După cum ne-a obișnuit deja de ceva vreme, realitatea românească de dreapta se cuprinde periodic pe sine în gândirea de stânga. Pare a fi o etapă necesară, din punct de vedere dialectic și nu numai, pentru a se lepăda de vechile ei forme înainte de a se înveșmânta în unele noi. De la culmea tranziției postcomuniste în Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu (Cartier, 2008) la Epoca Traian Băsescu. România în 2004-2014 (Tact, 2014), a venit acum rândul lungii decade 2014-2025 să se reflecte în oglinda teoretică a intelighenției noastre mai mult sau mai puțin radicale.

Drept e că – după cum admit autorii înșiși și după cum sugerează și semnul de întrebare din titlu – periodizarea efectivă folosită în Epoca Klaus Iohannis? România între 2014 și 2025 (Tact, 2025, coord. Mihnea Bâlici, Anca Bîrnoiu, Veronica Lazăr, Catrinel Rădoi, Vali Stan și prescurtat de aici înainte ca EKI) este deseori infidelă identității de brand a cărții. Studiile strânse în volum abordează fenomene economice, politice, sociale sau culturale vaste ce nu pot fi discutate în afara unor dinamici mai ample care transcend – atât dintr-un unghi istoric, cât și geografic – hotarele celor două mandate prezidențiale recente. Mai mult, așa cum rezultă în general din demersul contributorilor, nici nu prea putem vorbi de o epocă propriu-zisă, iar dacă am putea, fostul nostru președinte – personificarea pasivității mute – nu prea e definitoriu pentru ea. Așa-zisa „epocă Iohannis” e de fapt prinsă în – și definită de – agenți și structuri globale al căror flux poartă în mod inexorabil România de-a lungul tristului marș al istoriei universale, trasă neputincioasă de curenții în mijlocul cărora a plonjat. Căci, trebuie recunoscut, e vorba de structuri în care societatea noastră s-a inserat de bună voie sau cel puțin fără a genera cine știe ce rezistență internă. Însă, ca în sistemele deiste din care dumnezeu se retrage după impulsul inițial dat universului, tot așa agența națională se disipează, cedând locul mecanismelor supranaționale în care s-a integrat. Astfel, în vreme ce „epoca Băsescu” a reprezentat perioada desăvârșirii viguroase a tranziției, în era Iohannis am devenit în sfârșit o țară oarecum „ca afară” – în comuniune deplină cu zeul Capital – fără a fi nevoiți să facem, „ca afară”, rușinoase compromisuri social-democratice. De fapt, fără a fi nevoiți să facem nimic în afară de a nu înota împotriva curentului. De parcă am fi avut de ales. Evident că nu am întâmpinat dificultăți și ne-am descurcat de minune.

