În data de 24 februarie 2022 am făcut un Atac Vascular Cerebral. (Primele imagini cu intrarea rușilor în Ucraina le-am văzut de pe un pat de la Urgențe, ceea ce m-a făcut să-mi caut în minte rădăcini ucrainene. Nu am găsit.) „Am făcut” e un fel de a spune, căci eu nu am făcut nimic cu mâinile mele. Nici n-am creat ceva cu mintea mea. Însă și dacă aș spune că „mi s-a făcut”, tot nu aș rezolva mare lucru. Căci ar însemna că presupun un creator al răului care și-a abătut asupra mea un potop de gânduri rele. De ce să fac judecăți in rem? Cel mai cinstit este să spun „am suferit un…” Dar și formularea asta lasă să se întrevadă, într-un colț al ei, pe un făcător de suferințe. Poporul evită discuțiile inutile (oricum lucrul e făcut!), printr-o sentință care taie orice pornire spre speculații inutile: „l-a bătut Dumnezeu”. Păs de mai comentează ceva! De fapt toate vorbele de mai sus, acum îmi dau seama, ascund ezitarea mea de a mărturisi ceea ce mă frământă, de a pune degetul pe rană. Or, ca să mai atenuez indecizia, mă voi ascunde după un vers al lui Rilke: „N-ați văzut pe stelele antice prudența gestului uman?”. Într-o conferință, Andrei Pleșu spunea că de la o vârstă încolo corpul devine plictisitor, căci e previzibil. Câștigul teoretic al unui AVC (un câștig bun numai și numai pentru a fi temă de conferință) este acela că propriul tău corp îți devine un ținut necunoscut, iar cunoașterea lui devine o aventură. Toate vechile comenzi sunt anulate, șterse, nu mai ascultă nimeni de ele, iar dragostea pentru propriul corp se intensifică nebănuit de mult. Fiecare ezitare învinsă devine un act de împroprietărire peste un nou „hectar” al propriului trup.

Și totuși, ce legătură are o întâmplare particulară cu Poezia? Aici trebuie să recunosc: nuanțele pătimașe, poate un pic prea pasionale, din micile mele intervenții despre Poezie ascund și un interes al meu pe care, până la urmă, tot va trebui să-l mărturisesc. Deocamdată mă sfiesc să o fac. Nu pentru că ar fi ceva rușinos, ci pentru că aș risca să fiu bănuit că „nu am toate țiglele pe acoperiș”, altfel spus că nu sunt bine „tras la semne”. Iar aceasta pur și simplu pentru că îmi pun prea mari speranțe în puterile vindecătoare ale Poeziei.

Foarte pe scurt, iată situația în care mă găsesc, desigur împins chiar de curiozitatea mea (nesăbuită?) de „scotocitor” prin pivnițele Poeziei. Dar ca să mai fac un pas spre ceea ce mă frământă, reiau, pur și simplu, doar ca să mă fac mai ușor înțeles, pasajul din dialogul platonician Phaidros despre atitudinea lui Homer și cea a lui Steisichoros față de un personaj (Elena din Troia) prins și conservat de peste două milenii în corpul Poeziei. (Aici, desigur în paranteză, îmi vine imediat în minte o imagine cu un exponat dintr-un muzeu din Peru – dacă memoria nu mă înșală – o fetiță (specialiștii apreciază că ar fi avut în jur de 13-14 ani) conservată într-un ghețar de acum câteva mii de ani. Ceea ce mă face să aduc cuvinte de laudă muzeului de științe Naturale este faptul că pentru acest unic exponat muzeul a rezervat o sală în care temperatura este menținută constant, zi și noapte, la minus 20 de grade Celsius, pentru ca gheața să nu se topească. Dacă bine țin minte fetița din gheață avea ochi foarte mari și dinți foarte mari, altoiți pe un corp firav. Părea gata, în orice moment, să sară din gheață și să muște. și, cred eu, să mângâie cu brațele subțiri și, inevitabil, foarte reci.

Dacă ne gândim la perioada în care a trăit, fetița din gheață poate fi considerată cel puțin străbunică a celei cunoscute ca Elena din Troia. Aici se cuvine să mai deschid o paranteză în paranteză. Eu cred că fetița din gheață este însuși semnul care întruchipează Poezia. Cum de ne-a fost dăruit nouă, cei care trăim la începutul mileniului III, acest semn? Singurul merit pentru acest lucru se cuvine, cu recunoștință, să-l atribuim unui mare număr de „muzeografi” care de-a lungul veacurilor au păstrat temperatura de minus 20 de grade Celsius, pentru ca fetița din gheață să nu dispară. Sigur că lista „muzeografilor”, sau mai bine zis a „maeștrilor frigului”, este foarte lungă. Nu voi aminti decât câteva nume: Homer, Steisichoros, Pindar, Dante, Ovidius, Cervantes, Rimbaud, Baudelaire, Rilke, Ezra Pound, Pessoa, T.S. Eliot, Eminescu, Bacovia, Arghezi, Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu etc. etc. etc. Lista e, vai, tare incompletă, căci fiecare țară și fiecare limbă de pe pământ au avut grijă să-și producă „maeștri frigului” care să aibă grijă ca prețioasa „fetița din gheață” să fie transmisă în bune condiții din generație în generație.

