E soi sfătos. Îi povesteşte lui Dănuţ, cârciumarul, despre suferinţele lui, că a avut bazinul rupt, picioarele, coastele, mâinile. „Nici frate-tău, Grigore, nu cred că mai are vreun os întreg, zice cârciumarul plictisit, căci câtă bătaie aţi luat voi, nu a luat nimeni în toate satele din jurul Clujului. Eu nu am mai întâlnit oameni cărăra să le placă să ia bătaie ca vouă!”.
Îşi cere voie să stea la masă. E unul din cei ce caută sămânţă de vorbă cu lumânarea, căci se aşează exact pe scaunul din faţa mea. E mic de statură. Are cap de vulpe, faţa triunghiulară, oasoasă. Salută, întinde mâna şi zice:
Mâna mică prinsă în mâna mare, tremură: pui de pasăre sub aripă. Tâmplă lângă tâmplă, mână în mână. Mâna mică urmează, ezitant, chinuit, linia dreaptă a gândului. Între gând şi mână e un geam aburit, șters încet, încet.
Glasul mic, nesigur, prins în glasul mare. „A”,”ă”, „îhî” etc., semne de punctuaţie ale ezitării. Semne de punctuaţie ale fricii. Mai multe răscruci decât drumuri. Întrebările bâzâie ca albinele, cu miile, deasupra câtorva răspunsuri. Treptat, treptat glasul mic se curăţă, se limpezeşte, cristalin, capătă amprentă, formă şi timbru. „O gândire spusă sau scrisă se numeşte propoziţie”. Prefer definiţia asta din clasele primare oricărei alteia, mai docte.
Nu ştiu dacă este alt verset din Biblie pe marginea căruia să fi curs mai multă cerneală decât versetul 18, capitolul 13, din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul. Până şi faptul că e vorba de Capitolul 13 a fost comentat în fel şi chip. Versetul sună aşa, în traducerea mitropolitului Bartolomeu: „Aici e înţelepciunea, cine are pricepere să socotească numărul Fiarei; căci e număr de om. Şi numărul ei este: şase sute saizeci şi şase.” Nu cred că mai e cazul să spun cuiva, astăzi şi copiii ştiu de pe Internet, că Fiara e răul suprem, e Antichristul. Destul să adaug că anul de naştere al Fiarei a fost calculat în fel şi chip de-a lungul vremii. Nu a scăpat nici o zi de 6 a lunii a şasea, adică iunie, din anii care au avut terminaţia în 6 ca să nu fie declarate anul, luna, ziua şi ora cele afurisite. Pe calculul acesta a crescut o întreagă literatură, numită escatologică, adică dedicată sfârșitului lumii și accesibilă doar inițiaților.
Ocupațiile firești ale țăranilor și modestele lor produse în casă au devenit subiect de Festival. Mai că aș spune Festival-festiv. La mine în sat a avut loc nu demult Festivalul silvoiței. Mă așteptam să fie un eșec. Dar la poalele unui deal, sub semnul acesta, s-au adunat câteva mii de oameni veniți din sate mai apropiate și mai depărtate și, cei mai mulți, de la oraș. Ce magnet s-o fi fiert în atât de banala silvoiță?
Aceasta e întrebarea la care încerc să-mi răspund. Dar pentru asta trebuie să încep cu începutul. Citește în continuare →
Rodica Marian, cred eu, nu a strigat niciodată. Iar dacă i s-a întâmplat să țipe prin somn, s-a trezit cu sentimentul că a făcut ceva ilegal, ceva nepermis. De altfel, poezia ei îmi confirmă bănuiala: tumultuoasă și calmă, limpede și profundă, seamănă cu un râu adânc care curge sub o folie de sticlă. „Subterane și clopote”, titlul volumului de poeme din 2001, îmi pare a defini foarte bine poezia pe care ea o scrie, căci și în culegerea aceasta de poeme (O sută și una de poezii, Editura Academiei Române, București, 2019) „clopotele” bat și vuiesc undeva în adânc, în subteranele textelor.
