Isaac Ionescu – Memetastază. Un studiu critic despre contracultură în umorul internautic românesc

isaac-ionescu

„Opera mea se subminează pe sine: toate justificările teoretizate
sfârșesc negate sau ironizate de execuția lucrării.”1

 

Lucrarea de față își propune să cerceteze fenomenul memelor și al umorului internautic, relațiile dintre contracultura și cultura dominantă internautică din România, precum și relația dintre diversele forme ale subculturii locale vs. cea internațională. Textul e împărțit în două secțiuni: prima parte se axează pe trasarea unei grile teoretice pentru obiectul de studiu, iar partea a doua reprezintă un parcurs cronologic prin principalele repere ale umorului de nișă de pe internetul românesc.

  1. Încadrări teoretice

0. Introducere

De aproximativ un deceniu am asistat la trecerea de la web 1.0 (Internetul arhaic, de până la prima jumătate a anilor 2000, constând într-o mână de site-uri-monopol, cu interfețe greoaie și mod de operare limitat, care nu schimbau cu mult tipul de poziționare pasivă a utilizatorului conferită de televizor) la web 2.0 (internetul modern, variat, unde utilizatorul e creatorul propriei sale experiențe particulare). Ceea ce a urmat în mod natural acestei transgresiuni și e în continuă dezvoltare acum este schimbarea rapoartelor de producție și consum mediatic.

Creșterea accelerată a numărului de internauți, împreună cu o îmbunătățire progresivă a conectivității, plus o scădere continuă a prețurilor device-urilor au avut ca efect combinat ceea ce unii critici și economiști numesc „revoluția digitală”. În fiecare zi, mass-media tradițională mai pierde o fâșie de teren în fața acestei forțe proaspete. Cele două sunt astăzi (și vor mai fi o perioadă nedefinită) în complementaritate, fără ca media tradițională să dispară prea curând. Trendul general, însă, este clar.

Principalele efecte ale revoluției digitale sunt, după cum urmează: i) democratizarea procesului creator – oricine poate crea, oriunde și oricând, orice formă de conținut prin care se poate face auzit lumii, prin simpla calitate de distribuție în masă pe care o oferă Internetul; în acest fel, pentru prima dată în istorie, vedem „scrisori deschise” scrise de oameni de rând pe Facebook, ajunse în atenția publică și apoi preluate de mijloacele mediatice tradiționale precum TV-ul; ii) descentralizarea pe modelul unei rețele nodale – nu se mai apelează la foruri mediatice, ci informația e generată și receptată într-o infinitate de direcții; iii) favorizarea inovației, a competiției în pofida despotismului cultural; iv) accelerarea timpilor tuturor părților implicate – creatorii sunt presați să creeze cât mai des, conținutul devine tot mai lightweight, rapid, one-click-away datorită îmbunătățirii constante a tehnologiei, iar consumatorii iau decizii comportamentale în unități de timp tot mai mici2; v) atomizarea subiecților implicați în proces – progresul tehnologic a favorizat izolarea subiecților în casele lor, schimbând comunicarea face-to-face sau telefonică cu cea scrisă (ca exemplu tangențial acestui ultim aspect, un epifenomen teoretizat de un reportaj-eseu din revista Vanity Fair sugerează că app-urile de dating precum Tinder generează o a doua mare revoluție în sexualitatea umană, după sedentarizare și apariția căsătoriei ca instituție3).

Aceste cinci efecte nu vin izolat, ci ele marchează, cu o linie mai puternică sau mai ștearsă, un nou capitol în istoria civilizației. La fel cum revoluția industrială a schimbat definitiv relațiile de consum material, revoluția digitală va avea un impact ireversibil asupra relațiilor de consum intelectual între subiecți.

  1. Matrici culturale

În 12 septembrie 2016, pe site-ul ei oficial, Hillary Clinton declară război unui broscoi verde desenat de pe internet – Pepe, the frog.[1] Același desen animat fusese tweet-uit cu puțin timp înainte de Donald Trump (capturile sunt incluse în nota de subsol). Ca urmare a acestui gest, The Anti-Defamation League îl include pe bietul Pepe pe avizierul lor de hate symbols.[2] Cauzele din spatele acestei întâmplări sunt complexe, dar explicația scurtă ține de proliferarea extremă a unei meme de pe Internet în spațiul public.

Cuvântul englezesc „meme” provine din grecescul mīmēma și prima mențiune populară a sa a fost făcută de Richard Dawkins în cartea „The Selfish Gene”. Scos afară din domeniul biologiei, termenul e folosit cu sensul său popular de idee, concept sau mod particular de execuție a unei idei sau concept sub formă textuală, vizuală, audio-vizuală sau în oricare combinație dintre aceste metode sau altele, destinată în general răspândirii și preluării pentru un scop umoristic, sau ca o formă de validare între membrii unei comunități, cu precizarea că toate aceste lucruri se petrec sau au originea pe Internet. În cele ce urmează voi folosi varianta adoptivă românească a cuvântului, la genul feminin, memă, împreună cu derivați lexicali.

Istoria nefastă a lui Pepe ar merita, poate, un studiu antropologic de sine stătător (de altfel, despre motivațiile tinerilor din facțiunea alt-right vizavi de cultura americană mainstream în lumina ascensiunii politice a lui Donald Trump se poate scrie o întreagă lucrare separată). Pepe este un personaj de bandă desenată cu o existență marcată de reabilitări continue pe site-uri ca 4chan sau reddit – niște execuții includ varianta timpurie a lui „feels good man” sau o reprezentare „sad pepe” din timpul în care personajul dobândise deja porecla. Caracterul viral pe care îl avea personajul și aria extinsă de stări sau situații pe care le putea simboliza l-au făcut un oaspete frecvent pe una dintre secțiunile 4chan, iar transformarea lui în icon cultural[3] a venit la pachet cu remixuri rasiste, antisemite, xenofobe șamd. Site-ul, un spațiu anonim populat de mulți adolescenți și tineri pária social, a funcționat dintotdeauna ca o zonă de detensionare presărată de umor negru, indiferent de gradul de seriozitate sau implicare reală a participanților individuali. O explicație mai pe larg a fenomenului e dată de youtuber-ul Anthony Fantano.[4]

Departe de a fi singurul, incidentul cu Pepe este cel mai relevant și recent (la data scrierii) exemplu de fenomen virtual care ajunge să afecteze în mod foarte concret experiența cotidiană. Alte cazuri importante includ trimiterea cântărețului Pitbull la cel mai izolat orășel din Alaska în cadrul unui concurs Walmart, redenumirea temporară a sticlelor de Mountain Dew în „Hitler did nothing wrong”, repartizarea unui concert de-al lui Taylor Swift la o școală de surdo-muți, trolarea în primetime a lui Oprah Winfrey cu o referință modificată din Dragon Ball Z, pornirea unui mode cu automutilare printre adolescenți, inspirarea unei întregi serii de fire narative în sezonul 20 al serialului South Park, și multe altele.

  1. Mainstream și underground

Contracultura internautică se diferențiază de alte contraculturi ale trecutului prin relația sa cu cultura dominantă de la care se sustrage. De unde cultura hippie era o reacție de protest la tabuurile sexuale și la politica externă a guvernului american, iar cultura emo a anilor 2006 avea un soi de rol inițiatic al tânărului rebel în construirea identității sale din cadrul unui grup marginal, datorită felului în care Internetul a permeat viața cotidiană și a consecințelor practice ale revoluției digitale enumerate mai sus, cultura underground internaută nu poate să fie total izolată de cultura mainstream și nici să se plaseze într-o poziție opusă teleologic acesteia. În cazul Internetului, avem mai degrabă un love-hate relationship tacit, un dans ciclic în care fiecare dintre cele două formațiuni reprezintă capetele extreme ale aceluiași spectru. Mai devreme sau mai târziu, ele depind unul de altul: în foarte multe cazuri, memele ajunse în mainstream reprezintă viralizări ale unor variante obscure, de cerc restrâns; pe de altă parte, o ocupație recurentă a undergrounzilor e să defăimeze și să parodieze pop-cult-ul (aceasta vom vedea în cele ce urmează că este chiar unul din fundamentele genezei postironiei).

Termenul „cancer” este veteran în cartierele rău-famate ale Internetului. Simbol universal al răului fatidic, el se leagă de modul în care membrii subculturilor internautice percep relația cu zona mainstream. „Cancer” e folosit pentru a indica prezența popularului în cele mai respingătoare manifestări ale sale. Asemenea cancerului medical, „cancerul” online se divide și se multiplică în corpul internautic până la moartea ireversibilă a comicului. El marchează distincția dintre „normies” (traducere aproximativă „normalăi”, derivat din „normal”, se referă la oameni de rând, participanți la umorul convențional) și cei numiți „abnormies”, „ironics” sau „oldfags”. Acum 5 ani, pentru un oldfag, „cancer” obișnuia să însemne o memă sau un stil de a produce meme inițial underground, devenit apoi viral, secat de sens, originalitate și potențial prin răs-utilizarea iresponsabilă de către „masele inconștiente”. Între timp, tendințele internautice au evoluat și astăzi, pe lângă faptul că ambele tabere își pot produce singure memele, mainstream-ul e doar cu un pas în spatele underground-ului, fiind mereu gata să prelucreze deșeurile exploatabile. Astfel că, pe lângă ura sa profund-nativă, vigilența contraculturii a crescut semnificativ și, odată cu ea, aria lor de diagnosticare. Astăzi, „cancer absolut” nu mai e doar mema răsuflată sau cu valoare nulă (niște minioni sau Neil DeGrasse Tyson afirmând ceva haios despre univers cu un font Impact), ci se poate referi inclusiv la o emulație deghizată a contraculturii de către o pagină semipopulară de Facebook, care pentru un ochi neantrenat ar trece drept contracultură. Criteriul principal care face distincția aici se leagă de intenționalitatea din spatele memei și de un mental plane al creatorului. Aceste două caracteristici se „simt” în elemente concrete din memă precum: poantă sau absență a poantei, elemente grafice, efecte speciale, logică narativă sau text descriptiv însoțitor. Împreună cu reacțiile audienței, ele creează un produs complex, pe care un memar profesionist îl poate decoda și eticheta în mai puțin de o secundă.