Pe de altă parte, după cum mărturiseau coordonatorii la lansarea din Cluj, cartea s-a născut dintr-o memă, o poantă după Epoca Traian Băsescu. Probabil nu întâmplător coperta îl înfățișează pe Iohannis ca o combinație de Withered Wojack cu Traumatized Mr. Incredible. Iar dacă realitatea nu se potrivește cu mema, cu atât mai rău pentru realitate. Epoca Iohannis e sintagma care s-a impus. De altfel, volumul însuși poate fi privit drept un produs specific ultimilor zece ani. Nu putea apărea decât în epoca lui Klaus. Cercetarea românească, mai ales cea socio-umană, a recuperat în mod considerabil în acest interval decalajele față de cercetarea vestică de top, integrându-se prin cele câteva centre universitare performante – în rețelele globale ale producției de cunoaștere. O carte ca asta nu ar fi fost posibilă înaintea epocii KWI. Și nici nu a fost posibilă, avem dovada: dispunem, din fericire, de raportul asupra preistoriei lui Iohannis – Epoca Traian Băsescu – a cărui replică se dorește a fi volumul curent. În primul rând că Băsescu are dimensiuni considerabil reduse (318 pagini mici) față de semi-doorstopper-ul din 2025 (514 pagini mari). Apoi, în comparație cu studiile din cartea de față, cel puțin jumătate din textele din 2014 (foarte bune, de altfel, cu nimic mai prejos decât cele din EKI) par mai degrabă editoriale, eseuri impresionistice sau intervenții gazetărești – cam ca recenzia asta, de ce să mint? – decât articole de cercetare riguroasă contemporană. De notat totuși că doi din colaboratorii actualului volum – Costi Rogozanu și Cosmin Cercel – au publicat și în celălalt, iar Cercel semnează articolul cel mai antrenant din carte, amintind de timpurile în care se scria mai puțin arid, deci mai puțin academic; dar recuperează și devine actual grație numărului mare de autocitări, conducând detașat la acest capitol. Partea bună e că ceea ce cărții îi lipsește într-un loc e imediat acoperit în alt loc. Textele se completează reciproc și neajunsurile sau cel puțin aspectele mai puțin discutate ale unora, își găsesc – cu o mare excepție, cum vom vedea mai jos – rezolvarea în altele și, astfel, volumul chiar merită privit ca o totalitate. Iar așa cum spiritul epocii noastre recente se cunoaște pe sine în EKI, tot așa cartea însăși ajunge la conștiința sa de sine în capitolul introductiv (și cel mai lung) semnat de aproape toți coordonatorii săi.

Epocă vine de la epoché – care vine de la epécho: a reține, a suspenda, a opri, a apuca și a conține – ceva ce poate fi cuprins într-un act mental unitar, dacă ni se permit astfel de aroganțe etimologice. Autorii nu vor să suspende însă judecata cu privire la epoca Iohannis, dimpotrivă. Conștiința de sine este acea parte a adevărului fără de care nici restul nu ar fi adevărat. Iar adevărul „peroadei” Iohannis e Călin Georgescu – asta susțin, pe scurt, autorii în Introducere. Odată cu inserția – atât cât a putut, desigur – în lanțurile capitaliste și circuitele academice globale, România s-a inserat și în internaționala neofascistă. Bineînțeles că, parte a unui fenomen global, ascensiunea culturală și politică a extremei drepte nu poate fi pusă în întregime în cârca lui Iohannis sau a contextului său strict românesc. Catalizatorul ei nu foarte îndepărtat a fost criza financiară din 2008, urmată de reverberațiile ei mondiale, inclusiv, în România, stilul original băsist de gestionare a recesiunii (vezi contribuția lui Vladimir Borțun). Cu toate acestea, putem urmări refracția istoriei universale în spațiul românesc, căci – nu-i așa? – fiecare țară are partea sa de cer fascist. Sintetizând analiza politică a extremei drepte (apud. Borțun) cu analiza sa economică (apud. Cornel Ban), putem consemna trei mari factori care stau la baza succesului neofascist:

  1. Lupta intra-clasă: conflictul dintre capitalul național și cel multinațional, soldat cu vulnerabilizarea primului;

  2. Lupta inter-clasă: conflictul dintre stat și cetățeni, soldat cu austeritate. De notat însă că statul reprezintă capitalul în genere, iar cei doi poli politici principali (naționalist-ultraconservator și liberal-neocon), reprezentând fracțiunile majore ale capitalului (național, respectiv internațional) ce se luptă pentru acapararea statului, sunt în acord cvasi unanim în privința austerității (Simion făcea pe durul lăudându-se că dă afară 500k bugetari);

  3. Pandemia: mai mult decât catalizatorul imediat al ascensiunii extremei drepte, a fost un amplificator; nu doar al luptelor inter și intra-clasă ci și, în mod direct, al ideologiilor reacționare; odată cu pandemia capitalul internațional intră și el în criză, acest din urmă detaliu fiind indispensabil pentru ascensiunea mișcării neofasciste.

