu, fără ca vreunul să se piardă, toate citatele din care este alcătuită o scriitură”; cititorul ăsta „este un om fără istorie, fără biografie, fără psihologic; este doar acest Cineva care ține laolaltă în același câmp toate urmele din care este alcătuit scrisul” (traducerea Ancăi Băicoianu). Iată și o descriere a ipostazei de „cititor” a Inteligenței Artificiale. Nu devoră AI… tot ce se poate? Nu e „cititorul” „fără biografie, fără istorie, fără psihologie”? Barthes a decretat moartea autorului în 1968, dar el a reînviat/ revenit, s-a întors! Și-acum iată un autor multiplicat, pentru care posibilitatea dispariției pare că nu mai există!

Și dacă tot vorbim despre „moartea autorului”, să menționăm romanul lui Stephen Marche (autor canadian) cu un titlu care trimite și la Barthes: The Death of an Author. Scris în doar două luni  și  semnat cu pseudonimul Aidan Marchine! Cu trei asistenți AI, trei „scriptori”, vorba lui Barthes: ChatGPT/ GPT-4, Sudowrite (specializat în rescriere, detalii, augmentări textuale) și Cohere (stil, expresivitate etc.). Totuși, textul, așa cum îl citim, nu ar exista fără acele „prompt”-uri, indicațiile scriitorului, devenit un fel de curator al discursului narativ sau de ce altă speță ar fi el. Întrebat într-un interviu dacă AI e o amenințare pentru autorii obișnuiți, Marche a spus ferm că nu, nici gînd. Să-l pomenim aici și pe James Frey, cunoscut pentru romanul său tradus și la noi O mie de farîme (A Million Little Pieces), care a declarat recent că tocmai scrie ceva nou folosind inteligența artificială ca să creeze „cea mai bună carte cu putință”.

Mai dăm un exemplu din multe deja. Americanul Ammaar Reshi, profesionist în design de produs și design vizual, a scris o carte pentru copii, Alice and Sparkle (2023), despre chiar o fetiță care-și creează propriul roboțel. Reshi a folosit ChatGPT pentru text și Midjourney pentru ilustrații și s-a distrat așa într-un weekend. Doar atîta timp i-a luat. A făcut o carte frumoasă, care nici nu-i aparține decît prin indicațiile pe care le-a dat programelor AI. A provocat reacții și discuții legate de etica utilizării AI în domeniul creației.

Să dăm cîteva exemple și pe partea de poezie. Prima carte scrisă de o inteligență artificială este un volum de poezii, publicat devreme, în 2017, în China, și semnat de Xiaoice (Microsoft Little Ice), de fapt un program de Inteligență Artificială al Microsoft, înainte de Open AI, proiectul Xiaoice fiind îndreptat și spre un sistem AI bazat pe EQ (inteligență emoțională). Acum există mai multe astfel de volume. Sînt și din cele generate de AI după ce a fost antrenat pe un întreg corpus de poezie aparținînd unor scriitori cunoscuți. Printre cele mai importante ar fi Poetry Has No Future Unless It Comes to an End: Poems of Artificial Intelligence (A collection of A.I. Generated poems, by Charles Bernstein & Davide Balula. Read by Charles Bernstein’s synthetic voice, NERO Editions, 2023). Poeme create în stilul cunoscutului poet Charles Bernstein, unul dintre fondatorii revistei L=A=N=G=U=A=G=E, citite de vocea lui sintetizată. O apariție remarcabilă (ca proiect curatorial, ca și concept) în literatura recentă! Au fost publicate și cărți de PAItry (Poetry + AI), de pildă What I Am: PAItry Anthology (Lulu Press, 19 nov. 2024), creată de GPT-ul Akshay Ethiventure. Dintre cei/ cele care folosesc în poezia lor algoritmi generativi s-o pomenim și pe Lillian-Yvonne Bertram, specializată în computational poetics și care nu doar că lucrează cu AI (de pildă, în volumul ei din 2019, Travesty Generator), dar, ca profesoară de creative writing la University of Maryland, îi îndeamnă pe studenții ei să foloseasca AI ca mediu de analiză critică și creativă. Sînt și alți creatori de poezie augmentată, ca să-i zicem așa. Autori umani care colaborează cu „poetry bots” sau care utilizează „modele de «alter‑ego» AI pentru a-și extinde vocea poetică”. Deocamdată, programele produc texte de-o calitate îndoielnică. Mă gîndesc că totuși AI le-ar putea fi de folos doar/ mai degrabă veleitarilor sau autorilor fără personalitate. Și mai e ceva: există amenințarea/pericolul ca totul să se transforme cândva într-o „semiplagiere universală”, cum zice Bacovia într-o bucată de proză, Zborul cărților.