Un concept conex „cancerului” este uzura. Spre deosebire de umorul convențional, care e menținut viu prin oralitate și impregnare (bancurile cu Bulă), umorul underground trăiește și respiră sociopat. Putem înțelege umorul internautic ca un lac pe timp de iarnă, unde reflexul comunitar de omogenizare a umorului e reprezentat de un vânt rece care bate de sus, înghețând treptat orice urmă de viață și mișcare, iar memarii obscuri sunt peștii captivi pe fundul lacului, ultima forță motrică care împiedică heleșteul de a la a deveni complet static. Structura „lacului” se aseamănă cu cea a unui club exclusivist, dar cu porțile deschise pentru cine îl găsește. Criteriile de aderență nu sunt explicite și variază între locuri, însă toate au în comun o rigoare în a măsura actualitatea și potențialul conținutului, plane-ul mental al partenerilor de memaj, luciditatea lor, inteligența relativă a lor șamd. Cineva care se prezintă într-un cartier privat al Internetului cu meme de tip „rage comics” de 9GAG specifice lui 2010 va dovedi băștinașilor, pe lângă inconștiență și lipsă de imaginație, o lipsă de comprehensiune a evoluției gândirii ironice – pentru a combate exact acest gen de manifestări s-au născut anti-rage comics.

Din acest motiv, cele mai organice mișcări din memevers au viață scurtă și există o relație de invers-proporționalitate între popularitatea unei pagini (site / subreddit / etc.) și cancerizarea ei inevitabilă. Cifrele se supun legii numerelor mari, astfel că în spațiul anglofon găsești pagini de Facebook „obscure” cu zeci sau sute de mii de like-uri, din simplul faptul că între toți vorbitorii de engleză se cerne un fanbase de memari destul de mare cât să dea substanță mișcării și simultan să nu pericliteze calitatea paginii. Prin contrast, în spațiul mult mai restrâns românesc, o pagină își pierde din caracterul inovator și nu se mai poate considera „underground” odată ce depășește un prag de 10k-20k de like-uri.

  1. Anatomia unei meme

Din punct de vedere structural, memele au un statut neclar. Ele pot fi înțelese ca un model de concatenat concepte noi din elemente înconjurătoare, ca o reprezentare grafică pentru un concept deja existent, cât și ca un mobil social, un transfer de informație și afecte între subiecți. Pe spectrul semnelor al lui Peirce, memele se întind de la un capăt la altul – pot lua valori iconice, indexiale sau simbolice.

Cu un sistem saussurian, treaba e mai ușor de disecat. Să luăm, pentru practică, un specimen 100% românesc. „Csf n-ai csf” (sau „csf ncsf”) este o memă de circulație medie-largă, originară din culisele paginii Squatting Slavs In Tracksuits, și reprezintă varianta comprimată a sintagmei „ce să faci, n-ai ce să faci”. Trăsătura distinctivă a sa e că nu are nicio cauzalitate aparentă – nu îi e asociată niciunui simbol preexistent, nu trimite la niciun video viral. Sintagma „ce să faci, n-ai ce să faci” exista de dinainte în vocabularul uzual al românilor, însă alterarea grafiei prin abreviere a transformat varianta abreviată într-un concept separat. Cu alte cuvinte, semnificantul a fost schimbat iar semnificatul a rămas același. Mutația a lăsat un spațiu gol pentru ludic, semnul a căpătat identitate comică, i s-a asociat un simbol grafic, iar participanții la curent au ajuns să pronunțe sintagma aproape complet pe litere („cesefe, naicesefe”, „cîsîfî, n-ai cîsîfî”). Mema „csf ncsf” este un exemplu de puritate izvorâtă din contingență. Cazul lui „partikip”, pornit din parodierea concursurilor false de pe Facebook, reprezintă un model similar de reproducere fonetică a unei bastardizări.

Pentru memele grafice, formatul universal-recognoscibil este text peste imagine și are ca scop ilustrarea unei scurte povești, un punchline vizual, descrierea unui tip de situație șamd. Spre exemplu, mema underground tip „CAPTCHArt” (un hibrid între „CAPTCHA” și art) era la modă în perioada 2008-2011 pe 4chan și presupunea un întreg ritual: odată la mână, individul intra pe o pagină dedicată de discuții. Pe multe site-uri de Internet, inclusiv 4chan, e implementat sistemul CAPTCHA, care e o metodă de verificare a faptului că utilizatorul nu e robot, și care constă în două căsuțe cu cuvinte scrise diform, generate aleator, pe care utilizatorul trebuie să le rescrie cu cifre și litere. Internautul vedea cuvintele, le făcea un screenshot, iar apoi crea o mică bandă desenată, în 4 panouri, care să le dea un sens. Un exemplu cunoscut e CAPTCHArt-ul „newspaper ignizzle”, unde cuvântul fără sens „ignizzle” se întâmplă să arate ca o formă a verbului „ignite” (a aprinde) și să semene cu argoul rapperului Snoop Dogg. În rest, domeniul vizual și audiovizual oferă o infinitate de moduri de storytelling, fiecare cu convențiile sale particulare de gen, iar o trecere utilă a lor în revistă ar fi imposibilă.

Pentru a produce și a recepta meme e necesar un preambul cultural, o înțelegere minimală a modului în care acestea operează. Publicitatea vizuală deține ceva din acest bagaj mental. Putem spune că un panou reprezentând o reclamă la șampon cu câteva cuvinte scrise reprezintă o formă primitivă de „memă” folosită cu scop comercial (de altfel, relația dintre meme și publicitate este una fluidă, iar de când cultura internautică a contaminat spațiul public memele au ajuns să fie încorporate de campaniile agențiilor). Totuși, există un element care diferențiază forme ale publicității, chiar divorțate de scopul lor comercial, de memele uzuale. Este vorba de posesia de către privitor a unui tip de conștiință capabilă să recepteze materialul prezentat, să înțeleagă că acesta i se adresează personal, că e o formă de conținut maleabilă, retransmisibilă. Implicațiile naratologice de aici sunt cele ale unui „naratar” lucid de schema în care se află, a unui „cititor” conștient de faptul că sensul conținut în memă e mediat de experiența „citirii”. Datorită limitelor infinite ale Internetului, acestor aspecte li se adaugă un grad mult mai mare de hazard și indeterminare în variațiunea memei, precum și fenomenul – de această dată în istorie, imposibil de disputat – de disoluție a autorului. Putem spune că memele despielițează poststructuralismul de estetica receptării, în formele în care aceasta a fost formulată de Barthes sau Foucault, și o coase la loc pe zone dezgolite anterior.  Expresia lui McLuhan, „the medium is the message” capătă conotații noi în anul în care informația se transmite instantaneu și toată lumea participă la crearea de conținut. Din acest punct de vedere, memele reprezintă laurii digitali ai proiectului postmodernist.

Dezvoltarea acestei conștiințe a receptării s-a petrecut treptat și e greu de determinat un moment exact al începutului sau sfârșitului său. Valul de rebeliune editorială generat de reviste precum VICE USA în anii ‘90 cu siguranță a contribuit la asta. Într-un editorial FHM din 1995 despre interacțiunea cu Internetul, găsim o proto-memă sub forma fotografiei cu o operatoare telefonică care are un text comic juxtapus („Connecting you to the Armpit Noises now, Sir”). Totuși, acest stil de conservare a cititorilor prin amuzament vizual nu e nimic nou sub soare și reprezintă, mai mult de un secol, esența caricaturilor de ziar – de altfel, variante de poze explicitate în felul acesta se găsesc inclusiv în manualele de engleză pentru gimnaziu.

Pe Internet, însă, un reper mai vizibil pentru tranziția la o vizualitate narativă a memelor o reprezintă site-ul cracked.com, care e descendentul direct al fostei reviste Cracked, și care a început să se reliefeze ca identitate autonomă de prin 2006-2007. Probabil înainte de oricine altcineva, cracked.com a a reformat noțiunea lui Gérard Genette de peritext, înțeles ca elementul paratextual din interiorul unei opere cu rol de a ghida cititorul (titlu, numărul capitolului, ilustrație). În unele articole ale sale de tip listicle (list + article, astăzi un model viabil de marketing), cracked a inventat un soi de meta-peritext – o unitatea de informație explicitativă care are o relație referențială dublă: una interioară, între elementele sale constituente, și una în relație cu corpul materialului. Captura de mai jos este luată dintr-un listicle din 2009[5] și ilustrează acest fapt.

mema-1

Meta-peritextul are rol de nuanțare sau completare a textului și este compus din cel puțin două elemente inseparabile; în poza de mai sus, meta-peritextul este poza + descrierea de sub poză. O descriere a unei ilustrații prin formule de genul „fig. 1” sau „Cocostârc albastru de preerie, 1984” este o formă uzuală de peritext asociată unui alt peritext. În schimb, partea textuală a meta-peritextului de mai sus, adică propoziția „Yeah, a tie, that’ll do it”, are rolul de a scoate fotografia din rolul ei pur ilustrativ și de a o reformula drept element obișnuit din înșiruirea narativă. Astfel, în parcurgerea textului, cuplul poză + descriere, în loc de a fi un adagiu para-textual, devine parte din însuși corpul narativ al textului, primind o funcție echivalentă cu o apoziție sau cu o sintagmă trecută în paranteză. Uneori, un întreg paragraf e lăsat suspendat în aer doar ca să fie închis de meta-peritext, care va suna, astfel, ca o concluzie. Exemplu ipotetic: ultima propoziție înainte de poză: „În acel moment, mi-am dat seama că criteriul cel mai eficient după care îmi alegeam bărbații era mustața”, urmată de o poză cu Stalin, urmată de descrierea pozei: „Deși mustața nu e întotdeauna un indicator bun.” Acest ultim gen de cazuri scoate în evidență autonomia meta-peritextului ca specie: scoasă din căsuța de descriere, explicația ar părea desprinsă de poză, ar da un caracter de nonsens porțiunii de text înconjurătoare (căci ar fi o propoziție singulară care încheie un paragraf început înainte de poză) și efectul ar fi unul confuz; înlocuirea părții de text cu un peritext clasic („fig. 4, Iosif Stalin, portret”) ar face întreaga inserție de neînțeles; în final, eliminarea unuia dintre cele două elemente, poza cu Stalin sau descrierea sa, ar lăsa în urmă un ciot semantic fără nicio legătură cu restul textului. Așadar, meta-peritextul apare întotdeauna întreg și își pierde sensul dacă e scos din corpul lucrării. Datorită funcției sale metanarative, peritextul ajunge să performeze întotdeauna un grad oarecare de ironie, de complicitate jucăușă cu cititorul.