Accentul pe care volumul îl pune asupra pandemiei ca factor principal al renașterii neofasciste e demn de toată lauda, dat fiind că în discursul public general se pare că nimeni nu își mai aduce aminte de pandemie în afară de negaționiștii ei. Pornind de la factorii universal valabili ai extremei drepte se poate decela și specificul său național: fascismul periferic, cum e și cel românesc, se constituie ca armată de rezervă a capitalului. Ei i se alătură și acea parte disperată – fără perspective de a se mai reintegra vreodată în relațiile de muncă – a armatei de rezervă a muncii.

Tot cu specificul național al popularității extremei drepte se ocupă și Adina Marincea și Ana Țăranu în articolul lor. Ele arată cum insurgența neolegionară care se manifestă de la pandemie încoace, culminând cu toată tevatura din jurul alegerilor anulate, reprezintă corpul fructifer al unui miceliu cultural răspândit de ceva vreme de-a lungul societății românești: o cultură oficială și neoficială care, de-a lungul deceniilor, a dezvoltat – asta dacă nu cumva le-a avut de la bun început și nu le-a reprimat niciodată – simpatii neofasciste sau cel puțin o înaltă toleranță la ele; o țară în care instituții publice (universități, școli, biblioteci) poartă numele unor gânditori, ideologi sau simpatizanți legionari și fasciști (precum Goga, Eliade, Vulcănescu, Blaga etc.), unde străzi din multiple orașe au fost denumite (în anii ’90 și început de 2000) după Ion Antonescu; ce să mai vorbim de manifestațiile și evenimentele de spălare și legitimare prin cult și cultură a neolegionarilor (ca sfinți ai închisorilor, rezistență anticomunistă sau socratism balcanic viz. Țuțea). Fără a neglija nuanțele, autoarele accentuează dialectica dintre dreapta extremă și centru (tot mai extrem și el), mișcarea prin care dreapta tinde către centru și centrul tinde către dreapta. Cum spuneam, fără a pierde nuanțele: deși cele două laturi politice se apropie, se întrepătrund și se facilitează reciproc, nu putem vorbi de o identitate abstractă, nedialectică a lor; altfel n-am face decât să producem încă o falsă echivalență, imaginea în oglindă a falselor echivalențe centriste (extrema stânga=extrema dreaptă) și fasciste (centru=extrema stânga). Însă explicațiile ce recurg la „narațiuni”, așa cum apar la Marincea și Țăranu (și la alții), sunt susceptibile la critică atâta vreme cât se limitează numai la aspectul discursiv. Lăsând la o parte conotațiile conspirative – de tip „narațiunile Kremlinului” care reduc ideologia la propagandă și sugerează scenariul unor complotiști care, ei și doar ei, au descoperit sosul secret al propagandei – obiecția principală la adresa genului de abordare bazat exclusiv pe „narațiune” ar fi că riscă să piardă din vedere faptul că ideologia nu înseamnă doar discurs, ci și investiție libidinală, pe bază materială, în obiecte fantasmatice. Din fericire, alte contribuții din EKI (cum ar fi cea a lui Gabriel Troc) ating, cel puțin în treacăt, dimensiunea psihopolitică din spatele ideologiilor. Dinamica ascensiunii neofascismului e urmărită în diverse domenii, de la agricultură (Ștefan Voicu & Elena-Daniel Ana amintind de proletarizarea, deci declasarea micilor producători, de unde apetența lor pentru extrema dreaptă, vezi pp. 138, 140, dar și de politicile naționaliste soft ale PSD care au contribuit la ascensiunea AUR, vezi pp. 146-7), la politici de gen (Sorana Constantinescu, Carina Puiu & Tudorina Mihai), religie (Simion Pop), presă (Costi Rogozanu), drept (Cosmin Cercel), imigrație (Maria-Luiza Apostolescu, Andrei Constantin Gudu, Oana Mateescu, Ioana Simina Popescu & Ioana-Roxana Rotaru), emigrație (Gabriel Troc), tranziția verde (Anna Iosif, Mihai Iacob & Vlad Bejinariu) sau sărăcie (Dana Domșodi & Anca Bîrnoiu).

