La începutul lui 2004, regretatul Vasile Lica, de care m-am apropiat grație vocației domnului Alexandru Zub de a-i face pe prietenii lui prieteni între ei – învingând astfel vocația românească a dezbinării –, mi-a cerut un text despre mentorul nostru comun, care primea titlul de doctor honoris causa al Universității „Dunărea de Jos” din Galați. Acceptând invitația, am știut că voi sfârși prin a scrie un ditiramb. Nici stilul meu, analitic și critic, nici delicatețea omagiatului, care merge până la rezerva absolută, nu mai contau, fiindcă o laudatio, asemeni contribuției la un Festschrift, are tocmai rostul și tropologia potrivite pentru exprimarea francă (adică directă și liberă) a admirației, îndatorării și afecțiunii. Ambele sunt forme ale discursului epidictic, desigur, așa cum au fost ele definite de Aristotel: comunicate în cadru festiv, conving pe cei deja convinși. Luate în serios, însă, nu sunt antifrastice exerciții ipocrite (oratoria ceremonială include, fățiș sau nu, aprecieri și sentimente negative), ci dimpotrivă. Fără asemenea gesturi, multe din gândurile noastre ar trebui să aștepte alte prilejuri, de regulă tardive. Cum știm cu toții, unul din năravurile noastre este acela de a-i ridica în slăvi pe cei care nu merită (discursul epidictic cuprinde astfel și vorbirea fără convingere, eventual ascunzând adevăratele convingeri, neconvingătoare, pentru cei care oricum nu pot fi convinși; ajungem aproape de ketman-ul șiit observat de Gobineau și reteoretizat pentru lumea comunistă de Czesław Miłosz), dar iubesc și chiar comandă hagiografii. Psalmodiem în limbă de lemn la parastase (laice sau nu, ante- sau post-mortem), dar tăcem între aniversări/comemorări, ne uităm ori ne vorbim de rău pe la spate personalitățile și binefăcătorii, ne regretăm cu ranchiună exaltările ocazionale, chiar nesolicitate ori primite stoic. O cultură națională și o viață academică ajunse la maturitate se recunosc însă și prin buna economie a sentimentelor morale, de la cordialitate la solidaritate, de la recunoaștere și recunoștință la esprit de corps și spirit critic.

Nu mi-ar fi trecut vreodată prin minte să devin istoric în alt domeniu decât cel al ideilor, în special moderne și occidentale, dacă nu-l întâlneam pe domnul Zub. Eram interesat de istorie, nu doar de teoria ei, pe care o legam de ansamblul științelor umane și de cadrul mai larg al întregii epistemologii (fiind deschis și spre științele zise exacte), eram pasionat de istoricitatea tuturor entităților și fenomenelor (inclusiv a celor aparent eterne și imuabile), dar mă țineam la distanță de mediul istoricilor români. Mai exact: aveam multă prețuire pentru clasicii istoriografiei naționale, pe care i-am citit aproape integral de timpuriu și îi recitesc până azi (mă inspiră și atunci când nu mă conving), admiram mai mulți istorici contemporani (unora am avut norocul de a le fi prezentat apoi de domnul Zub; cu unii, din toate generațiile, sunt ori am fost prieten), dar nu puteam gusta scrisul istoric prea strâns legat de ideologie și politică (indiferent de orientare), despărțit de cultură și de reflecție, lipsit de stil și stângaci argumentat (de regulă prin aserțiuni « susținute » doar prin forme rudimentare de pozitivism). Grație domnului Zub, m-am apropiat profesional de istoria României, ba chiar am ajuns la proiecte care, și datorită admirației pentru el (voiam să-i pun pe masă un opus magnum, dacă nu mai multe), dar în primul rând din pricina unui hybris în întregime al meu, au devenit nu doar prea ambițioase, ci absolut himerice. Spun toate astea nu pentru a-i pune în seamă sărbătoritului neîmplinirile unui discipol care a eșuat și a dezamăgit  (în ciuda exemplului, presiunilor și povețelor magistrului), ci pentru a reaminti că domnul Zub a exercitat un magisteriu interdisciplinar – pe cât de informal, pe atât de formativ –, de care au profitat de-a lungul anilor specialiști din cele mai diverse domenii.¹ Acest magisteriu se sprijinea pe mai multe înzestrări și decizii reflectate, între care: o curiozitate intelectuală, culturală și artistică fără limite, alimentată de lecturi avide, slujită de o memorie prodigioasă și antrenată, căreia i se adaugă ceea ce informaticienii numeau „memorie auxiliară”, o borgesiană Bibliotecă Babel: nenumăratele fișe, însemnări, tăieturi de ziar, extrase, cărți etc. dispuse de-a lungul deceniilor pe suprafețe tot mai întinse și la înălțimi tot mai inaccesibile, debordând limitările fizice cunoscute, ridicându-se spre absolut, punând în scenă umilința benedictină a neobositului bibliotecar-autor-cititor.