  1. Ironie, metaironie, postironie

Într-un articol vizionar din 2003[6] în The Guardian, Zoe Williams netezește cărările teoretice ale celui ce va urma să fie umorul post-douămiist. Aflată într-un context sociocultural impregnat de mărcile terorii (estul SUA după atacurile din 9 septembrie), ea argumentează împotriva a trei preconcepții ce atârnă peste spațiul ei academic: odată la mână, că, în fața unei tragedii atât de puternice ca 9/11, ironia ca fenomen social va muri, apoi, că postmodernismul și ironia sunt „interșanjabile”, și în ultimul rând, că suntem mai ironici decât am fost vreodată, și datorită acestui motiv, trebuie să adăugăm o serie progresiv mărită de prefixe termenului „ironic” pentru a ne descrie precis pozițiile dialectice față de „ironia primordială”. Dintre acestea, a treia opoziție contribuie la dezvoltarea lucrării de față.

Termenul de postironie este, la momentul actual, un candidat nou pe scena umorului. Definițiile sale sunt vagi, confuze și indică ori o revenire de tip „new sincerity” la valori demult abrogate, ori inadvertențe între ironie și intenție[7]. De aceea, voi încerca o serie de definiții proprii.

Postironia este un produs al postmodernității târzii, cauzat de o desaturare a sensului conținut anterior în forme culturale precum ironia tradițională. Postironia reprezintă o stare de fapt în care semnificațiile conținute în produsul umoristic sunt ciobite sau decimate prin propria lor prezență, o stare de oscilare între o critică efectivă a unui fapt anume, și o delegitimizare a criticii în sine. Postironia apare ca o continuare necesară a ironiei, într-un spațiu semnificant în care ironia și-a consumat toate resursele. Spre deosebire de metaironie, postironia face uz de procedeul ironic pentru a se depărta cât mai tare de orice referință închipuibilă și a face loc umorului absurdist, cel valabil doar pentru sine. Postironia prezintă o ambiguitate imposibilă între apreciere și depreciere, adeverind simultan ambele poziții postulate; un efect unic al postironiei este că acționează ca o mașinărie de paralimbaj creator, în care subiecții introduc o informație și își află propria opinie vizavi de ea abia la finalul procesării (fizica cuantică are o paralelă pentru acest tip de indeterminare rezolvată prin simpla observație, the double slit experiment). Datorită configurației sale intime, postironia ajunge în multe cazuri să incorporeze elemente de suprarealism sau realism magic.

Sintagma „straturi de ironie”, în sine un concept folosit ironic în spațiul virtual, este o unealtă de măsurare a gradului de îndepărtare al unei meme de un baseline considerat neutru sau convențional. Fiecare „strat de ironie” în plus adaugă o dimensiune nouă unei ironii. Pe Internet există deja un sistem al încadrării metaironiei și postironiei. E vorba de sistemul cadrant[8], care categorizează speciile pre-ironiei, ironiei, metaironiei și postironiei într-un tabel, în funcție de calitățile lor „structurale” și „naratologice”. La o căutare pe Google, acest tabel e găsit în minim două variante care se contrazic prin numărul de „niveluri” desemnate fiecărei specii. Una dintre ele este inclusă în nota de subsol de pe thephilosophersmeme.com, iar cealaltă este luată de pe Reddit și e reprodusă mai jos.

mema-2

Personal, consider varianta ilustrată aici mai apropiată de teoria mea, întrucât păstrează numărul de niveluri și funcțiile asociate speciilor intacte. Acesteia îi voi plasa câteva amendamente.

Metaironia și postironia sunt, ambele, descendenți ai ironiei standard; pe o structură de arbore genealogic, relația între cele două este una de tip „verișori”. Dacă metaironia are o funcție de subminare a formelor de ironie preexistente (ironically memeing), postironia se ocupă de un registru extern metaironiei. În postironie, accentul principal nu se pune pe referințialitate, ci pe calitatea produsului de a produce un efect în observator, bazat pe pre-cunoașterea de către creator (și, în mod presupus, a privitorului) a unor concepte care depășesc registrul ironiei.

În acest punct e necesară o diferențiere. Disecarea unei meme se poate face în două moduri: în primul rând, o analiză calitativă (logaritmică) a memei, apoi o analiză cantitativă (lineară). Prima face uz de noțiunea de „niveluri”, iar cea de-a doua, de „straturi”. Prima definește nivelul ontologic de care aparține o memă, iar a doua pur și simplu numără cât de departe se află mema respectivă de un strat „convențional” al umorului (de aceea, în limbaj uzual, cele două sunt deseori contopite într-o singură noțiune, care indică simultan nivelul și stratul: „sunt la al 5-lea strat de postironie”). Logaritmicitatea se leagă de specia ironiei folosite, în timp ce liniaritatea se ocupă de gradul de îndepărtare de ironia convențională.

Din punct de vedere logaritmic, tabelul ironiei are, în prezent, doar 3 niveluri: la nivelul zero găsim preironia: forme de umor sau neumor care nu au nicio funcție subversivă, ci acționează singular pentru a exprima un truism sau o stare de fapt. La nivelul unu se află ironia: o luare la cunoștință a unui fapt e trecut în revistă și ironizat. La nivelul doi, găsim o bifurcație între metaironie și postironie: metaironia preia o ironie și o ironizează, revendicându-se de la o funcție metareferențială iar, în final, postironia șterge granițele referențiale și acționează impulsiv, haotic, pentru a genera o stare de fapt înstrăinată de orice era familiar conceptului clasic de ironie. În cadrul sistemului său de referință și, la fel ca metaironia, care poate conține oricâte referințe, postironia nu are limite superioare.

Acest parcurs al nivelelor poate fi interpretat din alt unghi. Putem considera drept elemente constituente ale unei specii ironice subiectul, acțiunea și obiectul. În cazul unei preironii, subiectul acționează asupra niciunui obiect (se produce o formă fără referențial). La ironie, un subiect acționează ironic asupra unui obiect. În metaironie, un subiect acționează ironic asupra unei anihilări a obiectului (un anti-obiect). În postironie, un subiect întreprinde un fel de non-acțiune vizavi de un non-obiect. Se poate observa că în acest parcurs tendința este de eliminare, de negare progresivă a fiecărui element constituent. Prin urmare, nivelul 3 al ironiei poate fi doar anihilarea ultimului element rămas în ecuație, subiectul. Cu alte cuvinte, atingerea nivelului 3 e o formă de necro-umor și presupune sinuciderea intenționată a autorului pentru producerea unei meme. La momentul de față nu știm despre cazuri concrete de necro-umor, însă evoluția tehnologică și transumanismul sub a cărui marcă stau deceniile viitoare ne vor oferi, probabil, o paletă extinsă de rezolvare pentru acest stadiu (inteligența artificială imitând mijloace postironice, necro-umor în cazul clonării, al transferului conștiinței în digital, șamd.).

Pentru o analiză lineară, cum am specificat mai sus, tot ce trebuie să facă un subiect e să numere feliile succesive de conținut care s-au sedimentat istoric și/sau succesiunea de acțiuni întreprinse de creator pentru obținerea produsului final. Să luăm o memă video cu manele de pe pagina Radio Erevan pentru demonstrație:

0 – la stratul zero se află conținutul cultural „latent” al memei: existența subculturii manelelor, o cultură periferică, specifică zonelor expate ale societății;

1 – stratul unu reprezintă subvertirea primului strat – ironizarea culturii manelistice. În anii 2000, de acest fapt s-a ocupat atât publicul larg (prin glume cu „semințe și bere la pet”), cât și mai multe facțiuni de pe scena publică – Cronica Cârcotașilor, Academia Cațavencu cu al lor „manele generator”, intelectuali publici, prin filiala denunțării agramatismului sau inculturii (George Pruteanu, Andrei Pleșu), șamd.;

2 – stratul doi reprezintă digerarea și dezmembrarea primului strat: după 2013 a apărut o cultură post-manelistică în rândul hipsterilor care a legitimat ironic cultura manelelor, chestionând motivațiile primului strat;

3 – o internalizare a stratului doi; un soi de recunoaștere a faptului că asumarea culturii manelistice s-a produs din cauze programatice, mai degrabă decât organic;

4 – aduce în discuție telefonul Samsung Galaxy Note 7, despre care s-au raportat mai multe cazuri în care acesta explodează sau ia foc spontan;

5 – reiterarea versului „baterie, baterie, foc, foc” din maneaua lui Nicolae Guță;

6 – juxtapunerea conținutului semnificant al versului peste problema de combustie a telefonului Galaxy Note 7;

7 – împachetarea glumei; conștientizarea că tot acest proces de producție audiovizuală descris până acum este unul în sine ironic.

E lesne de văzut aici care sunt slăbiciunile sistemului linear: se poate argumenta la fel de bine că stratul 2 și 3 se colapsează unul într-altul, că straturile 4, 5 și 6 sunt doar particularități ale aceluiași fapt, și anume, adăugarea lui Galaxy Note în ecuație, sau că stratul 7 e redundant. Interpretarea ține de unghi, și, din acest punct de vedere, mema poate avea oriunde de la 3 la 7 straturi. Totuși, indiferent de volatilitatea sistemului linear, din punct de vedere logaritmic mema este una referențială și nu părăsește nicicând nivelul 2 de ironie, cel al metaironiei (chiar dacă e vorba de o metaironie stratificată, principiul limitei superioare se păstrează).