Aici trebuie să afirm cu toată tăria că nu vreau să fiu Homer și să repet, chiar cu riscul să mi se spună că am mai invocat o dată pasajul din Platon:

„Or, cei din alte vremuri știau cum să te mântui când  greșeai față de legendele prea sfinte. Nu și Homer, însă Steisichoros știa. Luându-i-se vederea, ca unuia ce-o defăimase pe Elena, el nu rămase în nedumerire, asemeni lui Homer, ci, inspirat de Muze, pricepu ce-i provocase răul și făcu pe dată versurile acestea:

Povestea mea e doar o-nchipuire;

Pe strașnice corăbii nu te-ai urcat nicicând,

Și nici n-ai fost purtată către Troia.

Numai ce isprăvi vestita lui Palinodie și își recăpătă pe dată văzul. Cât despre mine, cu gândul la pățania aceasta, voi fi mai înțelept decât cei doi…”, zice Socrate  și face o Palinodie preventivă. (Platon, vol. IV. Pag 508)

De aici încolo orice grăbire poate  avea efect de radieră. Așa că o să iau discuția cu încetinitorul. Măcar capcana să fie bine descrisă.

Deci, Homer scrie Iliada. Putem presupune că a fost contemporan, sau că a trăit nu după prea multă vreme de la Războiul Troiei. El este acela care face o schiță de portret Elenei, fiica lui Zeus și a Ledei, mai bine zis un mic autoportret, căci Elena își face de câte ori are prilejul autoportretul de femeie înlăcrimată: „Zise lui Priam atunci Elena, slăvita femeie:/ „Dragul meu socru, rușine și teamă mi-e față de tine. /Doamne, mai bine muream de moarte năprasnică-n ziua /Când m-am luat după fiu-ți, lăsându-mi și casa și neamul”.

Asta o spune târziu, cuprinsă de mustrări de conștiință, văzând „autonomia energetică” a frumuseții. Căci ea a trăit posedată de o calitate a ei, Frumusețea (ceea ce în târzia mea opinie nu e rău), fapt ce a avut consecințe dezastruoase, căci „din pricina dânsei / Mulți din ai voștri pieiră departe de scumpa lor țară”. În rest, Elena e un bun pansament și energizant la vreme de război, iubirea ei e un suvenir din vremuri mai bune, un văl colorat peste ororile războiului, pe care le atenuează și ea cu o „dulce văpaie”. Cam așa arată „ultima noapte de dragoste și întîia noapte de război” în viziunea lui Homer. și zice Paris: „… plutind în corăbii pe mare,/Te-am drăgostit la popasul făcut în ostrovul Cranae./ Ard după tine mai mult și mă farmecă dulcea văpaie.” Zice ,,și-ntâiul se duce spre pat, îl urmează soția,/și amândoi în crivatul cel bine strujit se culcară.”

Și încă o mica observație legată de „autonomia esteticului” la Elena, pentru că mie mi se pare că nu ea e cea care își poartă frumusețea, ci frumusețea o poartă pe ea, ca un motor care îi eviscerează mintea de orice norme morale. Căci pasajului următor nu-i văd altă justificare în economia epopeii decât aceea de tușă de culoare la portretul Elenei. Deci, Hector vine direct de pe câmpul de luptă (ca un om trudit de la coasă, căci scena seamănă cu una desprinsă parcă din snoavele țărănești, iar ea chiar îl ademenește spunându-i să nu-și facă mustrări de conștiință căci, în fond, are de-a face cu o „păcătoasă”) și îl caută pe Paris acasă, dar nu o găsește decât pe Elena, care vrea să-l ademenească spre o mai lungă ședere. De ce bănuiesc asta? Pentru că Hector simte primejdia de a cădea în plasă și, brusc și nefiresc, devine foarte grăbit să plece: „De-asta și mie mi-e teamă că-și ia cuvenita răsplată. / Intră tu însă, cumnate, poftește pe scaunul ăsta și mai răsuflă, / că prea ești trudit de război și de grijă / Numai din vina lui Paris și-a mea păcătoasa; de-aceea / și ne-a fost dat de la Zeus ursită din cele mai triste, / Chiar după moarte pe lume s-ajungem a fi de poveste.” Putem așadar să spunem că Elena nu era nici pentru Homer o persoană de pus „icoană într-un altar/ la închinat.”

Deci, acum să rezumăm cele de mai sus:

Războiul troian a avut loc, bineînțeles cu aproximație, undeva prin 1200 î.Chr

Homer a trăit undeva între 1200 î.Chr. și 750 î.Chr.