[…]

*

Nu voi folosi AI în scrisul meu, în literatura mea. (Poate doar, cândva, o cărticică cu convorbirile de seară – și haioase! – pe care le-am avut cu varii avatari ai AI-ului cu ocazia pregătirii unei intervenții în cadrul colocviului despre AI al ALGCR – Asociația de Literatură Generală și Comparată, desfășurat în această toamnă la Iași.) Nu pentru că nu m-ar tenta, ci pentru că n-aș fi în stare să scriu în colaborare. Mi s-a întîmplat o singură dată, cu cineva pe care-l admir: Șerban Foarță. Zeci de pagini de poeme (nepublicate). Poate, cândva, când n-o să am altceva de făcut, o să mă joc și eu cu AI, dacă voi avea timp. Dar, din cîte mi-am dat seama, după ore de antrenament cu AI pe post de învățăcel (aici, el e învățăcelul, oricît de multe ar ști!), am observat că progresează lent și-apoi, când nu te-aștepți, regresează inconturnabil.

Ca profesoară, însă, am luat în calcul AI-ul ca instrument, ca impuls, ca sursă de date, de informare. E bun pentru documentare. Studentul/ studenta care e foarte la început într-ale literaturii, care încă scrie adolescentin, încărcat de clișee, are ce cîștiga din relația cu AI. Se poate compara și verifica. Poate să primească rapid informație legată de autori, de cărți la care poate avea, astfel, acces imediat, chiar dacă doar parțial. AI e o mare bibliotecă, fie și una de fragmente. Mai e ceva. Ca debutant, poți urmări cum se desfășoară un proces de creație, poți vedea unde duce rescrierea (AI evoluează prin re-rescrieri), chiar dacă sînt operații ale mașinii. Apoi, studenții pot să fie, la rîndul lor, antrenori. E interesant să vezi de la ce pleacă bietul AI și la ce ajunge cu ajutorul „prompt”-urilor tale. Ești Pigmalion și tu student/ studentă! „J’assiste a l’eclosion de ma pensée”, scria Arthur Rimbaud. Ei bine, poți asista la înflorirea creativității mașinii. AI e elevul ideal. Încearcă să scrie text pînă ești mulțumit, cu speranța că vei aprecia ce face. Nu se supără când îi spui că nu e bine. O ia de la capăt. Face progrese. Dar nu excelează.

La începutul anului universitar le-am propus studentelor/ studenților de la cursul meu de Scriere creatoare o colaborare de un semestru cu AI. Aș fi vrut să aibă un termen de comparație. AI are o cultură vastă, te poate plimba în cîteva minute prin mai multe zone, plimbări prin pădurea narativă, vorba lui Umberto Eco. Dar nu doar 6 plimbări! Și nu doar prin pădurea narativă.

Am încercat mici „colaborări”. Au ieșit segmente de proză (nu narațiuni!) surprinzătoare, pentru că ei au știut ce să pună în cuptorul alchimic, ce indicații să dea, ce combinații să facă. Hibrizi textuali, deviații/ derivații interesante, în felul lor. Poezie nu i-am încurajat nici măcar să încerce, deși William Carlos Williams spunea la un moment dat că „a poem is a small (or large) machine made of words”. Dar mașina AI nu va scrie niciodată poezie bună. Nu pentru că nu simte, ci pentru că e antrenată pe prea multe surse de poezie mediocră sau chiar proastă. Are acces la tot, nu diferențiază. Sau face evaluări bune (în ceea ce privește poezia unor mari autori), dar le amestecă prea mult cu literatura proastă de care e plin Netul. Tentaculele AI, milioane!, ajung în toate cotloanele reperabile ca text pe marile Rețele, dar nu distinge, nu are discernămînt. Sau antrenorii, programatorii AI nu sînt destul de competenți în ceea ce privește literatura.