  1. Funcțiile revizuite ale umorului. Postironia ca avangardă

În cartea sa, Cuvântul de spirit și relația sa cu inconștientul, Freud descrie comicul drept rezultat dintr-o interacțiune a celor trei entități ale primei sale teorii a inconștientului (id, ego, supraego). O mare parte din lucrare e dedicată analizei modului în care umorul acționează ca o unealtă clandestină pentru a ne exprima dorințele care nu ar avea o altă formă de plasticizare acceptabilă social; trebuie luat în calcul faptul că lucrarea a fost elaborată în epoca victoriană târzie, cunoscută pentru restricțiile ei societale. Speciile de umor „primar”, identificate de Freud ca derivate din impuls sexual sau ostilitate sunt încadrate în ramura „glumelor tendențioase”, iar cealaltă ramură este a glumelor netendențioase, a umorului care produce un efect în receptor prin simplul său conținut semantic/logic/fonetic/șamd. (silly humor). Raportat astăzi la sistemul freudian, prima ramură se găsește în nivelurile 0 și 1 de ironie (preironie, ironie), iar a doua e reprezentată de nivelul 2 (metaironie și postironie).

Pentru apariția postironiei există trei condiții principale: un dezgust visceral față de umorul convențional, o imaginație creatoare și un sentiment persistent al absurdului, un existential dread. Astfel, o particularitate a nivelului 2, și în special al postironiei, este o îndepărtare de schema veche a funcțiilor umorului.

„Înghețul” temporar emoțional care permite declanșarea râsului la Henri Bergson[9] nu mai e aplicabil în această zonă de discuție, însă observațiile sale legate de râsul social iau o turnură interesantă. În obscuritatea restrânsă a spațiului meta- și postironiei, și în spatele unui ecran anonim, funcția socială a umorului face loc unei funcții de empatie „de la distanță”. În postironie, individul caută de multe ori un refugiu superficial în fața cotidianului plictisitor sau deprimant, cât și în fața valului constant a ceea ce el percepe ca umor slab și de care se lovește atât în „viața reală”, cât și în zone populate de pe Internet; postironia e un mecanism de rezistență generat într-un binom solidar-colectiv. De altfel, memarii nu se dedau nicio clipă de la a recunoaște cauzele personale din spatele comportamentului lor. Văicăreala nihilistă sau sintagme precum „kill me because I have crippling depression”, folosite ca motiv de plângere în interiorul memelor de nivel 2, au fost repetate până la punctul clișeizări și adopției de către cultura mainstream – fapt care a permis inclusiv apariția meta-parodiilor.

Dacă luăm deoparte, mai întâi, accepțiunea benjaminiană despre statutul operei de artă în epoca reproductibilității tehnice, mai apoi, accepțiunile în termeni de distrugere[10], respectiv, de reiterare ironică[11] a avangardei a unor Ionesco, respectiv, Eco, pentru cele două faze istorice succesive, iar, în final, admitem legătura dintre kitsch și dezvoltare tehnologică postulată de Matei Călinescu[12] (cât și considerațiile sale despre relația contradictorie dintre avangardă și kitsch[13]), obținem un tablou reprezentativ pentru ceea ce înseamnă postironia astăzi. Dacă în modernitate apariția kitsch-ului a devenit posibilă prin dezvoltarea mijloacelor de producție în masă, în epoca digitală potențialul de reproducere se ridică la pătrat și, odată cu el, posibilitatea de reproducere a memelor comerciale, cât și a kitschului grotesc cu care lucrează postironia.

Asemeni avangardelor canonice, la temelia postironiei stă o predilecție către autodistrugere și absurd. Site-ul de satiră neconvențională Clickhole, fondat în 2014 de grupul media Onion Network (care deține Onion News), oferă în acest sens nenumărate exemple de metaironie, postironie, realism magic sau suprarealism. Un exemplu de postironie „curată” se poate găsi pe pagina Chair Memes, o pagină care postează în principal poze cu scaune – orice trimitere spre altceva decât scaune e ori inexistentă, ori stă sub umbra funcției mult mai importante de a genera anti-umor. Un exemplu și mai bun, care ilustrează cum funcționează comportamentul de grup în postironie, este istoricul memei „long boy”: la început, pagina Special Meme Fresh postează o listă de instrucțiuni „pentru a atinge ultimul nivel de ironie”. La punctul 5 al listei e trecută indicația „trimite unui prieten o poză cu un cilindru și scrie «haha long boy»”. Un fan al paginii urmează instrucțiunea numărul 5 și postează dovada într-un comentariu. Comentariul ajunge rapid top comment, iar zilele următoare mulți alții, inclusiv „adminii” pagini, îi iau exemplul. La scurt timp după, săturați de epigonism, administratorii paginii decid să ucidă mema în fașă cu ajutorul unui picior desenat (întreaga sagă e documentată pe Philosopher’s Meme[14]). Așadar, o memă fără absolut niciun referențial se naște, e preluată de fani, ajunge în analele istoriei internautice și e îngropată la mai puțin de o lună de la naștere.

În forma sa audiovizuală, mema postironică e însoțită de multe ori de o cacofonie de efecte speciale, distorsiune și un simț anticalofil. O mostră surprinzător de cunoscută de memă postironică este transpunerea video a comic-ului cu „layers of irony”. O altă memă recentă de genul acesta e remixarea unui cântec din serialul pentru copii „Lazy town”, We are number one. Un caz de execuție a memei îl reprezintă un clip în care, de fiecare dată când personajul zice cuvântul „one”, imaginea se multiplică iar tonalitatea sunetului scade. Mema a prins sute de variante, dintre care unele împing limitele absurdului atât de departe încât rezultatul final devine complet neinteligibil.

Deși nu întotdeauna asumat, tipul de postironie pe care îl vedem desfășurându-se astăzi are o cauză inerțial-programatică: de a se opune, uneori violent, uneori naiv, umorului obișnuit. Înainte să se desfășoare, postironiștii identifică un status-quo care le apare futil; producția lor nu e decât o construcție pe fundamentul unei lacune de sens. Dintre toți semenii lor creatori, postironiștii percep și trăiesc cel mai autentic în hiperrealul lui Baudrillard. În acest sens, postironia acționează ca o fisură în simulacru, sau ca un surplus de absurd care atrage atenția asupra absurdului înconjurător.

  1. Evoluție locală

Limba neoficială a Internetului e engleza – datorită startului dat din SUA prin Bill Gates și Steve Jobs și a puterii de distribuție globale a computerelor, companiile cele mai prevalente în experiența internautului (Google, Facebook, Youtube etc.) sunt în engleză. Din acest motiv, cultura de consum generată pe Internet a ajuns sub dominație anglofonă chiar mai vizibilă decât un domeniu consacrat precum cinemaul. În mod similar, cultura internautică e legată ombilical de un fundament anglofon-universal – toate conceptele din câmpul lexical al „meme” (cu pronunția „miiim”) sunt la origine englezești, formele de umor vechi au venit pe o filieră anglofonă și reprezintă personaje prevalente în societatea americană (trollface, Obama – not bad, facepalm Picard, Freddie Mercury – so close etc.). Chiar comportamentul internautic – mijloacele de expresie prin care un internaut se identifică pe sine și interacționează într-un anumit cod cu alți internauți – este unul anglofon prin excelență și nu ar putea exista în formele sale prezente particular-naționale fără acest fundament esențial.

Există, însă, o serie de elemente-cheie care ne duc la concluzia că, în primul rând, avem o cultură „memică” românească, atât în varianta sa mainstream, cât și în cea underground, iar în al doilea rând, că aceasta este activă și are efect vizibil asupra popculturii înconjurătoare.

Primul punct se aleagă de aspectul etimologic. Până 2013-2014, adaptarea ideii de „meme” (cu pronunția americană) în gândirea română se făcea greoi, de cele mai multe ori prin traducerea prin genul neutru (un „meme”, două „meme”-uri). În ultimii doi ani, activitatea continuă a internauților români underground, împreună cu o lege a economiei de limbaj, a contribuit la traziționarea către femininul și mult mai facilul „memă”, cu declinarea „două meme”: Astăzi, ambele variante sunt în uz. Mai apoi, verbul „a mema” înseamnă a face meme, un „memar” e un creator de meme, „memaj”, similar cu „trolaj”, e o acțiune cu caracter colectiv sau de oarecare anvergură ce implică „mematul”. Cuvântul „fir” e traducerea literală a lui „thread” și se referă la o discuție, de obicei purtată pe o pagină, forum, etc. Ne putem aștepta ca în următoarele ediții a DOOM să vedem măcar o parte dintre acești termeni.

Mergând mai departe, observăm niște polisemantii interesante. În unele zone obscure din Facebook e folosit adjectivul „memat”, cu sensul de „trolat” (ca în sintagma „ai fost memat, prostule”) – „trolat”, la rândul său, înseamnă „păcălit”. Când termenul intră într-o construcție tranzitivă sau reflexivă („mamă, ce te-ai memat singur la faza asta”), el capătă o valoare similară cu expresia „a-ți da cu tesla în ouă”. De altfel, verbul „a mema” e flexibil și mai poate însemna a crea glume cu imagini mentale puternice, a trimite materiale audiovizuale șamd.

În continuarea unui vocabular românesc memic, expresia „dank meme” („o memă marfă”) ajuns tradusă în unele locuri prin traducerea ei literală, „memă jilavă”. Pagina postironică „Pun Specii Ciupercilor Mele, Fumez Jointuri Consistente, & FUT Pana-n Zori” a creat și consolidat în argoul internautic o serie de expresii precum „(dar ironic) men” sau „x aia blană” (șablon originat din expresia „legala aia blană”).

La extrema cealaltă a spectrului, avem grupuri populare de Facebook precum Junimea, Utopia, Autobaza sau Groapa. În ultimii 2-3 ani, odată cu creșterea popularității acestora, s-a cristalizat un circuit al producției de meme și umor care a devenit standardul: pe grup, oricine poate să posteze material. Materialele triumfătoare prin votul popular al like-ului și cele apreciate de administratori ajung uneori re-postate pe pagina asociată grupului.

