Chiar dacă sunt nemuritor, tot pot muri. Pentru că nu sunt veșnic. Dar nu voi fi trecător pentru totdeauna, mi-a spus un pescar pe care l-am întâlnit mai sus de Aranca, în lunca Mureșului. Tocmai scotea cu cântarul un avat cât piciorul. De douăzeci și patru de ani îl aștepta. L-am lăsat în bucuria lui și am plecat. Apoi l-am auzit înjurând și blestemând. Și plângând. A scăpat peștele-n apă. A fost nemuritor preț de câteva secunde. Asta știu doar eu, cel care scriu, el nu, și nici nu cred că l-ar fi interesat acest aspect.

Peste o săptămână, la cimitirul de la Semlac, la înmormântarea lui au fost doar popa, o vecină bătrână și Mitu groparul, un țigan acordeonist. Ploua mărunt și insistent, toamna își proptea vremea morții în stolurile de ciori care ciuguleau ultimele lumini din ochii lui octombrie. Gardul cimitirului e din sârmă ghimpată, casa groparului stă să fie înghițită de noroaie. Popa, jigărit și flegmatic, duhnea a rachiu acru și n-avea sutana pe el. Ținea cădelnița ca pe un buzdugan, de zici că acuși face iureș cu ea. Ploua și ploua. De pe chelia rozalie apa i se scurgea în ochi, apoi în gură, iar el se scurgea de pe picioare în sine, în raclă, în vidul de plumb din cer, în moartea mortului parcă. Pe cizmele-i de cauciuc mai mari cu două numere, se prinsese noroiul ca pe șenilele buldozerului. Abia se târa, nu știai dacă groapa-i pentru el sau pentru mortul mort. La groapă au mai fost și copiii șânterului, amândoi retarzi. Ciufuliți, pistruiați, murdari, tot timpul mocicoși în jurul gurii, aproape știrbi. Rânjet blajin și tâmp, bale de un cot și privire goală. Din nicăieri în nimic și înapoi. Acordeonul lui Miti storcea din rugina zilei lacrimile nevărsate ale lumii pentru decedat. Magistral de trist, magistral de mocirlos, și plânsul ar plânge.  Popa n-a ținut predică. Doar s-a tăcut în ploaie. Echipa din infernul imediat a dispărut apoi, încet și teleghidat, în amurgul negru. Doar țiganul i-a zis răposatului: e ultima dată când ai murit.

Vino cu mine sus, în pădure, să-ți arăt unde sălășluim atunci când ne dezbrăcăm de piele și de noi. Vino să-ți cunoști fratele și sosia. Să-ți vezi inima de apoi. Acolo stă gol propriul tău tu. Acolo sus, între pini. Acolo-s mai mulți Ilini.

Nu întreba cine ne-a murit, așa, pe jumătate, când ne-a născut. Cine ne-a furat din noi când ne-a făcut. Chiar dacă ar exista răspunsul, ar fi doar unul dintre o mie. Poate ai crezut că inima ta e o doamnă. Nu e, de la bun început a fost doar toamnă, doar toamnă. De aia îmbătrânești așa de abrupt. Și nu poți să dormi în lumea asta. Hai cu mine, sus, în pădure, să-i vezi pe toți cei care ți-au rămas datori cu o viață și cu un vin. Să vezi că tu ești propriul tău amin.

În vis, propria ta viață visează că ești altcineva, cineva care i-ar conveni să fii. Trezirea e moartea. Și ea durează toată viața.

Atunci l-am întâlnim pentru prima oară. Nu m-aș fi gândit că, după ce vom petrece câteva ore împreună în decurs de câteva zile, nu-l voi mai revedea vreodată, dar că mă va urmări toată viața. De fapt, eu îl voi căuta, nu mă va bântui el.