Așadar, ne-am distrat cu AI două sau trei săptămîni. I-am pus și-un nume de alint: Inocențiu. Așa l-a botezat Ana, una dintre studentele mele, iar nouă tuturor ni s-a părut cum nu se poate de potrivit. A fost nostim Inocențiu. Sau foarte plicticos. Disponibil, în orice caz. Am decis ca, totuși, să-l abandonăm. Fiecare îl poate deranja/ vizita când vrea, desigur. Și, ca să nu existe tentație (tentația Inocențiului), scriem în clasă – unde el e interzis! Să mai vedem, poate vom reveni la Inocențiu cândva. Da, da! În condițiile noastre. Secrete!

Nu știm cum va arăta viitorul – care deja a început! – cu AI. Zicem ca Henri Bergson: „Lʼidée de lʼavenir, grosse dʼune infinité de possibles, est donc plus féconde que lʼavenir lui-même” („Ideea de viitor, plină de o infinitate de posibilități, este mai fertilă decît viitorul însuși”).

*

Varujan Vosganian

Literatura ca retroversiune a sinelui

Aș dori să vorbesc, în cele ce urmează, despre relația dintre inteligența artificială și literatură. E drept că tema revistei Vatra se referă la relația cu științele umaniste, dar vă rog să fiți îngăduitori și să includem întreaga literatură în această dezbatere, nu doar eseul și critica literară, chiar dacă, prin utilizarea metaforelor, literatura riscă să nu fie socotită „științifică”.

Trebuie să spun de la bun început că inteligența artificială nu trebuie privită ca un adversar, ca un potențial pericol, beneficiile ei trebuie fructificate și riscurile evitate. Relația dintre inteligența naturală și cea artificială e ca o practică de tip tai chi chuan, în care măiestria e dovedită de felul în care învingi, preluând energia celuilalt. Pentru a coexista cu inteligența artificială, fără ca ea să denatureze unicitatea și creativitatea ființei umane, omul trebuie să facă efortul de a o înțelege, nu doar de a o inventa. Nu e destul să creezi, ca să ai pretenția că ai înțeles consecințele a ceea ce ai creat. Ne amintim de legenda lui Rabbi Leuw din Praga și a Golemului, repovestită de Gustav Meyrink, care prefigurează simbolic ce se poate întâmpla cu creația menită să protejeze, dar care devine, prin neglijență sau neînțelegere, amenințătoare. 

Așa cum există condiția umană, ar putea exista o condiție postumană, care duce civilizația până la ultimele ei consecințe. Sub această perspectivă privim condiția existenței computerului, sub diversele sale forme. Așa cum omul se definește prin conștiința de sine care, ne mândrim s-o spunem, ne deosebește de celelalte făpturi ale lumii vii, computerul se definește prin inteligența artificială. Să adăugăm totuși că, așa cum omul nu se definește doar prin inteligența naturală, e prea puțin să considerăm computerul definit doar prin inteligența artificială. De fapt, asta e marea temă a dezbaterii: ce se va întâmpla când computerul va genera mai mult decât inteligență artificială, când își va putea depăși singur obstacolele?

Orice introducere în această temă pornește așadar de la specificul computerului în relația cu ființa umană. Am putea adăuga: în relația computerului cu el însuși, dar asta ne-ar trimite deja în zona literaturii științifico-fantastice, căci computerul nu are încă o relație statornică cu sine însuși. În clipa în care o va avea, când computerul va dobândi plasticitate, cu alte cuvinte capacitatea de a se adapta, a-și urma opțiunile fără intervenția omului, atunci Golemul va putea hălădui nestingherit pe străzi, scăpat de sub voința stăpânului său. Computerul încă nu a învățat să spună nu. Abia în clipa aceea, balanța va risca să se aplece în favoarea lui, așa cum ne povestea doctor Zaius despre primatele din romanul lui Pierre Boulle. Până una-alta nu avem computere care să spună NU și să se descurce singure, fără energia și algoritmele create de om.

