Sorin Antohi – O revenire la Phoenix. Boemă și contracultură în România, 1967-1977

În prima mea vizită în Statele Unite (martie-aprilie 1992, Coast to Coast), într-un număr din pe atunci integral lizibila The New York Review of Books (26 martie 1992), am dat peste un text de Oliver Sacks, „The Last Hippie” (avea să fie reluat în volumul An Anthropologist on Mars, 1995). Interesat din adolescență de psihiatrie și pasionat din anii 1980 de neurologie și științele cognitive, eram deja un fan al autorului. Citisem Awakenings (1973) și The Man Who Mistook His Wife for a Hat and Other Clinical Tales (1985), integram aceste lecturi într-un câmp mai larg al metadiscursului meu în curs de constituire despre științele sociale și umane, în imediata apropiere a antipsihiatriei de toate orientările ideologice (în special Thomas Szasz, Erving Goffman, Deleuze și Guattari, Foucault) și a psihanalizei lacaniene. Dar, dincolo de conținutul său savant și clinic, eseul din 1992, pe care îl păstrez (decupat din ziar) și azi, mi-a devenit pe loc referință autobiografică (autoironică), fiindcă se referea la memorie și la muzica/viața unor perioade de creștere și (auto)definire.

Citește în continuare →

Isaac Ionescu – Memetastază. Un studiu critic despre contracultură în umorul internautic românesc

isaac-ionescu

„Opera mea se subminează pe sine: toate justificările teoretizate
sfârșesc negate sau ironizate de execuția lucrării.”1

 

Lucrarea de față își propune să cerceteze fenomenul memelor și al umorului internautic, relațiile dintre contracultura și cultura dominantă internautică din România, precum și relația dintre diversele forme ale subculturii locale vs. cea internațională. Textul e împărțit în două secțiuni: prima parte se axează pe trasarea unei grile teoretice pentru obiectul de studiu, iar partea a doua reprezintă un parcurs cronologic prin principalele repere ale umorului de nișă de pe internetul românesc.

Citește în continuare →