Să luăm cazul Junimea. Cu aproape un milion de like-uri la momentul scrierii, pagina Junimea este de departe cea mai prolifică uzină de umor virtual pentru adolescenți și tineri. Conform unuia dintre creatorii „universului Junimea”, pagina a fost întemeiată pe principiul „să-i lăsăm pe oameni să-și facă propriul umor” și se află într-o triadă cu alte două pagini, Mihai Eminescu și I. L. Caragiale. O privire prin galeria foto a paginii ne arată că toate memele sunt ori repostări de pe una dintre paginile „prietene”, ori preluări directe, cu menționarea autorului, a unei meme populare postată pe grupul Junimea. Acesta din urmă este supranumit „Academia Junimea” sau „Junimea mică”, are peste 125.000 membri, iar o notorietate câștigată aici îți va deschide porțile unui alt grup mai select, „Junimea mare”[15].

Între alte zeci de pagini de umor cu procedeu convențional (postarea de bancuri sau imagini „haioase” create sau furate de administrator), acest sistem nou care seamănă cu organizarea internă a unei uzine vine să întoarcă cu capul în jos formele standard-ierarhice, de generare, răspândire și receptare a conținutului. Deși contribuitorii individuali sunt nominalizați întotdeauna, ei sunt de ordinul miilor, iar cei mai mulți nu vor fi ținuți minte de marea majoritate a consumatorilor. Iată, așadar, o exemplificare vizibilă a efectelor de democratizare, descentralizare și atomizare ale revoluției digitale. Mai mult, „pierderea în mulțime” a miilor de nume, împreună cu posibilitatea de remixare continuă a creațiilor duce la efectul de anonimizare al creatorului. În acest sens, revoluția digitală semnalizează apariția unei bule culturale care se desprinde treptat de convențiile culturii scrise și se îndreaptă către o cultură a autorului colectiv-anonim, a operei cu conținut mobil și cu rădăcini necunoscute: o revenire fantomatică a culturii orale.

Brandurile mari s-au sesizat în privința importanței acestei noi forme de răspândire de conținut grassroots și astfel au apărut campanii care capitalizează pe producția democratică, precum „Mec salută Junimea” a lui McDonald’s, sau „Nu zî la nime’”, în parteneriat cu Untold Festival. BRomania, o personalitate cunoscută în același colț de Internet prin vlog-urile sale virale, este astăzi fața celei mai recente reclame Vodafone, în online și în afișe stradale (de asemenea, pe pagina sa de Facebook, BRomania adesea încurajează fanii să-și posteze propriile meme ca reacție la clipurile sale). Sintagme precum „momentul ăla când…” (o adaptare după modelul englezesc de comic situațional „that moment when…”) au ajuns, și ele, să fie adoptate în reclame.

Similar cu etimologia lui „memă” și a derivaților săi, un indiciu al faptului că o cultură umoristică a ajuns la stadiul de maturitate stă în percepția creatorului față de creația sa și în legătură cu orizontul în care se încadrează aceasta. Cel mai simplu indicator al atingerii unui prag rezonabil de mentalitate postironică în cadrul unui grup cultural este chiar existența paginilor care conțin derivați ai lui „memă” în titlu. Aceasta este o dovadă că autorul intuiește condiția postironică a memei sale și alege să-și„dezvelească straturile” într-un proces de autodenunț. Prin contrast, pe paginile preironice precum „Pagina cu #glume”, modul de interacțiune emulează povestirea unui banc, în care poanta trebuie „tăinuită” până la sfârșit, și care nu trebuie în niciun caz precedat de un avertisment de genul „urmează un banc”. Deși plasarea lui „memă” în titlu este un procedeu la rândul lui copiat după paginile în engleză (Special meme fresh, Creamy memes, Nihilist memes), acesta are rolul de a consolida comunitatea locală până la stadiul de independență. Datorită nepotrivirii sintactice între cele două limbi, fenomenul a forțat inclusiv o adaptare lexicală, iar pluraul „memes” a devenit singularul articulat „mema” (ca pe pagina „Mema jilavă 100% românească”). O obișnuință cu acest stil singular-articulat stimulează alte para-efecte: pe principiul similitudinii fonetice (cu „legala aia blană”), se crează în timp, un mic univers lexical, cu vocabular propriu.

Ultimul stadiu al coagulării unei culturi postironice naționale are loc când fundamentul anglofon „colonial” e destul de bine digerat încât să poată integra elemente ale culturii locale. În situația postironiei, care funcționează ca o avangardă descentralizată, raportul se face cu cultura de consum de tip preironică. În luna octombrie 2016, a apărut pagina „Memeuri trăsnite de la bloc”, care parodiază serialele românești de comedie de slabă calitate de la începutul anilor 2000. La scurt timp după, i-a urmat pagina „Mema furată :copyright: aia blană blană men :laughing tears: Poooont”, care, printre altele, parodiază carența de originalitate a „Junimii”. La scurt timp, și-a făcut apariția pagina „Lecții de viață cu Ernest”, care preia și difuzează în mod ironic bucăți scurte din ultima emisiunea prezentatorului TV Ernest Takacs. Deși acest gen de apariții fac în continuare uz de mijloace „universale” de ironizare (fontul Comic Sans sau recontextualizări ale unor capturi de Snapchat), ele au ca scop principal denigrarea, întoarcerea împotriva unui element cultural autohton. Astfel, ele închid cercul și marchează finalizarea procesui constituirii unei conștiințe postironice naționale.

II. Istorie locală

În acest capitol voi trasa un parcurs aproximativ cronologic al producției de umor prin istoria Internetului românesc. În principiu, voi încerca să urmăresc firul underground al universului umoristic, însă, cum vorbim de o cultură mică și adaptabilă, pe alocuri voi face mici compromisuri pentru a descrie mișcări din zona medie care au avut un efect notabil asupra evoluției ulterioare.

Imediat după secțiunea de preistorie urmează două secțiuni, numite fiecare după câte un personaj-cap de afiș al perioadei reprezentative. Alegerea lor e motivată de impactul fiecăruia în dezvoltarea sau stimularea formelor superioare de ironie pentru timpul respectiv, de relevanța lor ca figuri culturale în România, și de adaptabilitatea lor în glisarea de-a lungul spectrului mainstream-underground utilizând mai multe medii sau tipuri de conținut.

Acolo unde fac trimitere către un site defunct, folosesc link-ul oferit de site-ul archive.org, care se ocupă cu indexarea istoriei Internetului pe ani, luni și zile. Resursa poate fi folosită de cititori pentru a accesa oricare alte pagini indexate.

0. Preistorie

Între 2005 și 2007, o nouă formă de media a explodat în România: blogurile. Bastionul lui web 2.0 a acaparat internetul românesc, însă doar marginal – în afara unui grup micuț de adolescenți/studenți indie care țineau jurnale sau scriau despre muzică, film șamd., o bună parte a vârfului blogosferei de la vremea aceea erau bărbați tineri între 20 și 30 de ani pasionați de tehnologie sau alte hobby-uri, care țineau blogul ca pe un jurnal + conținut actual – Zoso, Visurât, Arhiblog. Era o vreme în care existau atât de puțini bloggeri comparat cu acum (când orice celebritate are un blog) încât toți cei „relevanți” se aveau între ei în blogroll.

În perioada 2005-2007, în Internetul românesc mainstream-ul încă nu se coagulase, astfel că ne putem referi doar la zona underground. Site-ul gigel.org (supranumit „sait care te uiți”) a funcționat ca un hub cultural. Defunctul portal care dăinuie încă din 2004 era scris într-o română curată (un stil rar pentru perioada în care majoritatea informației textuale online era minimală și fără diacritice), oferea o colecție impresionantă de articolașe satirice scrise de colaboratori multipli, animații flash cu personaje stickman și chiar și joculețe porno. Moda pornită de gigel.org, inițial restrânsă pe un segment de populație urbanocentrică, s-a extins rapid și a influențat apariția cocalar-shaming-ul, exemplificat pe fostele site-uri cocalari.com sau pitipoanca.org.

  1. Epoca Piticigratis

Epoca Piticigratis se caracterizează printr-un grup restrâns, parțial fragmentat, de creatori importanți. Dominația e deținută de cuvântul scris, care e consemnat de obicei pe blogul personal. Din acest motiv, accentul se pune pe tehnică narativă, iar frazeologia vine în continuarea sau depășirea uneia de tipul publicațiilor tipărite. Facebook încă nu și-a făcut simțit efectul. Ironia de nivel 2 este prezentă, însă ori marginal, ori în variante primitive, abia eclozate.

Anul 2007 a reprezentat un punct de cotitură pentru dezvoltarea ulterioară a umorului scris underground și pentru geneza conceptului de postironie. În peisaj a apărut un element fringe, neasimilabil cu nimic altceva: blogul piticigratis. Inițial, el era găzduit pe platforma Blogspot și avea doi autori: Raul Gheba și Radu Alexandru, dar cam în același timp cu mutarea pe o platformă independentă, pe site a rămas doar Radu Alexandru. Activitatea sa actuală include: fost redactor al ziarului satiric Cațavencii, fondator al seriei video „Showsete”, co-fondator/participant al Sector 7, colaborator cu VICE, scenarist-colaborator în showbiz și publicitate, co-scenarist al serialului de comedie „Atletico Textila” și altele.

Autointitulat „centaur galactic”, Piticigratis este un fel de alter-ego / scriitor abstract construit de Alexandru. Deși personajul internautic și persoana reală se suprapun în majoritatea timpului, prezența de pe blog e folosită ca teren pentru compunerea articolelor „tari”, care patinează pe granița dintre opinie sinceră și semificțiune, între biografie și șarjă.[16] Tonul general este unul machist-agresiv, tunător, disparsat – în susținerea acestuia, naratorul nu s-a dedat niciodată de la formulări licențioase sau discriminatorii. Temele obișnuite sunt critica societății sau luarea la puricat a particularităților cotidiene, iar efectul cultivat este unul al unei grenade cu fum. În multe situații, autorul scrie pentru divertisment, popularitate sau ca să „enerveze proștii”.[17] Ca stil, Alexandru e inspirat de bloggerul american Maddox (inclusiv layout-ul inițial al site-ului, cu fundal negru și scris alb, e comun celor doi).

