Ion Mureșan – N-ai voie! Am voie!

muri mart

De la o vreme am început să privesc cu mai multă atenţie spre lumea contrabandiştilor. Ba (să nu grăiesc cu păcat!), chiar să am o anume simpatie pentru acești aventurieri autohtoni, acești cavaleri ai riscului pe sume mici. Lumea contrabandiştilor se împarte în două categorii. Prima categorie e aceea cărora autorităţile statului le spun răspicat: „N-ai voie!”. Când eram mic, am vrut să bag cuie în priză, căci văzusem un electrician băgând o şurubelniţă în acelaşi loc. Mama mi-a dat cu o lingură de lemn peste degete şi mi-a spus: „N-ai voie!”. Nu prea am înţeles de ce el avea voie, iar eu nu. Poate de aceea îi simpatizez pe cei din categoria „N-ai voie”. Citește în continuare →

Ion Mureşan – Şah şi manele

muri nou

Expresia consacrată pentru aliaje şi alianţe nepotrivite este, de la Dimitrie Cantemir încoace, „struţocămila”. Nu departe e şi celebra formulă „ca nuca-n perete”. Le amintesc, pentru că, zilele trecute, compania de televiziune prin cablu la care sunt abonat ne-a făcut favoarea să ne arate toată gama de programe pe care o poate oferi, sigur, în pachete la alegere şi la preţuri diferenţiate. Aşa se face că m-am trezit beneficiarul temporar al unui post specializat în manele. Cum părerea mea despre manele e nuanţată, mi-am permis să profit de faptul că familia plecase la ţară, ca să-mi nuanțez părerea și mai tare. Mă rog, au și nuanțările astea o limită. Mi-a fost dat, și nu o dată, să citesc opinii atât de nuanțate încât în hățișul nuanțărilor opinia dispăruse cu totul. Multe lucruri noi în delicatul sector artistic nu am sesizat, deși am înghițit, cu încăpățânare demnă de o cauză mai nobilă, un meniu de manele de o oră. Poate, hai să zic – dar numai ca să nu las impresia că am pierdut vremea -,  era vizibilă o mai fermă tendinţă de înfrăţire tematică, de „jumelaj” – cum zic francezii – între manelele din patrie şi cele din diaspora, Spania, Franţa, Irlanda etc. Însă, cu totul întîmplător, m-am trezit în faţă cu o „struţocămilă”, cu un aliaj genial. Cântăreţul, unul mai fălcos, cu bluză roșie, cu cipică albastră pe cap și cu o bărbuță neagră, bine conturată, se văieta de mama focului, în maniera cunoscută, dând besmetic din mâini și repetând de zece ori aceleaşi versuri cretine, de genul: ”Doamne, cât îmi ești de dragă / nu mai sânt cu mintea-ntreagă/ nu mai știu care-i stânga, care-i dreapta/ fac una și-mi iese alta”…  Era cât pe ce să schimb canalul, dar am mai stat și așteptat câteva clipe să văd dacă tânărul reușește până la urmă să-și limpezească mintea și să-și revină din derută – și bine am făcut. Când imaginea a coborât mai jos de brâul chinuitului cântăreț am văzut că el stătea de fapt în fața unei table de șah. La un moment dat se ridică de la masă şi pleacă în noapte. Altfel zis, s-a dat cît se poate de penibil de ceasul morţii în plan sensibil, dar concomitent practica un sport al minţii: avea strategii de joc, evalua gambituri, ezita între apărarea siciliană și apărarea slavă, făcea rocade, prevedea cel puţin vreo zece mutări înainte.

Citește în continuare →

Ion Mureșan – Speriaţi de avioane

muri mart

Pe când eram copil, oamenii de la ţară se speriau din orice: de vârcolaci, de stafii, de draci, de tren, de Stalin, de Preşedintele Sfatului Popular, de Miliţie şi Securitate… De toate se speriau. Spaima asta generalizată se numea, în ziare, obscurantism. Şi trebuia combătută, spaima, cu o spaimă şi mai mare. Leacul spaimei mici era închisoarea, care era locul spaimei mari, ştiinţifice. Dar cea mai cumplită spaimă, acum îmi dau seama, era „spaima de avioane”. Spaima asta deregla cu totul mințile oamenilor. Citește în continuare →

Ion Mureșan – De ce n-am în lume loc

ion muresan

„De ce n-am în lume loc,/ Gândeşti că i-am dat eu foc?” Aşa sună versurile unui cântec popular al Anei Ilca Mureşan.

Eu cred că „De ce n-am în lume loc?” e întrebarea potrivită pentru Postul Mare. Asta se întreabă cel care pleacă la cules de căpşuni în Spania, la plantat de roşii în Olanda, la văruit de case în Irlanda, la cerşit în metrou în Paris, la îngrijit de bătrâni în Italia. Mai precis, de ce nu am locul meu în România? Citește în continuare →

Ion Mureșan – Peşti în ploaie

ion muresan

România seamănă tot mai mult cu o crescătorie de peşti pe vreme de ploaie. Stropii căzuţi pe oglinda apei agită peştii într-un hal fără de hal: se adună în cârduri şi sar să vâneze muşte, muște lichide. În curând însă oferta de hrană bogată picată din cer se dovedeşte pentru ei o falsă alarmă de bunăstare.

Schimbând niţel registrul, aş spune că agitaţia de care este cuprinsă societatea românească e obositoare ca un concurs de alergare la secţiunea viteză pe 100 de metri, pe gheaţă, cu tălpici de plastic. Citește în continuare →

Ion MUREȘAN – Poem despre sufletul meu pereche sau despre cumplitul măcel la care am fost martor în trenul personal Cluj-Napoca–Bistrița

ion muresan

Ești un om bătrân – mi-a zis mama –

se apropie vremea când omul trebuie să-și caute sufletul pereche,

du-te la gară!

Se apropie luna în care te-ai născut,

ziua în care te-ai născut,

ora la care te-ai născut,

du-te la gară!

Nu auzi, răsună gara de atâtea

suflete desperecheate! Citește în continuare →

Ion MUREȘAN – Recuperatorul

ion muresan

E genul acela de om care parcă are leduri în jurul capului. Nu tot timpul, ci doar atunci când se bucură. Ceea ce îl individualizează în gen este că el se bucură tot timpul. Are faţa luminiscentă ca o lună plină. Ledurile îi pâlpâie. Asta mă face să cred că sunt conectate şi la creier: gândire intensă, lumină multă, gândire potolită, lumină mai puţină.

Azi e luminos nevoie mare. Îmi spune conspirativ că el e „recuperator”. Adică, mă lămureşte tot el, văzând câ îl măsor din ochi şi că, probabil, gândesc în sinea mea că înălţimea nu-l recomandă pentru o astfel de periculoasă ocupaţie, lucrează la Spitalul de Recuperare. Citește în continuare →