Etichetă / Alexandru Zub

de VATRA

Sorin Antohi – Alexandru Zub și Grupul de la Iași

Pe 12 octombrie 2024, Alexandru Zub a împlinit 90 de ani. Din februarie 2022, la început provizoriu, pentru a beneficia de liniște și îngrijire după un moment de cumpănă din februarie 2020 care fusese depășit destul de repede din punct de vedere medical, dar încă îi marca existența, s-a retras la Văratec, la Centrul rezidențial pentru bătrâni „Cuvioasa Nazaria”, o combinație fericită între un spital și o mănăstire. Așa cum mi-a spus chiar atunci la telefon Mihai Dorin, cel care s-a ocupat, cu ajutorul Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, de transferul vechiului nostru prieten și mentor dintr-un spital privat ieșean (care ar putea fi descris mai bine cu termenul francez informal mouroir) și de instalarea lui la Văratec, Alexandru Zub a început să redevină cel pe care-l știam imediat ce a urcat în ambulanță. A început să vorbească de proiecte intelectuale și profesionale, deschizând seria cu unul care ne implica pe amândoi: un volum care să continue cartea noastră de convorbiri: Oglinzi retrovizoare. Istorie, memorie și morală în România (Polirom, 2002).1 Mai ales din pricina mea, dar și fiindcă forțele interlocutorului meu au început să slăbească, acest al doilea volum nu s-a împlinit încă, dar mai are șanse: am numeroase înregistrări video realizate la Văratec în câteva rânduri (unele cu telefonul meu mobil), cele mai multe au fost transcrise de Mona Antohi, iar câteva fragmente au și apărut (v. Alexandru Zub, Sorin Antohi, „O convorbire la Văratec”, Vatra, nr. 7-8/2024, pp. 22-25). Oricum, filmele realizate profesional în martie2023 de Cristian Irimia și Viorel Dorel Ifrime (cu ajutorul unui vechi prieten de la Tîrgu-Neamț, Silviu Stern, și al unuia mai nou, Vasile Nica, prin bunele oficii ale Maicii Filumena Păduraru) se găsesc pe YouTube în seria Idei în Agora (ediția LXXII), împreună cu un film făcut la Iași pe 10 noiembrie 2023, în care vorbesc despre Cantemir împreună cu Alexandru Zub și Ștefan Lemny în aceeași serie (ediția LXXXV).

Citește în continuare →
de VATRA

Alexandru Zub și Sorin Antohi – O convorbire la Văratec

Pentru un nou Festschrift dedicat lui Alexandru Zub, care împlinește 90 de ani pe 12 octombrie 2024, aveam două opțiuni: să scriu un text analitic despre opera sau să transcriu un nou episod din dialogul nostru început în toamna lui 1981. Texte în care evocarea și analiza se susțin reciproc am mai publicat. Cele mai multe episoade ale convorbirii noastre de aproape 43 de ani (niciodată întreruptă, fiindcă și perioadele în care nu putem vorbi fac parte din ea) au rămas numai în memoria noastră, dar unele s-au păstrat și în corespondență, înregistrări audio (cele de dinainte de 1989, fără voia noastră) și video.

Citește în continuare →
de VATRA

Sorin Antohi – Alexandru Zub: fuziunea vieții cu opera

La începutul lui 2004, regretatul Vasile Lica, de care m-am apropiat grație vocației domnului Alexandru Zub de a-i face pe prietenii lui prieteni între ei – învingând astfel vocația românească a dezbinării –, mi-a cerut un text despre mentorul nostru comun, care primea titlul de doctor honoris causa al Universității „Dunărea de Jos” din Galați. Acceptând invitația, am știut că voi sfârși prin a scrie un ditiramb. Nici stilul meu, analitic și critic, nici delicatețea omagiatului, care merge până la rezerva absolută, nu mai contau, fiindcă o laudatio, asemeni contribuției la un Festschrift, are tocmai rostul și tropologia potrivite pentru exprimarea francă (adică directă și liberă) a admirației, îndatorării și afecțiunii. Ambele sunt forme ale discursului epidictic, desigur, așa cum au fost ele definite de Aristotel: comunicate în cadru festiv, conving pe cei deja convinși. Luate în serios, însă, nu sunt antifrastice exerciții ipocrite (oratoria ceremonială include, fățiș sau nu, aprecieri și sentimente negative), ci dimpotrivă. Fără asemenea gesturi, multe din gândurile noastre ar trebui să aștepte alte prilejuri, de regulă tardive. Cum știm cu toții, unul din năravurile noastre este acela de a-i ridica în slăvi pe cei care nu merită (discursul epidictic cuprinde astfel și vorbirea fără convingere, eventual ascunzând adevăratele convingeri, neconvingătoare, pentru cei care oricum nu pot fi convinși; ajungem aproape de ketman-ul șiit observat de Gobineau și reteoretizat pentru lumea comunistă de Czesław Miłosz), dar iubesc și chiar comandă hagiografii. Psalmodiem în limbă de lemn la parastase (laice sau nu, ante- sau post-mortem), dar tăcem între aniversări/comemorări, ne uităm ori ne vorbim de rău pe la spate personalitățile și binefăcătorii, ne regretăm cu ranchiună exaltările ocazionale, chiar nesolicitate ori primite stoic. O cultură națională și o viață academică ajunse la maturitate se recunosc însă și prin buna economie a sentimentelor morale, de la cordialitate la solidaritate, de la recunoaștere și recunoștință la esprit de corps și spirit critic.

Citește în continuare →