Doamne ale scenei pianistice (2)

În perioada interbelică, procesul de occidentalizare a școlii românești de pian s-a orientat cu precădere către modelele germane, dominante în Europa primei jumătăți a secolului XX datorită solidității sistemelor pedagogice, precum cel de la Leipzig. Dacă în episodul anterior am evocat figuri precum Muza Ciomac, Aurelia Cionca și Cella Delavrancea – artiste care au îmbinat cariera concertistică cu activitatea didactică – atenția se îndreaptă acum către două cazuri emblematice, Constanța Erbiceanu și Florica Musicescu, pentru care pedagogia pianistică a constituit nu o alternativă, ci un scop în sine.

Trasee paralele: Constanța Erbiceanu și Florica Musicescu

Ambele muziciene au studiat și aplicat principiile lui Rudolf Maria Breithaupt al cărui tratat, intitulat Tehnica pianistică naturală (Die natürliche Klaviertechnik), a apărut în primii ani ai veacului precedent, creând atâta vâlvă și discipoli, încât este republicat (așadar utilizat) până în prezent (ultima ediție: 2021). De-a lungul vieții, ele au fost colege la Conservatorul din București, niciodată prietene, și amândouă au ales cu hotărâre să fie apelate „domnișoara”, lipsa unei familii proprii fiind suplinită de cercul strâns și fidel al discipolilor.

Originile și mediul familial al celor două profesoare – născute la Iași (Erbiceanu în 1874, Musicescu în 1887), stabilite apoi la București și crescute în familii cu contribuții deloc neglijabile în diverse domenii ale culturii române – sunt legate de fire puternice și istorii împletite. Istoricul Constantin Erbiceanu număra printre nepoatele sale o rudă prin alianță a lui Mircea Eliade. La vârsta de opt ani, fiica sa Constanța a fost înscrisă la Conservatorul din Iași, unde a studiat armonia cu Gavriil Musicescu, tatăl Floricăi, unul dintre fondatorii școlii românești de compoziție din secolul al XIX-lea. Constanța era cea mai mare dintre patru copii, iar Florica – mezina din cinci, cu surori colege și prietene ale Constanței. Numele Sofiei, una din fetele Musicescu, păstrează o anume reverberație pentru literatura română prin ambii ei fii – Ionel și Păstorel Teodoreanu.

Tânăra Erbiceanu s-a aflat printre primele fete care au absolvit liceul în Regatul României, iar după ce familia ei s-a mutat la București, a studiat pianul cu Zdislav Lubicz, polonezul aclimatizat din 1874, fost discipol al compozitorului, dirijorului și pianistului Carl Reinecke din Leipzig, către care o va îndruma pe eleva sa. Ea a frecventat în consecință instituția germană din 1893, studiind pianul cu Johannes Weidenbach și armonia cu Salomon Jadassohn. A debutat la Gewandhaus în 1897 și a primit la finalizarea studiilor în 1898 distincția ehrenvoll. O amintire caldă și entuziastă despre această perioadă se reflectă în bogata sa corespondență: „L-am ascultat pe elevul lui Liszt, Senior Eugène d’Albert, care a fost primul care a interpretat piesele imposibile ale gigantului Liszt. (…) Sunt emoționată, nu am cuvinte să exprim fericirea pe care o simt când ascult orchestra fără egal din Gewandhaus și îl văd pe Reinecke, zeul însuși, cum spun germanii, dirijând.” (Scrisoare către prietena sa, Lucia Negrescu, probabil din 1894, publicată în volumul I din Scrisori, editat de Iosif Sava, București, 1989).

Constanța Erbiceanu, pianistă la Paris (1901)