Știind că poeta noastră a fost o cercetătoare atentă a lexicului poeziei lui Eminescu și Blaga, dovadă stau studiile din „Dicționarul Luceafărului eminescian” (2000), „Hermeneutica sensului. Eminescu și laga” (2003), „Identitate și alteritate. Eminescu și Blaga” (2005), ori „Luceafărul. Text poetic integral” (2014), am citit cele „O sută și una de poezii” cu o răbdare necruțătoare. Citește în continuare →
„Am terminat de scris un poem”, zic. Dă farfuriile de pe masa din bucătărie la o parte, își așează capul în palme și zice: „Te rog să mi-l citești!” Îl citesc. „E foarte frumos!” zice. „Vrei să-mi dai manuscrisul ca să-l citesc eu cu vocea mea interioară?” Îl citește și din loc în loc se oprește și exclamă:„E foarte frumos! E un poem foarte bun!”. Apoi: „Aici, în versurile cinci și șase, ce ai vrut să spui?” „Nimic deosebit. Azi dimineață am ieșit pe balcon. Cerul era de un albastru desăvârșit. Dar am avut o ciudată senzație de imperfecțiune a lumii. Și atunci am avut o viziune, o imagine: am văzut o jumătate de femeie plutind deasupra orașului. Citește în continuare →
„Ieri m-am întors dintr-o croazieră pe Mediterana. Am pornit de la Roma cu un vapor american, unul uriaş, cu 14 etaje. Am fost la Neapole, Atena, Istanbul, Haifa, Rodhos, Creta, Roma”. Domnul Şerban este un om masiv, cu un impecabil bun-simţ ţărănesc. Dovadă că la o zi după ce a ajuns în ţară a simţit nevoia să bea o bere într-o cârciumă modestă, de cartier. Şi că, mi-a spus: „imediat ce am intrat în casă, m-am repezit la frigider şi am mâncat o scrijea de slănină cu ceapă verde”. Şi nu este, cu siguranţă, un om sărac. Îmi povesteşte, cu o bucurie copilărească, ce minunăţii a văzut în fiecare loc. Apoi îmi mărturiseşte că a fost şi în SUA, zece zile, după care a făcut o croazieră în Caraibe. Aştept să vină rândul unei amintiri urâte. Aştept degeaba. Domnul Ş. e cuplat pe amintiri frumoase. Citește în continuare →
Vin hoţii tineri! Suntem pregătiţi să-i întâmpinăm?
Hoţul bătrân, hoţul de veac douăzeci era şi uşor de recunoscut şi uşor de prins. El îţi băga mâna în buzunar, finuţ, în troleibuz ori intra noaptea pe fereastră cu o simplă cagulă trasă pe faţă, ca de SPP, încât în primul moment credeai că vrea să te păzească ca pe un ministru, ori cu un ciorap de nailon pe cap, care îl făcea să semene cu o fantomă. Fantomele te pot cel mult viola, în nici un caz nu ţintesc la beneficii materiale. Mă rog, mai putem adăuga la recuzită şi un cuţitoi ruginit, numai bun de plimbat pe lângă mărul lui Adam cu promisiunea că îl decortică. În filmele proaste, hoţul de veac douăzeci era şi muşchiulos, şi puţin brută. Cei mai stilaţi, cei care auziseră că există aşa ceva, purtau şi mănuşi, ca să nu li se poată lua amprentele. Eram gata să spun adio hoţilor romantici, hoţilor buni doar pentru mediul rural, găinarilor, când a început să ningă. Or, în toamnă guvernul a făcut o infuzie masivă de hoți din închisori în socieatea românească. E limpede pentru orice om întreg la minte că oamenii aceia ejectați pe porțile închisorilor nu pot hiberna sub zăpadă, așa că vor face tot posibilul să se întoarcă după gratii, la căldură și mâncare gratuite. Cum cumpărăturile de sărbători echivaleaază cu o deschidere a sezonului de vânătoare, înțeleg întru-totul apelurile la atenție pe care le face poliția pe posturile de Radio și Tv. Frigul și ninsoarea adaugă la actul hoției o notă de disperare. Oricum, hoțul eliberat de Crăciun abia apucă să colinde scurt ”O ce veste minunată”, eventual să cânte un ”La mulți ani” de Revelion, dar nu mai apucă să ciocnească ouă roșii de Paști în libertate.
Au şi cuvintele viaţa lor. Se întâmplă ca un cuvânt să stea o sută de ani în dicţionar fără să se afirme. Şi numai ce, într-o bună zi, se înalţă în aerul limbii vorbite ca un steguleţ colorat pe un catarg şi cunoaşte o scurtă perioadă de glorie. Cuvintele glorioase în vremea din urmă sunt, fără îndoială: dosar, Securitate, secret şi protocoale desecretizate, stat paralel, procuror, judecător, pestă porcină, gripă, facebook, autostradă. (În ce privește autostrada, e de spus că puterea cuvîntului de a atrage realul e tare slabă!). Observaţia de mai sus cheamă o alta, anume că, fără să ne dăm seama, cuvintele ne dirijează percepţia. Iată, un exemplu. Citește în continuare →