Dacă neofascismul reprezintă, cum spuneam, ciuperca unei rețele miceliene cu adânci rădăcini în cultura română, atunci gestul anulării alegerilor e echivalentul îndepărtării cu lingurița a mucegaiului de pe suprafața borcanului cu zacuscă sperând că restul mai poate fi salvat. În schimb, reușita anulării alegerilor rezidă în faptul de a fi confirmat cu asupra de măsură vechiul adevăr potrivit căruia politica internă e identică politicii externe (și viceversa). Astfel ajungem la articolul lui Marius Ghincea demn de a ridica sprâncene, semne de întrebare și sprâncene în formă de semne de întrebare. Poziția lui Ghincea este una care cu indulgență poate fi caracterizată drept žižekiană: avem nevoie de mai mult NATO (p. 307). Scris într-un stil aparent descriptiv, articolul lui comportă poziții pro-imperialiste clare exprimate în tonuri de regret la adresa lipsei de ambiție și inițiativă euro-atlantică a statului român, a conformismului și aversiunii sale față de risc (sic!), condamnând în final „eșecul” politicii externe în mandatul Iohannis. Mai că ni-l face simpatic. Am devenit proactivi abia la final, anulând alegeri, însă era deja prea târziu, fiind defazați în raport cu valul MAGA (p. 308). Aflăm, pe deasupra, că tocmai cumințenia noastră imperialistă cuplată cu subfinanțarea politicii externe a condus la dezvoltarea extremei drepte (p. 314). Ca o paranteză, printre costurile umane ale războaielor din Afganistan și Irak Ghincea numără numai soldații români, nu și civilii țărilor invadate și ocupate (p. 306), iar în privința genocidului din Gaza aflăm că statul român a dat dovadă de „prudență” (p. 309). Ceea ce Ghincea nu ia însă în calcul, e că surplusul euro-atlantic, după cum putem vedea în zilele noastre, nu exclude deloc desființarea de facto a NATO, care pare acum un instrument de-a dreptul constrângător pentru imperialismul occidental, o haină care i-a rămas mică în urma unui puseu excesiv de creștere.

Politica externă e altminteri singurul subiect din EKI ce are parte de două tratamente distincte, Ruxandra Ivan având și ea o contribuție pe tema asta unde încearcă să contrabalanseze entuziasmul dezabuzat al lui Ghincea (care visa disperat la o Românie pe post de mini-putere militară regională), oferind o perspectivă mai echilibrată. Dar și Ivan – după ce la început critică politica externă română tip „remorcă” (bandwaggoning) potrivit căreia, complexați și fără discuții, ne punem spășiți la coada hegemonului (p. 321) – în concluzie se resemnează realist (p. 337): militarizare să fie, primim, dar să fie eficientă și să nu se taie de la statul social (p. 330). Desigur, realistă e doar prima parte, militarizarea; cea de-a doua, care speră că acest lucru se poate face fără austeritate, mai păstrează încă unele reminiscențe utopice social-imperialiste. Dar, în orice caz, Ivan e muuuuult mai OK decât Ghincea și, spre marele ei merit, textul său marchează singurul loc din carte (făcând abstracție de Cronologia anonimă) în care genocidul din Gaza e numit și deci denunțat ca atare.