Importanța lui Piticigratis în scena locală constă, mai întâi, în inaugurarea unui curent al cinismului, consolidat până la momentul contaminării publicului, iar apoi, în apanajul său literar. În serii de articole precum jurnalul antihristului sau terente 2.0, el a înfiripat în public o receptivitate la un tip de jurnal beletristic nerevendicat de nimeni înaintea sa pe Internetul românesc. Printre tehnicile pe care le-a mânuit de multe ori avant la lettre se numără satira, metaironia grafică, ficțiunea postironică, suprarealismul dramaturgic și altele.

La sfârșitul anului 2009, Radu Alexandru, alături de câțiva prieteni, a pus la punct site-ul defunct în prezent „Futezătorii”, al cărui titlu e o parodie după revista transgenerațională „Cutezătorii”. Menirea acestuia era creșterea unei comunități proaspete de umor „de la firul ierbii”. Din perioada târzie a site-ului se remarcă seria „Români de legendă, vol. 1”, care cuprindea satira-portret a lui Mircea Badea sau a „intelectualilor lui Băsescu”. Prin activitatea sa susținută de-a lungul anilor, Radu Alexandru și-a clădit un fanbase de peste 10.000 followeri pe Facebook, plus alții doar pe blog, fapt care l-a determinat să creeze grupul de umor Autobaza (abandonat ulterior).

Imageboard-urile de tip 4chan au avut o alternativă și în România – prima oară prin 112chan, apoi, după ce acesta a murit, prin chanon.ro. Aceste spații de creație liberă și anonimă au fost precursoare invaziei 9GAG din 2011 în România și au operat într-un registru underground (nu decalat prea tare de 4chan) cu mult înainte ca noțiunea de „meme” să ajungă în spațiile românești de vizibilitate mărită precum Facebook sau Youtube. O particularitate notabilă a lui chanon a fost introducerea pe site a unui script care să modifice termenii „țigan” în „cygan”, „laba” în „java”, „prost” în „pătuț”, „țărancă” în „terrancă” și altele.

În același an cu debutul lui Piticigratis apare o specie de umor care se califică formal ca preironică, dar folosește unelte narative de nivel 2 și anticipează kitsch-ul postironiei. E vorba de dadatroll, un blog anonim a cărui primă postare datează din 20 iulie 2007. Jurnalul lui „dadatroll” e un conglomerat de satiră când dezinteresată, când aplicată pe realități sociopolitice, filtrată prin conștiința unui observator neghiob – dacă vreți, o extensie a personajul Tetelu din Academia Cațavencu. Redau mai jos un pasaj actual:

O intamplare amuzanta cu prietenul lui sora mea

Asta e foarte tare.

Avea mai demult sora mea un prieten. Oare cum il chema? Parca Aurel. Nu. Nu Aurel. Cred ca Viorel. Asa, si Viorel asta… Nu, nu il chema Viorel. Oare cum il chema? Ovidiu, nu, Bogdan, nu, Aurel, nu, am mai zis. Nu cred ca mai stiu cum il chema, dar trebuie sa imi aduc aminte. Parca Traian. Nu, ala e un nume tampit. Oare cum il chema, acuma, parca imi sta pe limba. Radu? Petru? Parca asa ceva, cu Petru. Petrisor, Petrica, Tica, Petrache, Pietraru. Radu Pietraru? Nu, si Radu am mai zis. In fine, nu stiu cum il chema, dar stiu ca avea nasul mare… Da, asa cu nasul mare, si parca se potrivea, Nelu? Nelutu? Nicusor? Nicu? Nucu?

In fine, n-are nici o importanta cum il chema.

Contemporan cu Radu Alexandru este Vasile de la Utopia Balcanică. Artist polivalent, el e redactor la Times New Roman, scriitor pe blog și desenator (pentru divertisment propriu și pentru revista VICE). A ajuns cunoscut mai ales prin banda desenată Mîța cu î din i și, mai târziu, prin pagina Daraveri de boieri, o pagină care se ocupă cu transliterarea memelor, versurilor sau altor forme de divertisment anglofon într-o română arhaică. Pe blog cultivă un stil compact-manierist, de obicei așezat pe marginea unor evenimente curente sau personale. Unul dintre cele mai relevante creații ale lui este „16 poeți încercând să-ți vândă porumb”.

Asemănător cu Vasile la prețiozitate, Darius Groza alias jeg.ro se deosebește prin formatul original al blogului său și insistența pe exhaustivitate până la plictis. În articolele sale de anii trecuți, bloggerul cocea fiecare articol ca pe un produs mixt, atent ambalat: un intro cu italice, un corpus de viață personală în registru tip „flux al conștiinței” pe grai ardelenesc, o bucată de considerații sociale, poze sau clipuri din viața sa personală și/sau pancarte cu atenționări gramaticale, toate ambalate și despărțite de câte o steluță. Un articol JEG aduce mai degrabă cu un avizier multicolor sau o emisiune TV împărțită pe segmente decât a condică. Blogul funcționa nu doar ca jurnal, ci și ca un cenaclu în care implica oamenii de la serviciu, familia și prietenii (la secțiunea „Eu”, autorul își enumără, deloc modest, toate iubitele, cronologic). Atenția la detaliu, fixația perfecționistă se vede în conceptul vizual al site-ului, formatarea impecabilă, și mai ales, o grijă deosebită pentru titluri. Canalul său de Youtube e cunoscut pentru producții precum „Reportajul vasluian subtitrat” sau pentru inventarea speciei internautice de viață scurtă a „emoticoncertului”.  Printre cele mai reușite bucăți de beletristică lăsată în urmă de Groza se numără antielogiul „Mă fut în Cărturești”.

Pe latura media mai cunoscută relevantă pentru această perioadă întâlnim banda desenată englezească Fredo & Pidjin, concepută de românii Eugen Erhan și Tudor Muscalu, și canalul HappyFish, a căror serie „The Arrogants” consta din episoade scurte de „glume pentru maxim 10 oameni” cu calambururi lingvistice.

Spre malul mai vizibil al Youtube se remarcă debutul canalului sector7tv prin hituri precum „Feriți-vă de apă” și startul culturii de stand-up vizualizat online, prin sketchurile lui Teo, Vio și Costel, Micutzu, Toma sau Radu Isac. În afară de aceștia, canalul MaFomedanu (cunoscut mai ales pentru animația la „povestea bufniței”)  producea clipuri care demonstrau elemente de ironie, cât și metaironie primitivă. Similar, între 2010 și 2012 un utilizator anonim a postat 4 „episoade” din parodii dublate după filmele „Liceenii”. O apariție importantă este canalul numit „Home of BAU”, care a debutat în 2010 și, deși rareori a depășit 1000 de vizualizări la clipurile sale, a publicat constant până în prezent. De obicei, autorul canalului postează bucăți audio cu considerații umoristice personale de viață.

Pagina de Facebook cu numele scriitorului fictiv Grigore Urs are primul postare datată în 2011 și se ocupă cu citate parodice precum „Nevoia de papuci scade atunci când nu ai picioare.”

  1. Epoca Silviu Gherman

Apariția lui Silviu Gherman a produs o vacuolă în umorul românesc. O zonă neexploatată înainte, bazată pe derivați ironici de rafinament, livrată prin regie și meta-teatralitate, video sau grafic, și-a făcut loc, treptat, lângă „punctul orb” al publicului. De departe cel mai popular clip al său, „Viața de care noi nu știm”, (publicat în 2010 dar ajuns viral abia la începutul lui 2013) a reușit, prin caracterul său injurios și prin comic accesibil, să facă publicului needucat cunoștință cu teatrul de tip ionescian. Ascensiunea lui Gherman  din primii săi ani a coincis istoric cu începutul traziției de la o cultură a satirei scrise, orbitală în jurul blogurilor, la o eră a umorului specifică lui new media. Această nouă paradigmă favorizează content-ul cu destinație în favoarea dicteului liber sau operei-manifest. Jumătate din cauza schimbării se datorează expansiunii rapide a Facebook din ultimii 5 ani, expansiune care a determinat un shift cultural în interacțiunea socială și a mutat mare parte din sectorul umorului, underground și  mainstream, pe pagini de Facebook. În noul spațiu virtual, autorul reușește, prin valorificarea share-ului și like-ului, să se orienteze pe un model sensibil față de interacțiunea cu consumatorul. Efectul esențial al acestei tranziții a fost liberalizarea puternică a pieței de consum, fapt ce a dus la deschiderea apetitului publicului larg către forme neconvenționale de comic. Acestea din urmă ajung, într-un final, hibridate cu variante mai populare ale umorului.

Aria de execuție a lui Gherman e una foarte densă. Ea incorporează subgenuri sau categorii precum pastișa dada, comicul de caracter, parodierea trecutului, comicul empatic, comicul naiv freudian, filmul experimental, farsa domestică, umorul muzical, satira politică, ironia clasică, metaironia, postironia, realismul magic sau umorul temporal. Specific repertorului lui Gherman este dedublarea, polifonia, satira voalată, utilizarea autoironică a teatralității, build-up-ul absurd, utilizarea efectelor speciale, haoticul.