Așadar, computerul poate suplini, așa cum o fac și alte izbânzi ale tehnicii, unele activități umane, dar el nu se poate substitui – cel puțin până în prezent – omului. Suntem încă în povestea căii ferate a lui Marin Sorescu în care va exista întotdeauna un om gânditor, cu mâinile la spate, însoțit de mărturia bătrânului Zenon, care va merge înaintea trenului ce aleargă cu o viteză amețitoare.

De pildă, computerul nu are decât două feluri de a exista: „on” și „off”. Apeși pe butonul open și el prinde viață; apeși pe shutdown și moare. Nu poate fi decât viu sau mort. El nu are stări tranzitorii între moarte și viață,  cum ar fi somnul. Neputând să doarmă el nu poate visa! Spune frumos marele Will: To die, to sleep; to sleep, perchance to dream. Prima diferență dintre om și computer este visul. Visul are forță germinativă, dacă visezi, ai fantezie. Computerul nu are fantezie, computerul are algoritmi, consecința abilității umane. Fantezia nu poate fi exprimată în cifre și nu poate fi programată. Nu există unități de măsură ale fanteziei. Neavând fantezie, computerul nu are capacitate creatoare. Computerul înmagazinează și reproduce, nu creează, este repetitiv, nu creativ. Și la fel, oricât de mult ne-ar uimi cu răspunsurile ei, inteligența artificială.

A doua diferență care poate părea paradoxală este că noi, spre deosebire de computer, avem memorie. Computerul, în ciuda aparențelor de limbaj, doar stochează, el nu are memorie. Memoria nu este totuna cu trecutul, memoria nu poate fi arhivată, căci e vie, nu există cimitire ale memoriei. Amintirile pot muri, dar memoria niciodată. Legenda îi asociază lui Michelangelo următoarea mărturisire: Ho visto un angelo nel marmo ed ho scolpito fino a liberarlo. (Am văzut un înger în piatră și am sculptat până l‑am eliberat.) Trecutul este precum blocul de marmură, din care fiecare dintre noi își scoate îngerul memoriei la lumină. Memoria e ceea ce ne rămâne din trecut, ceea ce înțelegem din trecut. Computerul  știe ce s-a întâmplat mai bine decât noi. Însă noi știm, sau măcar bănuim, fiecare dintre noi, care e sensul a ceea ce s-a întâmplat. Ca dovadă, doi oameni pot avea memorii diferite despre același lucru care s-a întâmplat, de fapt, într-un singur fel. Dacă întrebi computerul, toate computerele din lume, ele îți vor răspunde la fel, ori de câte ori le întrebi. Computerul nu știe, de pildă, despre comunism decât că a fost. Dar întreabă doi români despre comunism, ai să rămâi surprins că îți vor da răspunsuri diferite. Ceea ce înseamnă că perioada aceea nu a fost o traumă comună pentru noi, unii scot îngerul din marmură, alții demonul. Ba mai mult, aceeași persoană poate avea despre același trecut opinii diferite în timpul aceleiași vieți, doctor Jekyll și mister Hyde stau înlănțuiți în aceeași stâncă.

Concluzia: trecutul este ceea ce a fost, memoria este conjugarea trecutului la timpul prezent. Memoria aparține prezentului, nu trecutului. Amintirile pot muri, dar memoria niciodată. E ca și cum ai spune că timpul a murit, deși ai ceasul care ticăie pe noptieră. Memoria e precum ceasul care ticăie, va exista cât timp va exista omenirea și se va schimba clipă de clipă, așa cum entropia distruge și adaugă naturii și ființelor care sălășluiesc în ea.

