Prima premieră a stagiunii 2025-2026 a Trupei „Harag György” de la Teatrul de Nord din Satu Mare a fost Șoapte din umbră de Tiago Rodrigues, în regia lui Bocsárdi László și dramatizarea lui Dálnoky Réka, care a avut loc în seara zilei de 14 noiembrie 2025. Tiago Rodrigues este actor, regizor, scriitor, dramaturg, producător portughez și, din 2022, director al Festivalului de la Avignon. Activ în teatrul independent el a fost numit director la Teatro Nacional „D. Maria II” din Lisabona (între 2015-2021), unde atenția i-a fost atrasă de Cristina Vidal, sufleoza trupei timp de treizeci și nouă de ani. Ca un gest de recunoștință a ceea ce, spunea el, reprezintă „memoria teatrului”, i-a dedicat acest text. Piesa a avut premiera absolută pe 7 iulie 2017, în Franța.

Spațiul scenic este conceput de colaboratorul constant și fidel al regizorului, scenograful Bartha József. El folosește  ingenios trei trape ale scenei, care vor mări suprafața de joc. Două reflectoare răsturnate, o mașină de fum, un pian, un stativ pentru costume și câteva scaune completează atmosfera. În acest cadru intim își spune povestea Doamna Sufleor, o persoană aflată mereu în umbră și de aceea îmbrăcată într-un costum negru compact, pentru a fi cât mai puțin vizibilă (costume foarte inspirate: Szőke Zsuzsi).  Ea poartă pe umeri povara „memoriei teatrului” din care își fac apariția chipurile personajelor atâtor și atâtor piese, ale căror cuvinte au fost șoptite actorilor, de-a lungul anilor. Directorul-regizor îi propune un lucru neobișnuit: să urce pe scenă, în lumina reflectoarelor (light-design: Bányai Tamás) și să-și depene amintirile. Aflăm că a ajuns pentru prima oară în teatru la vârsta de cinci ani, adusă acolo de mătușa ei, casieră a teatrului. A fost acceptată la repetiții de Doamna în verde, Directoarea teatrului, al cărei destin trist ni-l va face cunoscut cu sensibilitate și implicare. Amintirile ei se împletesc armonios cu scene din piese clasice: Dinis și Isabel de António Patricio, Avarul de Molière, Trei surori de Cehov, Antigona de Sofocle, Bérénice de Racine. Întinsă pe catafalc, Isabel este înconjurată de Bufonul/Nebun, de Servitoare și de Dinis. Situația dramatic-tragică se răstoarnă  în comic, umorul rezultând din rememorarea plină de haz a întâmplărilor din timpul repetițiilor, când interpretul lui Dinis, nestăpânind rolul, aștepta mereu șoapta din cușca sufleorului, ba chiar indicațiile de mișcare în scenă. Pe nesimțite, Dinis intră apoi în pielea avarului Harpagon. Și aici, problema rolului neînvățat duce la situații dintre cele mai amuzante. „Îmbrăcat” în penele zburătoare ale unei perne sfâșiate, Harpagon ne ia martori – acuzându-ne în același timp – la furtul averii, care e căutată peste tot. Trecerile între piese/personaje se fac imperceptibil. Așa se ajunge la cele Trei surori, unde Verșinin este iubit nu doar de Mașa, ci și de Olga. Sora mai mare  soarbe cuvintele de pe buzele colonelului, cu venerația cu care coana Efimița îl asculta pe Conul Leonida. Scena despărțirii dintre Mașa și Verșinin are ceva din sfâșierea a două trupuri atât de unite, încât desprinderea lor provoacă, parcă, o rană  sângerândă. La finalul scenei, Kulîghin, impasibil, își ia soția pe un umăr și o cară liniștit acasă, reluând existența anostă. Fragmentul de un profund tragism dintre Antigona, Ismena și Creon are parte, și el, de un contrapunct comic. Una din trapele scenei lasă la vedere bătaia dintre cele două surori cu mâini înfipte în păr, învălmășeală de picioare dezgolite și obraji plezniți cu generozitate. Spre finele spectacolului, într-o acțiune de un profund dramatism, peste replicile Bérénicei se suprapun cuvintele din viață ale Doctorului / iubitului Directoarei, care, cu mult tact îi atrage atenția asupra gravității bolii de care suferă și de care se va stinge. Doamna sufleor rememorează cum maldărul de flori de la cimitir a fost îngrămădit în cabina ei de la teatru. 