În contextul popularității sale pe nișa mică-medie, Silviu Gherman face ocazional turnee de „stand-up comedy” prin țară, de multe ori însoțit de colegul său din formația Mes Quins, Ovidiu Chihaia. „Stand-up comedy” e impropriu spus, deoarece conținutul show-urilor (de până acum, cel puțin) nu seamănă cu nimic altceva din stand-up; de obicei, o reprezentație e împărțită în 2-3 segmente: o bucată cu istorii personale povestite cu duh (inclusiv cu arhive de poze), apoi o prezentare lungă de Powerpoint cu subiecte precum colonizarea lui Marte („Marte pământ românesc”) și, în final, un concert. Dialogul cu publicul nu e deloc prevalent, iar atmosfera este a unui act pregătit și pus în scenă. Pe lângă toate acestea, Gherman a colaborat o vreme cu revista VICE și publică uneori pe profilul său de Facebook povești din viața personală sub forma unor succesiuni foto. Este autorul a trei volume de ficțiune. A jucat în trei filme și în câteva spoturi publicitare.[18]

Ziarul denumit pleonastic Cotidian Zilnic și autointitulat „tabloid infect” este o revistă online fondată în iunie 2015 și conceput ca o satiră la adresa presei de scandal. O inspirație importantă pentru stilul CZ este ruda sa americană a ironiei de rang înalt, ClickHole. Astfel, deși abundă în materiale inflamatoare care caricaturizează la extrem stilul invaziv al presei ieftine, CZ se revendică de la o gândire ironică anglofonă. În repetate rânduri, cele două fire radical diferite găsesc o sinteză fructuoasă în parodierea realităților naționale prin unelte narative occidentale. O mostră ilustrativă de clickbait meets absurdism este „7 lucruri pe care nu le știai despre 7 personaje din Las Fierbinți”, care inventează o distribuție „Las Fierbinți” paralelă cu realitatea și care, la final, îl include pe Klaus Iohannis.

Versatilitatea Cotidian Zilnic ține de subspeciile de umor abordate: întâlnim spargerea peretelui patru, umorul scabros, satira de factură stângistă, ironia sarcastică, comicul de structură, metaironia de tip VICE, calamburul metalingvistic, umorul absurd, umorul negru, postironia. Un aspect unic al CZ este construirea unei parastructuri narative care descrie o redacție fictivă, compusă din personaje-tipologii, regăsite la secțiunea „Bloguri” (o parodie după blogurile Adevărul) și au poze luate de pe site-uri ca Shutterstock. Întâlnim acolo bărbatul creștin-tradiționalist-reacționar Dan Finteușeanu, care adesea împinge, pentru șoc, limitele caricaturii neoconservatorului și e folosit ca să satirizeze idei actuale de dreapta care permează în spațiul public; la polul opus stă personajul lui Artemis Virgil, o ridiculizare a feministei seculare răsfățate left-liberal din SUA; deși e hiperprivilegiată, Artemis găsește constant nod în papură societății și face scandal pe marginea oricărui non-subiect pe care îl poate încadra în „sexist” sau alte „isme”. În zona ideologică dintre cei doi se află Lucian Trifan, care e întruchiparea stângistului „de catifea”, și Casian Theodor Mihalcea, „solist în cadrul formației de synth-rap Rimă și Pedeapsă”, care reprezintă tipologia generică a hipsterului de centru-dreapta, sau după cum se mai spune, a „tânărului frumos”. Acestora li se alătură wanna-be-love-guru-ul nătăfleț Coriolan Pop și chiar și Daniel A., un copil de 7 ani. Dinamica dintre „membrii redacției” e reliefată, uneori, indirect, prin aluzii cinice sau easter-eggs.

Cu toate că e o revistă underground, din când în când, CZ rupe norma viralității prin articole croite pe fricile sau obsesiile trecătoare ale poporului român, cum ar fi identitatea protocronistă, ipohondria sau isteria jurnalistică de după momentul Colectiv. Deși receptate netăgăduit drept satire de micul public fidel, odată ajunse în spirala mainstream, aceste articole sunt preluate ad litteram, atât de trusturi „de scandal”, dar și de către publicații respectabile.

Diferența principală între Cotidian Zilnic și exponentul presei de satiră mainstream Times New Roman, stă, pe lângă cifre, în abordare: dacă TNR are un program de ironizat subiectele cele mai accesibile în forme facile (politică, personalități, sex, „românisme”) pentru trafic, CZ prezintă o libertate editorială mult mai laxă și dezinteresată. Totuși, categorisirea e flexibilă și din când în când, cele două site-uri glisează pe spectrul comercialului, ajungându-se la situații în care TNR produce piese de umor contracultural (articolele lui Vasile cu precădere) sau în care CZ face uz de ironia clasică, specifică TNR.

Pe lângă aceste exemple, restul resurselor apărute în această perioadă sunt pagini de Facebook. Pagina Squatting Slavs In Tracksuits acționează ca un centralizator al subculturii „slavone”, un curent născut pe Internet care documentează umoristic un stil de viață pauper, de periferie, asociat în general popoarelor est-europene precum Rusia, Ucraina, Letonia șamd. În compoziția culturală intră elemente precum costumele de trening marca Adidas, consumul de vodkă și țigări, găștile de bloc, termeni rusești ca „babushka” și „cyka blyat” și, desigur, poziția de tip „squat” cu tălpile lipite de pământ. Deși are peste 300.000 de like-uri și e populară pe tot mapamondul, pagina are administratori români, fapt ilustrat inclusiv de unele statusuri nocturne în limba română, în care adminii cheamă fanii „la o bere”.

O altă formă românească de „revizionism slavon” e pagina Radio Erevan, care este asociată grupului de oameni din spatele Cotidian Zilnic și care produce meme obișnuite pentru segmentul underground-mediu. Similar cu ea la vizibilitate și stil sunt pagini precum Mielul Sfânt. În ceea ce privește parodierea Occidentului, pagina Maidanezi ai Bucureștiului imită pagina-vedetă „Humans of New York” prin fotografii cu câini autohtoni prinși în diverse situații prin oraș, însoțite de câte un text scris din perspectiva câinelui. Pentru pagina „berlin-artparasites”, care depășește 3 milioane de like-uri, există varianta locală băicoi-artparasites, care a început ca o parodie acidă a superficialității culturii hipsterești (cu manifestările sale aferente, fotografia artsy și poemul conceptual), și a devenit un amestec între pamflet și forme proprii de poezie.

În sfera „manifest politic” se încadrează pagini precum Mai bun ca Ponta, care propune înlocuirea capului lui Victor Ponta din fotografii cu obiecte de uz casnic, pagina Alaturi de Mogulul Nostru, care e dedicată lui Dan Voiculescu, pagina Gabriela Vrânceanu-Firea – Primarul Meu și Lucruri pe care Sorin Ovidiu Vântu nu le poate face, creat ca o reacție de contraatac în urma afirmațiilor lui SOV despre „generația n-am”. La capitolul satiră religioasă, pe lângă pagini populare precum Dumnezeu sau Creștini anti droguri, cu Gigi Becali, găsim creații obscure, însă de o expresivitate sporită, precum Institutul Dacic de Ortodoxism Cuantic. Nici somitățile culturale nu sunt menajate, și astfel, a apărut pagina Bătrân prost spune aberații pentru proști, care parafrazează pasaje reale sau fictive din Petre Țuțea, și Ce-a vrut Patapievici sa zica?, care reprezintă o colecție de citate din publicațiile intelectualului. Pagina Dan Alexe mi-a vindecat depresia este inclusă, cu amendamentul că datorită datei ei mai recente de apariție (martie 2016), ea deține caracteristici stilistice aparținând metaironiei și, la fel ca pagina Squatting slavs in tracksuits, împrumută din postironie ambiguitatea dintre ridiculizare și simpatizare.

Pe zona de tranziție între umorul underground-uzual și speciile ironice de nivel 2 găsim pagina Măscăreli cu LIDL, care parodiază fotografiile din cataloagele de cumpărături LIDL prin adăugarea de texte-descriptive, de multe ori cu aluzii sexuale. Tot aici se încadrează pagina Aceeași Fotografie cu Ion Dolănescu în Fiecare Zi, al cărei titlu este autodescriptiv și care, ca urmare a persistenței unui comentator, a primit o pagină-corolar intitulată după comentariul recurent al acestuia: Ce bine că într-o lume dominată de haos există lucruri care rămân la fel.

  1. Postironie românească

Am ajuns la cea mai obscură etapă din evoluția Internetului underground românesc. Activând din 2015 până în prezent, perioada meta- și postironiei se caracterizează prin îmbrățișarea totală a condiției postironice, reluarea legăturii abandonate de underground cu umorul mainstream (însă în cheie critică) și chiar crearea unei mici rețele interne de circulație între administratorii paginilor. La nivel formal, mișcarea constă într-o relocare completă pe Facebook și o abandonare totală a umorului textual în favoarea celui grafic sau audiovizual. Datorită calității indispensabile a postironiei de a se petrece în cercuri cât mai mici, în trecerea în revistă a acestor forme de producție nu se va lua în considerare criteriul popularității.

Un precursor pentru postironia actuală e pagina Fudul., cu cel mai vechi post datând din martie 2014. Activitatea paginii se rezumă la postarea de comentarii agramate și incoerente de pe Internet, în screenshoturi sau direct cu copy-paste, fără nicio descriere. Cum stilistic nu se diferențiază cu mult de alte mișcări mult mai populare de shaming online, diferența vine din felul în care se postează. Într-un fel similar, pagina DUME, CORAL, DUME ia exemple de calamburi de cuvinte de pe Internet și le ironizează cu ajutorul glumelor de tip dad jokes ale personajului Rick Grimes din serialul „The Walking Dead”.

Pagina S O R O S ソロシ, numită printr-o aluzie la miliardarul George Soros, combină referințe din spațiul public cu elemente obscure din anime-uri, cultura estetică derivată din curentul vaporwave, desene proprii și alte surse obscure. În multe cazuri, S O R O S ソロシ afișează autoreferențialitate sau autoironie. Un caz notabil de producție memică îl reprezintă un circuit tip punere în abis / camera oglinzilor, început cu o poză din cadă postată de un admin și continuat cu o poză a unui individ ținând un picior pe un birou cu un monitor care afișează poza respectivă, urmată de o poză cu piciorul altui om situat pe un alt birou, lângă un monitor care afișează poza precedentă, șamd.