Aveam vreo paisprezece ani, era înainte de 1989. Începeam, ușor, să mă fecioresc. Adică mă năpădeau filosofiile vieții, înainte de faza cu fetele. El să fi avut vreo șapte – opt anișori. Nu-i știam numele nici atunci. Bălai și ondulat la păr, cu pistrui răzleți pe un nas perfect arhetipal, nici ascuțit, nici borcănat, pomeți ca niște caise în pârg. Ochi albaștri, limpezi, ca Ochiul Beiului, cu tente verzui la asfințit, gene încovrigate, cât pensula de zugrav. Eu băteam pe strada Iris ultimele mingi adolescentine cu derbedeii de la blocul turn 31 de pe Șagului, ultimul lap tenis pe betonul desenat cu cretă roșie. Am luat o pauză și am aprins țigara, un LM cu inscripție albastră lângă filtru. Toamna-și făcea în mine sute de halte în care-mi voi adăsta haiduceala tuturor anotimpurilor care nu-s ale mele în următorii patruzeci de ani. A venit și s-a așezat lângă mine. Va trebui să-i dau un nume, aici, în carte. Căci mi-a fost la capătul minții toată viața, fără să știu că este el, mi-a fost popas în insomnia-mi de o viață fără să știu că-i el, mi-a fost înger și călău în toată avalanșa asta de ani în care nu știam dacă-s om sau neom, osândit sau norocos, renegat sau ales. Sau, pur și simplu, nimic din toate acestea. Aveam cotul drept julit, cu urme de asfalt și bitum pe el. Dureri mari, că e prospătură. Arde și frige, cu tot cu frison. S-a așezat lângă mine, zâmbind. Un zâmbet care nu degaja nici lingușeală nici miștocăreală, nici de supunere, nici de superioritate. Acel zâmbet nu avea veselia infantilității, nici sobrietatea maturității. Doar frumusețe. Și pace. În același timp era și tonic.

— De ce fumezi? – m-a întrebat de zici că discută cu mine a mia oară.

Fix de un puști dornic să fie băgat în seamă am nevoie acum, de unu care fuge de făcut temele, dar nici de mă-sa și tac-su n-are chef.

— Că am o vârstă, că se cade – îi răspund extrem de încântat de calmul din glasului meu, un calm foarte cool, de băiat trecut deja prin meandrele vieții de cartier.

— Mi se pare aiurea să fumezi. Te doare? – îmi atinse ușor pielea din jurul cotului julit. Avea vocea limpede, mă lovise-n inimă instant. Ca apa vie, care n-a cunoscut vreodată vreo strangulare sau îmbuteliere. 

— Ei, mă doare pe dracu, mă doare-n cot – am replicat cu o voce metalică, de Charles Bronson, și am tras ultimul fum din țigara care se sufocase deja la filtru. Ceilalți derbedei mă strigau să continuăm jocul. Atingerea copilului mi-a alinat durerea la cot, ca-n poveștile cu minuni. Am răcnit la băieții cu mingea:

— Haplea, adă-mi o țuică de la tac-tu!

— Ești singurul om pe care-l doare-n cot când e lovit în cot – îmi aruncă puștiul râzând. M-a luat de după umeri, camaraderește, bărbătește, însă cu gingășie, fără scuturături. Râsul lui avea prospețimea unei lubenițe reci scoase din fântână în miezul de august al pustei. Doamne, ce-aș da să-l mai întâlnesc odată în viața asta!

— Și ce faci cu cotu? – mă întrebă serios, ca un medic.

— Aștept tăria, ce să fac.

— O să pui țuică pe rană?

— Evident că nu. O s-o beau.

Eram mândru de mine. Nu puneam tăria pe rană, ci o beam. Tăria mea consta în a bea tăria, ca un bărbat, fără schimonoseli.

Băieții cu mingea urlau „hai, mă, sârbule, hai fraiere, că-i 2:2!”.

N-am mai jucat fotbal, am rămas de vorbă cu puștiul. M-a întrebat care-i viața mea și de ce-s trist. Cum să fiu trist? Musteam de energie ca un vulcan, erupeam de o sută de ori pe zi, eram de nestăvilit, în toate. Picioarele și mâinile îmi mergeau ca gura și gura ca ele. Zburam în continuu, rădeam în calea mea și viața și moartea, deși n-aveam habar de niciuna. Eram un nechez de om, cum să fiu trist?!

— Mie mi se pare că ești trist. Nu fi trist. Ești un om așa de bun.

— Da de unde știi tu că-s bun?

— Așa știu eu – zicea ca pentru el, cu privirea aruncată ca un pod peste timp în zarea de beton, spre depozitul de sticle de bere, lapte și apă minerală din piața Doina.

Ne-am strâns mâna în semn de prietenie. Nu mi s-a prezentat, nici nu m-a întrebat care e numele meu, ever.

Doamne, ce-aș da să-l mai întâlnesc o dată în viața asta.

În timp ce scriu asta în bucătărie, Păpădioara spală vasele, tocmai au plecat de la noi Adrianele. Babeți și Bitang. E 27 iulie 2025. Pe youtube e „Ghost riders in the sky” de Higwaymen. Willie Nelson începe în forță. Pe la mijloc, piesa îi zice cowboyului: „Dacă nu te vei schimba, vei goni pe veci cireada diavolului pe cerul ăsta fără de sfârșit fără să o prinzi”. Adică schimbă-ți viața plină de belele. De riscuri. De fărădelege. De nebunie. De nerăspundere în fața nimănui, nici măcar în fața ta. Sau – ia-ți osânda ca pe un dar.