Ca omagiu la împlinirea a 75 de ani, rolul Doamnei sufleor i s-a încredințat Doamnei Teatrului din Satu Mare, Méhes Kati. Interpretarea ei are un firesc și o naturalețe ieșite de comun. Ea ne face părtași ai întâmplărilor pe un ton de o sinceritate și un realism colocvial, ce impresionează. Ceea ce povestește, vocea, intonația, aparțin registrului vieții de zi cu zi. Cu o mențiune: viul răzbate din fiecare silabă purtând cu el amprenta unei trăiri autentice. Directorul lui Szabó János Szilárd este un ins cu părul vâlvoi și privirea împătimită de teatru. Dar și profund pătrunsă de respectul ce-l poartă acestei slujitoare ateatrului și a memoriei lui. Tinerețea lui se înclină, plină de considerație, în fața celei pe care o cheamă, pentru prima oară, la rampă.

Moldován Blanka are de dus multe roluri. Este Directoarea în rochie verde, este Isabel în costum de epocă, este Olga în rochie moale de catifea, este Antigona, este Bérénice, care părăsește scena pe un foarte izbutit fragment de dans flamenco (mișcare scenică: Szabó Franciska, compozitor: Bakk-Dávid László).  Ceea ce unește eroinele – și este ilustrat cu prisosință de actriță – este forța lor dezlănțuită. Toate sunt personaje puternice, impunătoare, dar, în cele din urmă, învinse de boala, căreia nu i se poate face față. Cu toate acestea, actrița reușește, printr-o dozare perfectă a efectelor, să dea o notă de învingătoare, celei învinse.

Multe roluri are de întrupat și Nagy Csongor. Este impunător în Regele Dinis în armură, cu coiful acoperindu-i fața, dar deîndată ce viziera este înlăturată, apare întreaga slăbiciune a omului; interpretul nu-și învață rolul și mișcarea, încurcându-se, repetând fraze. Pe Harpagon îl joacă cu multă credință și seriozitate, rezultatul fiind un comic de cea mai bună calitate. Verșinin al lui este pătruns de patima îndrăgostitului fără speranță. Toate ipostazele și toate rolurile  stau mărturie a paletei extrem de largi pe care actorul se mișcă: de la tragicul cel mai profund la comicul nebunesc, totul îi este la îndemână. Și totul interpretat cu brio. 

Nagy Csongor este Bufonul/Nebunul. Rolul lui de mică întindere rămâne în memorie prin plasticitatea interpretării și pofta de joc. Încercarea de a ușura tristețea și suferința prin giumbușlucurile comice îi reușește pe deplin.

În Kulîghin și Creon, Diószegi Attila arată neclintirea de stâncă a personajelor  în abordarea suferinței omenești care-l înconjoară, cea a Mașei, respectiv, cea a Antigonei. Impasibil, el trece peste chinurile lor cu greutatea unui colos nepăsător, neîncercat de sentimentalisme ieftine. Cu o fața impasibilă îi spune Olgăi: „Las-o să plângă”, când aceasta încearcă să potolească suspinele sfâșietoare ale Mașei. Budizsa Evelyn imprimă Mașei fragilitatea trestiei bătută de vânt, aplecându-se sub îngrozitoarea și imposibila iubire pentru Verșinin. În Ismena dezvăluie o altă fațetă a talentului, ținând piept cu semeție impetuoasei ei surori, actrița reușind performanța de a reuni în făptura ei delicată, laturi atât de contrare.

Omagiul adus sufleuzei ce-și amintește este transpus în premieră absolută în limba maghiară pe scena sătmăreană în viziunea regizorală a lui Bocsárdi László. Aflat la a cincea colaborare cu trupa – după Comedia erorilor de Shakespeare (premiera: 5 februarie 2017), Scapin după Molière (premiera: 17 mai 2019), Romulus cel Mare de Friedrich Dürrenmatt (premiera: 17 septembrie 2021) și Amphitryon de Heinrich von Kleist (premiera: 24 noiembrie 2023) – regizorul dedică acest spectacol lui Veres Edit, regizor tehnic al Teatrului din Sfântu Gheorghe de mai bine de trei decenii. Și iată cum prin acest spectacol asistăm la o triplă manifestare de recunoștință: în fața unei Doamne sufleor, în fața unei actrițe, în fața unui regizor tehnic dedicat. Este o demonstrație a profundei înțelegeri a naturii umane, pe care Bocsárdi László o manifestă în toate montările sale.

[Vatra, nr. 1-2/2026, pp. 152-153]