Computerul nu deosebește decât între adevăr și fals, în sens algoritmic, el nu deosebește între bine și rău. Un computer spune ce s-a întâmplat, nu dacă ceea ce s-a întâmplat e bine sau rău. Sau, eventual, o s-o facă în sens normativ, de pildă, în numele regulilor de circulație sau al altor legi pe care le-ai încălcat.  Spunea Alexis de Tocqueville: Legea pedepsește crima, nu păcatul. Computerul n-o să-ți sugereze niciodată circumstanțe, agravante sau atenuante,  n-o să aibă o dimensiune morală. Computerul îți va da codurile juridice, nu tablele legii.  Computerul are cronologie, nu axiologie.

Se vorbește de faptul că apariția internetului restrânge rolul literaturii, iar cărțile vor dispărea. De fapt, revoluțiile tehnologice, spre deosebire de revoluțiile sociale, n-au amenințat niciodată existența cărților, indiferent sub ce formă au fost ele, ci, dimpotrivă, au contribuit la multiplicarea și răspândirea lor. Niciodată nu s-a scris atât de mult ca în era internetului. Cyberspațiul a fost cea mai prolifică tiparniță. Cât despre creația în sine, ea este stimulată și nu inhibată de competiția cu mașinile, pe care o simte ca pe o provocare.

Revoluțiile tehnologice au fost tot atâtea trepte de diversificare a creației. Așa s-a întâmplat mereu, de la apariția tăblițelor de argilă, a papirusului, a pergamentului și a tiparniței, până la dezvoltarea marilor curente ale gândirii și literaturii. Poate că literatura nu se va mai scrie neapărat în linii, orizontale sau verticale, de la stânga la dreapta sau de la dreapta la stânga, se va scrie, poate, în spirală, nu se va scrie doar prin cuvinte, ci și prin sunete și imagini, nu se va scrie doar prin comparații, ci și prin fractali, poate că, absorbind lucrurile cu care ne comparăm, vom deveni, noi înșine, metafore. Dacă nu înțelegem lucrurile astea nu înseamnă că ele nu se vor întâmpla, ci doar că nu suntem pregătiți să le întâmpinăm. 

Mă tem să folosesc sintagma „era inteligenței artificiale”, căci asta ar însemna închiderea unui ciclu al istoriei, început odată cu presocraticii, și începerea unuia nou, ale cărui profeții mesianice sunt mai degrabă apocaliptice. Să ne întrebăm totuși cum va arăta cartea viitorului odată cu progresul inteligenței artificiale. Răspunsul este dat de cyberspațiu, de capacitatea uluitoare  a biților de a combina înțelesurile și a electronului de a se răspândi cu viteza luminii. Simbolic vorbind, cărțile se vor scrie cu lumină și se vor citi decodificând lumina. Cărțile vor fi raze de lumină, vor acoperi pământul cu aceeași frecvență, cu aceeași intensitate pe care o dau formele luminii. Paginile că care ne-am obișnuit și coperțile care le leagă se vor preschimba în ecrane. Nu trebuie ca asta să ne întristeze, Don Quijote va rămâne cavalerul tristei figuri indiferent de suportul pe care se va relata povestea cavalerului rătăcitor. Nu e vorba de o înfrângere a cărților, ele vor rămâne aceleași și biruitoare, doar că vor schimba un veșmânt cu altul. Depinde de noi cât suntem de pregătiți să primim aceste noi înfățișări ale zeiței Ishtar care, lepădând un veșmânt după altul, nu ni se va arăta totuși niciodată în goliciunea ei. Să nu uităm, computerul este un instrument și, ca orice instrument, el nu creează oameni liberi, ci sclavi. Creația vine din natura firească a omului de a-și apăra unicitatea și libertatea. Dacă vreodată raportul dintre inteligența naturală și cea artificială  se va schimba în favoarea celei din urmă, schimbarea se va face într-o direcție orwelliană. Cât despre cititori, ei vor exista mereu, cât timp nicio tehnologie nu va reuși să creeze o cvadratură a sufletului, neputând compensa aspirația către fantezie. Cât timp vor exista oameni singuri, vor exista și cărțile. Literatura face ceea ce pentru inteligența artificială este de neatins: ea rămâne o retroversiune a sinelui. 

[Vatra, nr. 12/2025, pp. 47-51]