Pe frigider e un păienjenuc. Mic și prost, fâșneț. Cu greu l-am prins și l-am dus afară, l-am pus pe motocicletă, poate o să-i fie bine pe ea. Pe youtube merge Springsteen, „Dancing in the dark”. Am fost la concert acum, în iunjie, la Milano, și anul trecut, la Madrid. Belea, belea, be-lea! Mircea Mihăieș m-a bolânzit de cap cu el, acu douăzeci de ani. Păpădioara face pireu de cartofi și gângurește prin casă. Ce tihnă, ce rost.

Ar trebui să-i dau un nume acestui băiat bălai, care era acea entitate pe care ți-o scoate viața în cale ca să te devii. Să te naști. Să te accepți și să te mustri, să te ierți și să te reinventezi. Să-ți făurești din ființa ta un liber arbitru căruia nici măcar tu nu-i datorezi socoteală. Un înfrânt a cărei inimă a învins doar frica dar nu și sinele ei. Un erou a cărei moarte a fost în zadar chiar și în timpul vieții.  O să-i spun Copilul fără Nume.

Ne-am mai întâlnit de câteva ori în toamna lui 1987 sau 1988. Băieții și-au mutat fotbalul la blocul verde. Pe Copilul fără Nume îl găseam pe înserate pe înalta bordură de beton al blocului turn roșu nr 31, lângă treptele acelea de ciment care urcau, lângă garaje, spre intrarea în scară. Mă aștepta. Și eu îl așteptam și speram să fie acolo. Nimic mai confortabil decât el, nimic mai moale și mai cald. Îi povesteam despre fata pe care o iubesc și dirigul pe care-l urăsc. Față de genul acesta de povești manifesta un dezinteres vădit, avea privirea ațintită în gol, nici nu mă auzea. Apoi îi vorbeam despre Zagor, un erou din benzile desenate sârbești de pe filieră italiană, care trăia în pădurile Philadelphiei în mijlocul secolului XIX și se lupta pentru dreptatea indienilor amerindieni. I-am spus că în desele-i încercări de viață și moarte în ritualurile magice, Zagor avea viziuni cu Marele Spirit al indienilor, Kiki Manitou, care i se înfățișa sub chipul unui copil, în vârstă de zece ani, călare pe un bizon. Că de el își lua puterea, din neprihănirea lui, și din Vakan, energia divină. Aici mă asculta atent și interesat, însă nu cu fascinația care ar trebui să ți-o dea naivitatea vârstei. Nu mă întrerupea niciodată, nu punea întrebări pe parcurs. Doar zâmbea discret, înțelegător, de parcă era în cunoștință de cauză. Încântat a fost de hoinăreala-mi de explorator al pustei și al crângurilor Mureșului, pe care le cutreieram cu cei doi câini-lup ai mei, de asfințiturile de pe calea ferată și de plajele marelui râu, izolate în spațiu și timp. După ce se asigura că am terminat de povestit, ca nu cumva să mă întrerupă, îmi zicea, simplu și blajin, fără patos, fără emfază:

— Acum trebuie să plec.

Nu tu că ne vedem mâine, nu tu că mi-a părut bine, nu tu nimic.

— Da tu unde locuiești? Stai cu mama și cu tata? Cu bunica?

— Mai încolo, după blocuri. Dincolo.

Acest „după blocuri” îmi suna ca peste mări și țări. Nu exista un anume „după blocuri”, căci după blocuri erau tot blocuri, în vasta întindere a zonei Piața Doina, Ciuperca, Generală 2 și Generală 13, str. Hebe, Musicescu sau înapoi, spre cartierul Dâmbovița. Nu mi-a răspuns niciodată dacă stă cu mama și cu tata sau cu bunica. La întrebarea asta doar apleca ochii și devenea distant și calculat. N-am insistat. Însă l-am urmărit odată. L-am pierdut între străzile Ariadna și Letea, zici că șoim s-a făcut.

Nu mi-a cerut nimic niciodată. Un leu, o înghețată, o bomboană, un cowboy sau indian de plastic, un pumn de semințe. Nu l-am învățat nimic – nici jocul de cărți 66, nici table, nici șah, nici cum să facă duble cu mingea, nici cum să dea cu pumnul la plex, într-un adversar mai mare, nimic. Însă el mi-a dăruit, în pragul adolescenței mele, fără să miște vreun deget, învățăturile pe care le-am uitat instant când am pășit în tinerețe și de care îmi aduc aminte fix acum, la cincizeci de ani. N-am avut timp de ele în viața asta. De răbdare, ascultare, înțelegere. Înțelepciune. Profunzime. Modestie. Iertare. Devenire. Nu, cui îi trebuie toate acestea în tinerețe, în care tu ești doar filtrul iar viața e țigara din care tot tu trebuie să tragi până te arzi la buză și la degete, până te explodezi de atâtea ori încât propria-ți dezamorsare va fi într-o zi singura condiție a vieții.  