Cu domnul Zub și puțini alții formați după Al Doilea Război Mondial, enciclopedismul românesc, ilustrat de polihistori ca Nicolae Milescu, Dimitrie Cantemir, unii corifei ai Școlii Ardelene, Eminescu, Hașdeu, Iorga, Pârvan, Eliade, Noica (fără a-i numi pe diletanții fantaști de tip Odobescu și Nicolae Densușianu, animați de același spirit) a traversat deceniile comuniste și a putut rodi, inspirându-i pe cei capabili să continue, fie și modest, acest „mare lanț al Ființei”. Adăugând exemplului personal, cu atât mai prețios cu cât devenea tot mai rar în România, o tenace campanie pedagogică în care etnopedagogia și micropedagogia se împletesc, domnul Zub a cheltuit o enormă energie pentru a-i învăța pe alții – între patru ochi, în săli arhipline, la microfonul posturilor de radio, pe micul ecran din 1990 încoace, prin voluminoasa lui publicistică intelectuală, academică și civică. Pentru cine cunoaște opera savantă a domnului Zub, va rămâne mereu o enigmă cum a fost cu putință ca „efigia cărturarului” și a liderului academic să se completeze atât de fericit cu efigiile mentorului, „spectatorului angajat”, publicistului, protectorului, directorului de conștiințe, prietenului, confidentului. Ceva din vocația sacerdoțiului, către care copilul și adolescentul Alexandru Zub înclinau, s-a păstrat esențial în persoana maturului Alexandru Zub și luminează puternic în anii senectuții sale. Deși secular, magisteriul său de câteva decenii ține de spiritual și chiar de sacru, ori cel puțin de „focul sacru”.²

Am explorat unele dintre aceste dimensiuni ale personalității domnului Zub în cartea noastră de convorbiri, Oglinzi retrovizoare. Istorie, memorie și morală în România, mult recenzată, încă actuală (Iași, Polirom, 2002; accesibilă acum gratuit online). Distinsul meu interlocutor de atunci a făcut aproape tot ce i-a stat în putință pentru a se retrage în demna sa reținere (atât de puțin înțeleasă) chiar și în fața celor mai directe ori chiar provocatoare întrebări. Se cuvine să mă opresc foarte succint asupra lecțiilor acelei discreții.

La începutul cărții, domnul Zub a răspuns relativ volubil, poate fiindcă autoportretul său era în mare măsură portretul generic al atâtor savanți români ridicați din mediul rural, astăzi din nefericire aproape exclus din circuitul vital numit îndeobște „circulația elitelor”. În condiții atât de vitrege, așadar, „biruit-au gândul”: aceasta este lecția posibilului, care poate fi administrată tuturor. Urmând firul vieții excepționale a protagonistului, am atins apoi perioada carcerală, pe care o cunoșteam din nenumărate relatări anterioare. Deodată, reticența domnului Zub s-a dovedit mai tare decât insistențele mele. Poate fiindcă el, ca puțini alții, a ales să depășească senin, zâmbind iertător și acuzând mai ales implicit, acele episoade traumatice, deopotrivă disperate, eroice și omenești. Aceasta era lecția eroicului fără voie, pe care până și bravii ezită s-o propage: puțini dintre noi am fi rezistat cu aceeași îndârjire și demnitate, destui am clacat mult prea ușor. Oricum, puțini ar fi reușit să ia totul de la capăt după șase ani de pușcărie comunistă, mereu privit ostil de oficialitate și niciodată răsfățat de cei din jur, rareori înțeles în sfera adevărului său, deși admirat de mulți ca un fel de fenomen al naturii. M-am gândit adesea că omul acesta, puternic în forul său interior, dar fragil în sfera publică până la mizantropie, care a trăit mereu sub un imperativ categoric de sorginte și rigoare kantiene, nu a dorit să ne pună în față o oglindă prea crudă, fiindcă nici democrația postcomunistă, cu toate iluziile sale postistorice, nu ne-a izbăvit de păcatele inerente naturii umane, ci numai le-a lipsit de alibiuri și justificări.