Erbiceanu a călătorit apoi la Paris pentru a-l întâlni pe Moritz Moszkowski (renumit pianist și compozitor polonez), cu care avea să devină prietenă apropiată. A susținut concerte solo și de muzică de cameră la Paris și Londra, iar în 1904 s-a stabilit la Berlin, unde s-a înscris la universitate pentru a studia muzicologia (1908–1911), asistând la cursurile lui Max Friedlaender, Oskar Fleischer, August Ferdinand Kretschmar și Heinrich Wölfflin. Urmează episodul inedit și cumva misterios al întâlnirii sale cu Max Reger la Meiningen, în ianuarie 1912. Cei doi au corespondat până la moartea compozitorului, iar Constanța Erbiceanu s-a implicat cu pasiune în promovarea muzicii lui Reger la Paris (în 1914), unde compozitorul german era aproape necunoscut. Din scrisorile pianistei, din notele pe care le-a lăsat și din mărturisirile publicate de unii dintre discipolii ei se poate observa admirația profundă pe care o nutrea pentru muzica lui Reger. Erbiceanu declara că înțelegea polifonia disonantă a compozitorului german ca pe un imn adus perfecțiunii și vedea în acest frate mai mic al lui Bach și Brahms începutul unei noi ere în muzica modernă. Este, așadar, oarecum straniu că în lunga și ilustra sa carieră de profesoară la București ea nu pare să fi promovat opera lui Reger, nici în repertoriul elevilor săi, nici în viața muzicală românească. Faptul că viața concertistică românească era în esență conservatoare și limitată la repertoriul clasic-romantic standard poate fi unul dintre motive, iar complexitatea partiturilor de cameră ale lui Reger – un altul. Oricare ar fi cauzele, scrisorile Constanței Erbiceanu abundă în referiri la compozitorul german doar în perioada 1911-1916. Ulterior, Reger pare să rămână un subiect închis și distant pentru profesoara Erbiceanu, care l-a menționat doar în confesiunile despre cariera sa anterioară, amintind de modul în care cânta Reger la pian. Probabil că ea ar fi rămas să-și continue cariera concertistică europeană dacă Primul Război Mondial nu ar fi determinat-o să se întoarcă la București și să se dedice pedagogiei, asemenea Floricăi Musicescu. Mai tânăra colegă fusese înscrisă la Conservatorul din Iași din 1902, la clasa de pian a Aspasiei Sion, care studiase la Viena și Leipzig cu Theodor Leschetizky și avea cunoștințe muzicale solide, situație nu prea obișnuită în acea perioadă, când educația locală era mai degrabă amatoricească (motiv pentru care mulți tineri porneau spre Occident la studii). Pornise spre Leipzig în 1906, pentru a studia pianul cu Robert Teichmüller, armonia cu Emil Paul și analiza muzicală cu Max Reger. Nu și-a finalizat formarea cu o diplomă, iar arhivele Conservatorului (astăzi Hochschule für Musik und Theater Felix Mendelssohn) dezvăluie motivul principal consemnat de profesorul Teichmüller: sănătatea precară, și anume apariția repetată a unei „crampe profesionale”. Atrasă de farmecul vieții muzicale franceze, Florica s-a mutat la Paris în 1910, unde a legat o prietenie durabilă cu Alfred Cortot (cu care va continua să corespondeze și să-i recomande tineri pianiști), iar încă de la începutul Primului Război Mondial s-a stabilit la București.

Florica Musicescu în anul 1907

Carierele celor două profesoare reflectă stabilizarea instituțională, apoi schimbările de structură și ingerințele politice în ceea ce astăzi este Universitatea Națională de Muzică din București. Trebuind să abandoneze o carieră pianistică, Florica Musicescu a decis rapid și inteligent să se orienteze către predare și deja în 1914 dădea lecții private de pian. În 1921 a devenit profesoară suplinitoare la catedra de pian a (pe atunci) Academiei de Muzică și Arte Dramatice din București, iar în 1924 a devenit titulară și șefă de departament, funcție pe care a păstrat-o cu o singură întrerupere: în timpul epurărilor din regimul stalinist postbelic, a fost îndepărtată de la catedră (alături de alți colegi „suspecți”) și repusă în funcție după șase luni. Motivul era probabil faptul că fusese, între 1931 și 1940, profesoara de pian a prințului moștenitor (ulterior regele Mihai I), fiind solicitată de familia regală tocmai datorită reputației sale profesionale (cum afirmă Marta Paladi, autoarea unei monografii dedicate Floricăi Musicescu, București, 2012). În 1956 i s-a acordat titlul de profesor universitar la Conservatorul Ciprian Porumbescu (noua înfățișare a instituției de învățământ superior artistic, din 1950). S-a pensionat în 1962, dar a rămas activă ca profesor consultant până la moartea sa, în 1969.

Constanța Erbiceanu s-a alăturat aceleiași instituții ca angajată temporară în 1924, a fost numită profesoară în 1926, ocupând un post permanent din 1929. Deși a fost nevoită să se retragă în 1938 din pricina unei legi privind pensiile, a continuat să dea lecții private gratuite până la sfârșitul vieții (1961), cariera sa didactică arcuindu-se pe aproape patru decenii. S-a retras (ba chiar s-a claustrat) în casa familiei din sectorul 2 al Bucureștiului (din Strada Alexandru Philippide nr. 3), construită în stil neobrâncovenesc (azi – monument istoric), unde a continuat să primească vizite de la studenți și muzicieni din întreaga lume. Silvia Șerbescu și Valentin Gheorghiu rămân probabil cei mai cunoscuți elevi ai clasei Erbiceanu.

În schimb, în ultimele decenii ale vieții, Florica Musicescu a rămas mereu implicată în viața muzicală românească și internațională, participând în jurii importante de concursuri, printre care George Enescu (1961, 1964, 1967 – când Radu Lupu a câștigat premiul I), Chopin (1960 – câștigător Maurizio Pollini), Ceaikovski (în 1962, când au triumfat Vladimir Ashkenazy și John Ogdon). În lume, numele său pătrunde în principal prin cel mai faimos elev al său, Dinu Lipatti.

[Vatra, nr. 1-2/2026, pp. 12-14]