Într-o lume cum e cea în care trăim, plină (măcar aparent…) de băieți răi și de fete bune, Mario Vargas Llosa are curajul de a scrie ceea ce, după cum el însuși a mărturisit în primăvara lui 2006, la Madrid, își dorea de multă vreme: un roman de dragoste, Aventurile fetei dezmățate. O carte despre un băiat bun și o fată rea; sau, dacă nu, cel puțin extrem de nesăbuită. Care se numește, la început, Lily, vrea să treacă drept chiliană, de curând venită în elegantul cartier peruan Miraflores. Și de care se îndrăgostește la prima vedere, fulgerător, fără putință de scăpare și pentru totdeauna Ricardo Somocurcio, Ricardito, băiatul cel bun, cel care își dorește atât de mult, încă din adolescență, să trăiască la Paris și să-și găsească fericirea în Orașul-Lumină. După despărțirea lor neașteptată, petrecută în urma unui scandal ce avea să dovedească faptul că, în realitate, Lily era și ea peruană, provenind dintr-o familie modestă, cei doi se vor reîntâlni abia după ani de zile. Prima dată la Paris, unde băiatul cel bun este traducător la UNESCO, iar fosta Lily se numește, acum, tovarășa Arlette și e implicată în mișcarea socialistă; apoi la Londra, unde apare ca Doamna Richardson, abia despărțită de fostul soț, un diplomat francez pe nume Arnoux; iar mai târziu la Tokyo, unde fata nesăbuită este cunoscută sub numele de Kuriko și e una dintre iubitele unui mafiot japonez. De fiecare dată, Ricardo îi declară că o iubește, dar în afara câtorva nopți de dragoste, frumoasa Lily, Otilia, pe numele ei adevărat, nu-i oferă nimic, nici măcar promisiunea clară a vreunei întâlniri viitoare. O iubire, așadar, nu neapărat imposibilă, deși fata dezmățatăă așa declară, având în vedere idealul ei de a sta numai „alături de un bărbat foarte bogat și foarte puternic” (așa cum nu este băiatul cel bun), ci mai ales nedesăvârșită, în care cei doi protagoniști nu vor cunoaște niciodată împlinirea sau fericirea – în fond, ei înșiși par a și le refuza, din simplul (oare atât de simplul?) motiv că au concepții de viață extrem de diferite.