În partea finală a volumului amintit, pe măsură ce eu, exasperat deja de tăcerile și de eufemismele domnului Zub, vorbeam tot mai mult și îl îmboldeam tot mai ultimativ, interlocutorul meu a devenit tot mai eliptic și mai conciliant în privința ansamblului istoriografiei românești. Deși nu s-a dat în lături de la unele aprecieri critice, domnul Zub a insistat asupra coeziunii breslei, asupra vastului program de muncă rămas de la înaintași, asupra proiectelor noastre și asupra formării celor care ne vor urma. Frustrarea mea progresivă, bazată și pe convorbiri private de două decenii, în care domnul Zub se arătase adesea sever cu alții (deși mereu mai puțin sever decât cu sine!), a cedat mai târziu în fața acestei atitudini nobile, care privilegiază îndemnul și exemplul propriu, lăsând altora detaliile și gâlcevile. Lecția pe care până și un rebel ca mine o desprinde din acest episod este tulburătoare: primatul optimismului atotbiruitor, deși mereu contrazis de mersul și gura lumii, al stoicismului profesat și trăit, al încrederii neclintite în triumful Binelui, Adevărului și Frumosului.

De-a lungul unei perioade de peste trei decenii, începând chiar din ziua în care Luca Pițu m-a dus prima dată în legendarul birou, continuând cu anii în care devenisem un asiduu vizitator al Institutului de Istorie și Arheologie „A.D. Xenopol”, apoi angajat al Institutului (în colectivul de Istoria Culturii, condus de domnul Zub, unde lucram alături de Ștefan Lemny și Dumitru Ivănescu), apoi un fel de fiu spiritual risipitor, am avut norocul de a ajunge apropiat de domnul Zub, poate mai apropiat decât au fost mulți, chiar și atunci când ne vedeam rar. Deși foarte diferiți prin temperamente și biografii, realizări și eșecuri, lecturi și interese, înzestrări și pasiuni, ne-am întâlnit mereu în ceea ce am avut mai de preț fiecare: enciclopedismul, patriotismul (al meu, mai cosmopolit, dialoghează uneori polemic cu al său, mai naționalist), idealismul, stoicismul. Am fost deci martorul privilegiat a peste trei decenii dintr-o viață și o operă care acum au atins zenitul. Când l-am cunoscut, Alexandru Zub avea 47 de ani, eu împlinisem 24. Astăzi, când am aproape 57 de ani, mă uit înapoi cu multă căldură nostalgică la acea întâlnire improbabilă, ca și la strânsa noastră relație, poate și mai implauzibilă, dar lungă aproape cât o viață de om. În numele acestei relații am simțit că trebuia să depun o mărturie, prin ce-am scris aici, prin ce-am fixat în cartea de convorbiri, prin câteva alte, prea puține și prea scurte texte. Desigur, niciunul dintre noi nu eram în 1981 ceea ce am devenit fiecare între timp. Dar cred că ne-am întâlnit de la început, ne-am recunoscut – cum ar spune Platon și Noica – sub semnul unamunian a ceea ce voiam să fim. (Iorga a spus ceva asemănător despre țări și culturi, contestând apartenența României la Balcani: o țară nu aparține locului în care se întâmplă să fie, ci aceluia către care se uită – în cazul României, Occidentul.). Din fericire, în timp ce eu voi rămâne o frumoasă promisiune neonorată (în mai multe sensuri), Alexandru Zub și-a împlinit destinul. A făcut-o cumva împotriva propriei firi și a propriei vieți, nu doar împotriva Istoriei. A făcut-o printr-o chinuitoare alchimie tragică, asumată până la seninătate (deși cred că domnul Zub nu s-a născut stoic, el pare să fi devenit astfel printr-o incredibilă asceză, cu accente de automortificare). Tocmai din această alchimie a rezultat fuziunea vieții cu opera.