De ce a fost necesar articolul lui Ghincea în economia cărții având în vedere că oricum mai are unul – despre serviciile de intelligence, fiind singurul autor cu două texte în EKI – și externele puteau rămâne pe mâna Ruxandrei Ivan? Probabil e o scăpare din cauza compromisului pe care coordonatorii mărturisesc că l-au încheiat cu unele „puncte de vedere mai moderate dacă asta presupune deschiderea unui dialog util. Din acest motiv, contribuțiile de aici vin cu instrumente din zona științelor sociale și cu o atenție sporită asupra aspectelor empirice și istorice. Contrabalansăm argumentul «tehnocrat» cu unul pragmatic: trebuie să știm despre ce vorbim înainte să criticăm” (p. 13). Însă nu e clar ce aduce în plus moderația, unde e dialogul și de ce științele sociale și cele istorice sunt automat asociate cu compromisul? Ca și cum radicalismul criticii s-ar sfărma automat la contactul ceva mai empiric cu realitatea. E adevărat că nu putem critica fără a ști despre ce vorbim, însă și reciproca e valabilă: nu putem ști nimic înainte să criticăm. Pe de altă parte, partea moderată, împăcată cu principiul realității, este și cea de care are nevoie în cele din urmă spiritul epocii pentru a ajunge la conștiința de sine, în sensul în care ea este cea care consfințește realitatea, fixând-o ca rațională. Ca și cum prima dată trebuie să abordăm pozitivul, empiricul și, deci, să ne reconciliem cu realitatea, iar abia apoi putem da curs și negativului și, deci, principiului plăcerii.

Dar atunci ce este de făcut? Să refuzăm, pentru început, să înțelegem? Conștiința de sine este nu doar epoca sa cuprinsă în gândire, ci și autolegitimarea ei. Înțelegerea justifică realitatea existentă, binecuvântând statu quo-ul. În Introducere coordonatorii scriu, pe bună dreptate, ca stânga progresistă e absentă politic. Dar tocmai de aceea ea poate emite certificatul legal al epocii. Epoca Iohannis ajunge la conștiința de sine prin intermediul intelighenției progresiste. Ea are nevoie de stânga pentru a se înțelege pe sine. Or, dacă înțelegerea survine abia la amurg, ca ultim act al unei realități istorice în disoluție, atunci înseamnă că stânga joacă totuși un rol esențial: ca în mema cu Heidi care împinge căruciorul în prăpastie cu tot cu pacient. Deși coordonatorii se declară nehotărâți în privința asta, se poate deduce, din însăși existența volumului, că epoca pe care o studiază și la care reflectă s-a terminat. Nu s-ar cuveni atunci oare ca stânga să refuze să devină instrumentul înțelegerii de sine a unei epoci neprietenoase? Să spună „pas” raționalizării realului? Să nu accepte statu quo-ul (inter)imperialist? În plus, în condițiile prăbușirii în abis – domeniu în care nu se poate „progresa” decât în jos, spre niveluri nebănuite de barbarie –, trebuie avut mare grijă ce înțelegi, cărei etape îi pui punct, ca nu care cumva să contribui în mod decisiv – prin însuși actul înțelegerii – la regresul general. Spiritul absolut – după cum arată Marx în Sfînta familie (Opere, vol. 2., 1958, pp. 95-96.) – survine post-festum, la finele unui proces istoric la care nu contribuie deloc. Înțelegerea nu este deci o forță materială, însă neînțelegerea poate că este – forța materială a stagnării, împiedicând rezolvarea procesului și progresia spre o nouă epocă. Sapere aude era sloganul iluminismului. E necesar ca teoria critică să vină cu altul. Epocii barbariei trebuie să îi refuzăm conștiința de sine. A înțelege în mod pozitiv barbaria reprezintă cel mai mare compromis pe care îl poți face cu ea. Trebuie să avem mare atenție la ce ne gândim deoarece acel ceva ne folosește pentru a se gândi pe sine. Dar, în momentul în care devenim conștienți de asta, e deja prea târziu, deoarece lucrul la care ne gândeam a devenit, prin noi înșine, conștient de el însuși; iar, odată ce s-a folosit cu succes de noi, ne poate arunca liniștit la lada de gunoi a istoriei.

[Vatra, nr. 1-2/2026, pp. 43-45]