Etichetă / Constanta Erbiceanu

de VATRA

Valentina Sandu-Dediu – Glissando și sforzando: despre muzici clasice românești ale secolului XX

Doamne ale scenei pianistice (3)

Cele două celebre profesoare de pian din București despre care am povestit în episodul precedent, deși niciodată prietene, au împărtășit aceeași afinitate pentru o metodă ce a impulsionat modernizarea școlii pianistice românești. Atât Constanța Erbiceanu, cât și Florica Musicescu au urmat cu statornicie metoda lui Rudolf Maria Breithaupt (autor al celor trei volume intitulate Die natürliche Klaviertechnik, publicate la Leipzig între 1906-1912 și retipărite în numeroase ediții până în prezent), îndeosebi în ceea ce privește libertatea brațelor, și au propagat-o – prin intermediul generațiilor de elevi – în numeroase școli românești. Deși au găsit numeroși susținători, nu au lipsit ironiile la adresa „căderile de braț” sau „intrările în pian” asupra cărora cele două pedagoge insistau cu atâta fervoare.

Citește în continuare →
de VATRA

Valentina Sandu-Dediu – Glissando și sforzando: despre muzici clasice românești ale secolului XX

Doamne ale scenei pianistice (2)

În perioada interbelică, procesul de occidentalizare a școlii românești de pian s-a orientat cu precădere către modelele germane, dominante în Europa primei jumătăți a secolului XX datorită solidității sistemelor pedagogice, precum cel de la Leipzig. Dacă în episodul anterior am evocat figuri precum Muza Ciomac, Aurelia Cionca și Cella Delavrancea – artiste care au îmbinat cariera concertistică cu activitatea didactică – atenția se îndreaptă acum către două cazuri emblematice, Constanța Erbiceanu și Florica Musicescu, pentru care pedagogia pianistică a constituit nu o alternativă, ci un scop în sine.

Trasee paralele: Constanța Erbiceanu și Florica Musicescu

Citește în continuare →
de VATRA

Valentina Sandu-Dediu – Glissando și sforzando: despre muzici clasice românești ale secolului XX (5)

5. Discipoli români ai lui Max Reger: Mihail Jora și Constanța Erbiceanu

Dacă cineva ar încerca să cântărească influențele germane și franceze în muzica românească, s-ar lovi mai întâi de melanjul subtil și de impulsurile reciproce dintre cele două filoane occidentale — în ciuda protestelor naționaliste, de o parte și de alta. Nu e vorba, așadar, de o competiție sau o întâietate, ci mai curând de un fir al conexiunilor, grăitor pentru identitatea muzicală românească. Cel mai potrivit este să privim aceste legături în relația maestru–discipol, mai ales în perioada în care mulți tineri muzicieni români plecau la Leipzig pentru a-și desăvârși studiile. Îl voi urmări pentru început pe Mihail Jora (1891-1971), alăturând muzica sa celei a profesorului său de compoziţie, Max Reger (1873-1916).

Citește în continuare →