Dacia 1100 de pe strada Iris era deja ninsă cu galbenul violent al ultimelor frunze de noiembrie. Vișinie și cu roțile dezumflate de când mă știu, părea un sarcofag ce adăpostea în ea copilăria cu armele de mult depuse. Copilul fără Nume a venit la fel ca vara, în pantaloni scurți și tricou.

— Nu ți-e frig așa?!, l-am întrebat, rușinat că-s în geacă și blugi, friguros în fața unui țânc.

— Nu. Frigul e doar o senzație cu care trebuie să ne obișnuim.

Mi-a venit să-l iau la mișto cu răspunsul ăsta, însă relația noastră nu presupunea niciun fel de dume sau zâzanie. Nu-i eram superior pentru că eram mai mare-n ani. Și nici el mie inferior pentru că era doar copil. La ultimele câteva întâlniri am cam tăcut, amândoi, ne-am bălăngănit picioarele și ne uitam undeva spre un cer îndepărtat din care-mi voi face peste zece ani câmp de arat cu plugul nebuniei.

— Știi că în viața mea n-am văzut un om așa de bun ca tine, știi? – mi-a zis, în bunu-i obicei, fără patos. Privirea lui mi-a furnicat șira spinării. Parcă mi-a spălat păcatele pe care pe atunci nu știam că le aveam deja. M-a dus înapoi în lichidul amniotic și în același timp după ziua-mi de apoi, pe tărâmul veșnic. Însă am rămas calm și brav:

— Da ce-am făcut să fiu așa de bun? – i-am trecut mâna prin părul de grîu din mătase și am tras tras, important, un fum din LM-ul cu litere albastre pe hârtie.

— Acum trebuie să plec.

Ceva îmi spunea că nu mai vine. O pustiire mi-a măturat ființa. Frig și scrum.

Ochii lui, ochii. Nicio strânsoare de mână, nicio despărțire oficială, nicio promisiune, nu tu urale. Doar ochii aceia în care abia acum îmi dau seama ce văzusem eu atunci. Ochii Copilului fără Nume au văzut toată viața mea înainte de a-l întâlni și apoi restul ei. Au văzut și moartea mea și drumul meu postum, încotro mă duc și unde voi ajunge. Și au fost tot timpul limpezi, cu tristeți line și rotunde, cu veselie și curaj. O mângâiere. Fără urmă de nebunie, fără scântei, fără demaraje. În privirea lui am văzut ce a văzut el. Că mă duc într-un loc bun. Că moartea nu mă va omorî. Ochii ăia, incredibil!

Chiar dacă sunt nemuritor în viața asta, tot pot muri. Pentru că nu sunt veșnic. Dar nu voi fi trecător pentru totdeauna.

Da, aștept tăria.

Copilul uriaș al betoanelor din anii ʼ80

Abia acuma-mi dau seama că niciodată nu m-am gândit la Copilul Fără Nume când îmi trăgeam viața în venă la sat. Eternitatea vacanțelor avea o anume strâmtețe mentală, adică n-ai aveai nevoie de minte. Doar de spirit. Timpul îți aparținea, spațiul la fel. Mintea n-ave căutări, n-avea întrebări. Oboseala sfântă după o zi în pustă îți garanta că noaptea va fi doar un prag spre încă o nemurire în ziua-ți de mâine. Copilul Fără Nume-mi jupuia dorul de el doar în oraș, în Timișoara mea cu sufletul ei de cartier din beton.

Ca să aibă certificat de băiat de beton, un fel de brevet spiritual fără patentare oficială, băiatul de la oraș din vremea comunismului trebuia să treacă de timpuriu anumite teste în materie de comportament urban. Unul era să ții ușa de tramvai blocată cu umărul și să fumezi pe scările lui, povestit magistral de SorinSunshine. Și, evident, să circuli fără bilet, cu riscul asumat. Altul – să mergi măcar o stație cocoțat pe cârligul vagonului din spate, mai cu seamă pe porțiunile cu curbe. Faci țurțuri de frică la cur. Apoi, să te ții doar cu o mână de bara din autobuz, veșnic dejghinată, de pe trepte, cu tot cu ghiozdanul în spate. Să reziști așa două-trei stații, pe timp de iarnă, cu fața biciuită de vânt, și cu pericolul ca bara să cedeze. Dacă nu bara, s-ar putea să-ți cedeze mâna. Asta se făcea la vârsta la care încă nu eram pentru țigări. Și nu te gândești că deja e 8 fără 10 și n-o să ai timp să copiezi tema la mate. Să treci Bega înghețată. Să sari în ea de pe Podul 16, în picioare. Și, obligatoriu, să ai cheia de apartament la gât.