Pentru toate cele de mai sus și pentru toate cele care vor rămâne pentru totdeauna numai între el și mine, am ales acest titlu: Alexandru Zub, sau fuziunea vieții cu opera. O fuziune petrecută mai ales supt vremi, dar care s-a dovedit, într-un orizont stoic, mai tare decât ele.

(Budapesta, 23 februarie 2004 – versiunea inițială a primei părți; Iași-București, iunie-iulie 2014 – versiunea finală)

Post-Scriptum, 27 martie 2022: Reiau aici pentru un public intelectual mai larg un text apărut (cu excepția unui paragraf) în volumul coordonat de Gheorghe Cliveti, Clio în oglindiri de sine. Academicianului Alexandru Zub. Omagiu (Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2014, pp. 123-137). Între timp, lucrurile s-au schimbat, dar substanța textului rămâne valabilă. Domnul Zub trăiește de pe 27 martie 2020 la Văratec, iar biblioteca și arhiva lui au fost donate Bibliotecii Mitropoliei Moldovei și Bucovinei „Dumitru Stăniloae”. Sperăm să publicăm o nouă carte în 2023, având ca nucleu convorbirile noastre de la Văratec.

______________

1 Am evocat această experiență în cartea mea de convorbiri cu Alexandru Zub, menționată și discutată mai  jos. Două formule fericite, complementare, îl descriu pe domnul Zub așa cum ne apărea atunci (în anii optzeci ai secolului trecut, astăzi acoperiți de uitare și, chiar mai rău, de reconstrucții partizane): „uzina vie”, respectiv „cafeaua la Zub”. Sintagmele au fost lansate în presa studențească ieșeană de Mihai Dinu Gheorghiu, respectiv Liviu Antonesei. Ambii au dat mai recent portrete al mentorului nostru informal, mereu cordial și primitor, adesea cald, gata să sară în ajutor – cu o carte, un sfat, o recomandare către persoane și instituții etc. Am fost mereu stupefiat să aflu că alții îl considerau distant, arogant, chiar ostil; ar fi o bună temă pentru un studiu al înțelegerii, practicării și reproducerii rutinelor sociale, chiar pentru o analiză mai generală a sociabilității românești.  Asemenea neînțelegeri culturale și antropologice au izbucnit dramatic mai ales în perioada 2006-2007, când Alexandru Zub a fost vehement contestat (până la acuzații de fraudă), dincolo de orice inevitabil conflict intergenerațional ori paricid simbolic, de către unii dintre colaboratorii și discipolii săi tineri. Acest regretabil episod, care mi s-a părut la început rezolvabil printr-o bună mediere între părți, a fost singurul în stare să-l clatine pe domnul Zub, în ciuda stoicismului său (care, la vârste mai fragile, îl ajutase să-și învingă temnicerii, apoi să triumfe asupra celorlalte vicisitudini ale unei vieți greu încercate). Pentru imaginea și influența domnului Zub în anii optzeci, cel puțin în mediul tinerilor intelectuali din epocă, v. Mihai Dinu Gheorghiu, „Un «personaj»: Al. Zub”, in Gabriel Bădărău, Leonid Boicu și Lucian Nastasă, coord., Istoria ca lectură a lumii. Profesorului Alexandru Zub la împlinirea vârstei de 60 de ani, Iași, 1994, pp. 23-24; Liviu Antonesei, „Pe urmele cărturarului, pe urmele cărturarilor” prefață la Alexandru Zub, Pe urmele lui Vasile Pârvan, [ediția a doua], București, Editura Institutului Cultural Român, 2005, pp. V-XVI. Între altele, Liviu Antonesei a pus negru pe alb un gând al multora dintre cei care-l cunosc pe domnul Zub: modelul Vasile Pârvan. Eu aș merge mai departe, dincolo de evidentele afinități elective, dincolo de asumarea de către încă tânărul Zub a unei efigii pârvaniene – mai exact, a liniei care-i unește pe cei doi mari istorici sub semnul stoicismului lui Marcus Aurelius –, dincolo de comuna lor așezare sub semnul spiritualității moderniste din primele decenii ale secolului trecut, o paradigmă al cărei centru, la noi și la alții, a fost „sentimentul tragic al vieții”. Și aș conchide, cu formula lui Borges, că Alexandru Zub și-a creat în bună măsură precursorii, astfel încât pe unii nu ni-i mai putem imagina decât așa cum i-am cunoscut ori redescoperit prin bibliograful, biograful, exegetul, editorul, monograful lor. Dintre istorici, aceștia sunt în special Mihail Kogălniceanu, A.D. Xenopol, N. Iorga, Vasile Pârvan, precum și toate școlile și curentele istoriografiei noastre, de la cronicari la Cantemir, de la latiniștii ardeleni la romanticii pașoptiști, de la junimism și școala critică la criticism și întreaga istoriografie interbelică (nu numai istoristă). Mai mult: prin reconstrucția documentară și analitică a istoriografiei noastre oferită în mii de pagini de Alexandru Zub, însăși istoria României se poate citi și înțelege mai bine, din evidentul motiv că accesul nostru la trecut nu e direct, ci mediat de discursul istoric.