Steisichoros este plasat ca trăind undeva între 630 î.Chr. și 555 î.Chr/.

Socrate – între 469 î.Chr. și 399 î.Chr.

Platon – între 420 î.Chr/. și 348 î.Chr.

Deci puterea de pedepsire a Elenei (de data aceasta ca „fetița din gheață”) răzbate și este resimțită dintr-o răsuflare aproape 1000 de ani.

De aici încolo începe povestea mea. Am pus în deschiderea acestor rânduri o afirmație cel puțin curioasă: „Nu vreau să fiu Homer”. Curioasă, pentru că eu cred că nu există și nu a existat pe lumea asta poet care să nu fi râvnit faima și îndelungul ecou peste veacuri a operei lui Homer. Scriind rândurile acestea, eu fac, de fapt, o încercare nebunească: caut, după vorbele lui Platon, pe care nu am nici un motiv să nu-l cred, să nu „rămân în nedumerire”, asemeni lui Homer. Așa că am început să caut în poezia mea locul, poemul în care am  greșit „față de legendele prea sfinte”. Sigur că am ezitat ani buni până ce, iată, azi încerc și varianta asta ultimă de vindecare, încurajat fiind de două împrejurări. Prima încurajare îmi vine din felul în care eu înțeleg minunile. (Eu nu cred altă minune, dată cu generozitate omenirii, decât Poezia). Dar urmărind atent miracolele biblice mi-am dat seama că ele au fost săvârșite  pentru cei care nu credeau în ele. Deci, mai precis, nu cred în minuni, deci sunt cu totul îndreptățit să le aștept, ba chiar să le ies în întâmpinare

Deci, iată poemul în care cred că „am greșit față de legendele preasfinte”:

„Poem pentru un singur cititor”

Nomina sunt realia

Vă vorbesc despre patul meu din patul meu.

cu capul sub pătură vă spun

că mișcarea e curată pierdere de vreme.

Nu spun că nu există mișcare,

spun doar că mișcarea e inutilă

e ceva fără rost.

De exemplu:

eu când vreau să ajung într-un alt loc

îmi schimb în capul meu numele

cu cel al cuiva care se află în acel loc

și imediat  mă aflu acolo unde vreau să ajung.

Ori dacă vreau să mut un obiect dintr-un loc în altul

îi schimb în mintea mea numele

și obiectul se mută unde vreau eu.

Oh , fără mișcare lumea se umple de bucurie,

căci pentru fiecare om și pentru fiecare obiect

a se muta într-un nume nou e același  lucru cu a se muta

într-o casă nouă.

Când te muți în alt nume,

la început simți furnicături pe tot corpul

căci literele numelui cel nou se mișcă asemeni  furnicilor,

și asemeni mămăruțelor roșii și cu puncte negre pe aripioare

pe pielea ta căutând locul pe unde să intre în tine.

Apoi literele devin ferme ca niște mâini de preot

ce  te împing în apa rece a unei cristelnițe și simți chiar

o fulgerare pe creștet ca o foarfecă de gheață

care fulgerător

îți taie moțul.

și, în sfârșit, ca într-un scutec curat și moale și înmiresmat

intri cu totul în numele nou.

Ieșirea din nume e mai brutală,

căci ai senzația stânjenitoare de bărbat

prins de soț  în patul amantei:

cauți cu ochii fereastra, tragi buimac draperie după draperie

iar când o găsești, o deschizi și sari

în pielea goală în zăpadă și fugi

și ca un câine miroși literele din firmele magazinelor

și din reclame căutându-le pe cele care au mirosul tău

și încet-încet îți aduni numele

și intri în el.

Patul

„Mi-am construit casa în jurul patului

Patul meu, ca patul Penelopei, e unul cu rădăcină, unul prins pe trunchiul retezat al unui stejar…”

Mă opresc aici cu citatul din acest poem păcătos pe care nu-l mai recunosc ca fiind al meu. Mai precis nu-l mai recunosc. Ca urmare orice cititor are dreptul să-l taie jos din cărțile mele și să-l maimuțărească. Are voie din partea mea, orice cititor, să scrie măscări pe pagina unde îl întâlnește.

De altfel, când am scris poemul acesta am avut tot timpul conștiența că fac un lucru rău și periculos. Căci toată viața mea am avut vii în minte versurile lui Lucian Blaga din poezia Domnițele (Nebănuitele trepte): „Domniță, cuvintele noastre-s morminte, nu crezi?/… /Să nu ne jucăm cu mormintele.”

De altfel, chiar titlul e unul limitativ: „Poem pentru un singur cititor”. Căci, mi-am spus, să încerc să limitez aria de răspândire a „răului” din poem la un singur om – „poetul care l-a scris”

Mă opresc aici. În episodul următor voi spune față de ce „legende preasfinte” cred eu că am greșit și o să fac o „palinodie”, adică o dezmințire, o retractare.

[Vatra, nr. 1-2/2026, pp. 10-11]