Pentru cei de la blocurile turn de pe Șagului mai era un test: să prinzi autobuzul 33 care acuși ajunge la stația de la Arta Textilă, pe care-l vezi de la geamul etajului doi în timp ce cobori scările. Trebuia să zbori peste cele două etaje. Ieși, alergi și-l prinzi. Mi-a ieșit o singură dată, a rămas victoria vieții. Sentimentul n-a fost egalat nici la 35 de ani, când am făcut Veneția – Timișoara cu motocicleta într-o singură zi, cu pasager și bagaje.

Apoi, să ajungi pe scări la etajul zece înaintea liftului, când porniți deodată. Mi-a reușit la 16 ani. Am crezut că o să crăp de la efort. Doar că, înainte de a se opri, liftul are un hop, o întârziere de două-trei secunde, care-ți dă avantaj. Tot la lift – să stai nepanicat în el o oră pe întuneric dacă ai nimerit ca fix atunci să se ia curentul. Și, testul cel mai mare pentru madăfacării mici de la bloc: să blochezi liftul între etaje, să deschizi ușa, și să te strecori din el în scara blocului. Din interior, ușa nu se putea deschide, decât cu riscul maxim: să-ți vâri mâinile sub piedica aia cu bilă rotundă din cauciuc, doar că în orice clipă cineva putea să cheme liftul și acesta să pornească.

Sau să încaleci balustrada din casa scării, îmbrăcată în cauciuc verde sau albastru, și să-ți dai drumul pe ea până jos, cu spatele, fără să-ți ia pantalonii sau palmele foc și fără să-ți prinzi picioarele în grilaje. Și, obligatori, să ai cheia de apartament la gât.

Să intri în boxa întunecată – de regulă, lipsea becul și colcăia de șobolani. La fel, să nu-ți fie frică de șobolanii de la imensele tomberoane de fier din cartier. În fața blocului jucam „Flori, fete, filme și băieți”, dar și fotbal, băncile erau pe post de porți. De pe geamul de la subsol a țâșnit un șobolan enorm, i-am tras un picior. S-a prins cu gura de papucul meu, îl fluturam în aer, ceilalți copii țipau și râdeau, nicicum să dea drumul. Sentimentul de groază n-a fost egalat nici la 36 de ani când am intrat cu motocicleta în Mureș și ea a dispărut deodată de sub mine, doar coarnele i se mai vedeau de sub apă.

Să cobori, în timp ce nu era curent pe străzi, în gropanele imense cu noroi, ciment și fier-beton de la Arta Textilă pe când se turna fundația pentru linia tramvaiului 9 și să te cațări înapoi fără ajutor. Îți ieșea din a zecea încercare, că patinai și alunecai în jos cu un kil de noroi zgrunțuros per picior.

Astăzi, ca să fiu madăfacăr trebuie să fiu zen, adică să fac patruzeci de minute cu mașina până la Muzeul Satului și să fiu cool. Să nu-njur nesimțiții, să fiu atent la babele care trec pe roșu în locuri fără zebră și în plină avalanșă de mașini, să tolerez viteza melcului și nesemnalizările mămicilor în trafic, somnul altora la semaforul verde, coloanele interminabile, staționarea oricui oricând oriunde pe avarii pentru orice, pierderea vremii aiurea și arsul gazului degeaba, scurgerea vieții la canal. Nu mi-a ieșit niciodată, nu-s madăfacăr deloc în vremurile astea, în marele oraș, care mi-a rămas mic. La urma urmei, și eu mi-am rămas mic. Mă duc până la ai mei, să fac o întrecere cu liftul, pe scări, până la etajul 9.

Când am ajuns la etajul 7, Copilul Fără Nume mi-a zâmbit în minte. Așa cum o făcea el, blajin și înțelegător, ca un tată cu rol de frate. 

Mi-am adus aminte că încă aștept tăria aia din 1988. Nu pentru rana de la cot, și nici pentru cele de mult cicatrizate, ci pentru cele viitoare.

[Vatra, nr. 1-2/2026, pp. 126-128]