² Nu avem o monografie Alexandru Zub. Ea nu va fi o întreprindere ușoară. Mai întâi, trebuie parcursă enorma sa producție tipărită: aproape 9.000 de pagini numai în cărțile tipărite până în 1989, alte mii în acești din urmă 25 de ani (excluzând republicările duble ori multiple, precum și reeditările, totalul paginilor de carte e de cel puțin 10.000); nenumărate articole, capitole, interviuri (unele substanțiale) și conferințe (tran)scrise încă risipite în periodice, volume colective; texte liminare pentru cărțile altora, recenzii etc.. Apoi corpusul se cere completat: trebuie culese, transcrise, editate și adnotate conferințele și alocuțiunile (nenumărate și ele!) păstrate ca înregistrări audio/audio-video. Autorul monografiei ar trebui să poată analiza scrieri din mai multe domenii (istoria istoriografiei, istoria culturii, teoria și metodologia istoriei, istoria ideilor, istoria intelectuală, istoria recentă, științele politice și sociale, cronica social-politică etc.), formidabila lor bază intelectuală și documentară poliglotă (adesea construită tot de autor, cu proverbială acribie), precum și imensul lor orizont cultural (care cuprinde, pe lângă domeniile amintite, literatura, filozofia, teologia, istoria artelor, muzica etc.). Monograful ar trebui să reconstruiască o biografie complexă și puțin cunoscută public dincolo de elementele ei de bază, mai mult sau mai puțin exploatate jurnalistic (până la pseudo-dezvăluirile calomnioase și războiul psihologic din perioada scandalului menționat la nota 1), să-i exploreze momentele de cumpănă, traumele, petele albe și tăcerile. L-ar ajuta mult vasta corespondență întreținută de domnul Zub, dacă ea ar putea fi cumva recuperată, fie și parțial, eventualele însemnări zilnice și memorii, dosarele aflate la CNSAS etc. (Un alt mare mentor român al meu, alături de domnul Zub și de Mihai Șora, Adrian Marino, a avut prevederea de a-și clasa și dona arhiva personală Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj, împreună cu esențialul bibliotecii, precum și curajul de a-și scrie memoriile – o versiune a lor a apărut postum, numai din dorința autorului de a putea lucra netulburat până în ultima sa clipă.) Până la trista ei dezagregare, la care am asistat neputincios pe 8 septembrie 2012, ajutând la evacuarea ultimelor cutii din Str. Lascăr Catargi 15, monograful ideal al lui Alexandru Zub putea studia și biblioteca lui personală, o adevărată măsură a ceea ce era omul și savantul, ca și a ceea ce voia să fie. Știu că domnul Zub prețuiește de multe decenii această aluzie la Unamuno – a ridicat-o la rang de metodă în inegalabila sa monografie apărută în 1974, Mihail Kogălniceanu istoric, reeditată în 2012 la Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza” într-o serie inițiată de Andrei Hoișie, alt membru al grupului de tineri intelectuali care se reuneau acum trei decenii în jurul lui Alexandru Zub.

[Vatra, nr. 3-4/2023, pp. 9-11]