VICIU România este o pagină care postează versiuni modificate vulgar după screenshot-uri luate pe titluri ale revistei VICE România. La nivel național, franciza internațională VICE a avut inițial o receptare pozitivă în rândul tinerilor datorită stilului nonconformist de editorialistică abordat, însă astăzi are o audiență împărțită în România. Deși în momentul de față are sub 1000 de like-uri, se pare că efectul paginii a fost destul de mare cât să mobilizeze un avocat din partea VICE. Cu o funcție similară, dar mult mai mică și cu target pe întreaga presă e pagina Știri pe bune.

Pagina Pun Specii Ciupercilor Mele, Fumez Jointuri Consistente, & FUT Pana-n Zori este un melanj între meme metaironice, droguri, glitch-art și elogierea formației de rap underground Specii și în special a solistului-component Dragonu AK 47 (titlul paginii e o adaptare locală a numelui altei pagini, I play KORN to my DMT plants, smoke blunts all day & do sex stuff). Dorul după „Dragonu omu’ vechi” (perioada de început a rapperului, considerată net superioară prezentului), glumele legate de „ketamină în pulă” (o sintagmă apărută în melodia „Boomba” de Specii) și referințe la etnobotanice („legala aia blană men”) sunt motivele recurente ale paginii. Tot în zona asta se află și pagina Droguri Legale.

În zona fanpage-urilor compuse ironic se încadrează pagina Ascult Killa Fonic in mod neironic si ma tai la vene cu o lama fina, dedicată solistului Killa Fonic și, pe alocuri, formației Șatra Benz, cu care acesta este asociat. Pagina abundă în poze cu Killa Fonic, photoshopate după șablon sau recontextualizate pentru meme englezești de circulație largă. Creațiile lingvistice sau vizuale se bazează pe un vocabular intern, cunoscut de către fani, incluzând noțiuni precum „bagabont de mahala”, „sirop cu codeină”, „cioară” șamd. (titlul însuși e un joc de cuvinte, întrucât o sintagmă recurentă în melodiile lui Killa e „lamă fină”). Pe principiul ascultatului neironic, sau al „ascultatului neironic” în mod ironic, alte (pseudo)fanpage-uri și-au făcut apariția, precum Cand sînt trist ascult dorian popa, Ascult Nosfe in mod neironic si mai am putin de trait sau Ascult Macanache in mod neironic si scuip rimele din OZN-u.

Alte pagini relevante scoase din umbra undergroundului includ Pasiune Obiecte Funerare II și paginile memeuri trasnite de la bloc și Mema furată :copyright: aia blană blană men :laughing tears: Poooont, despre care s-a discutat în partea I. După ele vin restul paginilor cu „memă” în titlu, precum Meme suculente pentru memari pofticiosi și Mema uneori românească sometimes infrared.

Postironia românească a găsit o nișă inclusiv în muzică. Formația de synth-pop/alternativ Mes Quins excelează în acest domeniu intersecțional prin melodii precum „Mi s-a făcut milă de ei”. Pe paginile de Soundcloud ale lui Florentin Popa, alias Korbea Pleataneagra / gherpinul, găsim piese ca „n-ai CSF” („fut neprotejat fiindcă am armură / șase layere de ironie”), care e o mostră de cloud rap românesc, dar și balada „sysadmin blues”, sau „Rapu’ lu’ Prâslea”, ce intră la registrul postrock. Userul barosanuno1 vine cu piesa „$ef pe pacific”. La partea de producție „postironică” intră în general instrumentale postvaporwave/sadboys/ambientale sau remixuri ale căror stilistică, sunete sau album art trimit la discrepanțe culturale între genuri locale depreciate și curente Occidentale. Avem: userul flacca cu „Harem”, „화재 F U E G O W A V E 420 화재” de la userul sub1, un mix de 48 de minute intitulat „// POPCORNWAVE // LIMITED RELEASEde la snur, un „vapor pă valuri remics” după melodia Lenei Miclăuș, de la theoslavic, și întreg canalul Mamaia_2084.

În domeniul video, prima apariție încadrabilă în postironie contemporană e youtuber-ul cu pseudonimul David Andrei, care se folosește de ironie uscată ca să parodiaze comportamentul vloggerilor tineri români.

  1. Impact, interferențe culturale, accidente

Ca regulă generală, cultura umoristică internautică e complet divorțată de cultura „academică”. De-a lungul timpului însă, au avut loc câteva intersecții între Internetul românesc (de obicei, cel din zona de mijloc-mainstream) și spațiul public.

Una dintre ele este apariția lui Cristi Popesco de la Taraf TV, desfășurată în 2011 și repostată în 2015 pe Internet, care s-a viralizat rapid prin sintagma „asta ar fi una dintre glume”. Momentul este un exemplu de postironie „clasică” care funcționează prin subvertirea convențiilor sociolingvistice pentru fabricarea de antiumor, fără a intra în zona haoticului. Pe Youtube, clipul are asociată inclusiv o parodie cu Liviu Dragnea la congresul PSD (care, însă, datorită structurii ei referențiale prin montaj, se încadrează doar la metaironie).

Când o tânără din București a murit în urma unei intoxicări, o jurnalistă Click! a luat legătura pe Facebook cu un participant al Autobazei, care a trolat-o sub un morman de referințe cu Silviu Gherman, Autobaza, căpitanul Burcea și altele. Rezultatul a fost că în ziarul Click! a apărut un articol demn de pamflet, iar reporterița a fost concediată – întâmplarea e documentată pe VICE. O altă interferență cu „viața reală” a avut loc când Mircea Badea a ținut una dintre edițiile emisiunii „În gura presei” în aer liber și a fost bruiat de un grup de motocicliști veniți de pe grupul Autobaza.

În 2010, MTV România a organizat un concurs de desemnare a celui mai îndrăgit șlagăr de după Revoluție al românilor. Ca urmare a unui apel al lui Vasile de la Utopia Balcanică și prin puterile unite ale site-ului chanon.ro + blogosferă, piesa „Dozatorul” a lui DJ Boros a fost votată masiv online și a ajuns o vreme pe locul 1, însă a fost detronată pe locul 2 de staff-ul MTV cu puțin timp înainte de rezultat. Același Vasile a inaugurat la începutul lui 2015 aplicația de Android și iPhone „Busuioc Automat 3000”, aplicația de sfințit și îndepărtat draci prin scuturare, care a fost un succes și a ajuns inclusiv la emisiunea „Dimineața cu Răzvan și Dani”.

În ceea ce-l privește pe Radu Alexandru, acesta a anunțat în mai multe rânduri că va lansa cartea numită „Florin Salam călător prin timp”, pentru care a postat un teaser pe blog.

Expresia „csf n-ai csf” s-a bucurat și ea de faimă: a apărut în clipul „Mâtza ta” al cântăreței Delia (minutul 00:38) și a fost preluată inclusiv de o un spot campanie PNL de recrutare a tinerilor. În perioada alegerilor pentru primăria Capitalei, candidatul fictiv Titus Jambon și-a construit o întreagă prezență pe social media și Youtube care l-a adus la adus la un interviu în platourile Antena 3.

Probabil cea mai interesantă intersecție dintre Internet și publicul larg o reprezintă o secvență din filmul de lungmetraj „Două lozuri”, semnat Paul Negoescu și având premiera în 7 noiembrie 2016. La o scenă din bar, personajul lui Papadopol, care reprezintă tipologia conspiraționistului, ridică problema originii adevărate a lui Nikola Tesla, despre care spune că e român și se numește, de fapt, Nicolae Teslea. Referința are legătură cu un articol satiric din Cotidian Zilnic, devenit hit și preluat de multe alte publicații. Acesta a fost, la rândul său, inspirat din legenda urbană creată (sau capitalizată) de către articole reale de tip clickbait datând din 2012 sau chiar 2009 care chestionau originile fizicianului. Deși nu se poate ști originea sigură a inspirației pentru regizorul-scenarist, este clar că valul stârnit de Cotidian Zilnic a readus legenda urbană în spotlight-ul public; dacă perioada de producție a filmului s-a întins până la sfârșitul iernii 2016, putem presupune că valurile făcute de presă au determinat ca referința să ajungă în scenariul final.

___________________

[1] https://www.hillaryclinton.com/feed/donald-trump-pepe-the-frog-and-white-supremacists-an-explainer/
[2]http://www.adl.org/combating-hate/hate-on-display/c/pepe-the-frog.html
[3] „The linguistic function of Pepe varies fundamentally from that of every other meme: it behaves like a font type rather than a language, and thus merely resembles memes whilst functioning like anime reaction faces or self-referential humor.”
http://thephilosophersmeme.com/2015/09/14/a-short-note-on-the-death-of-pepe/
[4] https://www.youtube.com/watch?v=KJYhyShOm_o
[5] http://www.cracked.com/article/161_6-things-your-body-does-every-day-that-science-cant-explain/
[6] https://www.theguardian.com/theguardian/2003/jun/28/weekend7.weekend2
[7] http://www.wisegeek.com/what-is-post-irony.htm
[8]http://thephilosophersmeme.com/2015/11/02/the-quadrant-system-for-the-categorization-of-internet-memes/
[9] Henri Bergson, Râsul
[10] „Prefer să definesc avangarda în termenii opoziției și ai rupturii. […] Avangardistul este ca un dușman înăuntrul unui oraș pe care se pregătește să-l distrugă, împotriva căruia se revoltă” (E. Ionesco – Notes and counter-notes, 1964, p. 40-41)
[11] „Replica postmodernă [a avangardei] constă în a recunoaște faptul că trecutul – de vreme ce nu poate fi cu adevărat distrus […] – trebuie revăzut: dar cu ironie, nu cu inocență” (U. Eco – Postscript to „The name of the rose”, 1984, pp. 66-67)
[12] M. Călinescu, Cele cinci fețe ale modernității, ed. Univers, 1995, p. 191
[13] Idem, p. 213
[14] http://thephilosophersmeme.com/2016/03/22/long-boys-never-grow-up/
[15]http://www.paginademedia.ro/2016/09/creatorii-de-memeuri-povestea-junimii-pagina-care-a-ajuns-din-umor-la-aproape-900000-de-fani-pe-facebook
[16] „Pe deasupra am păreri de bun simț, pe care le exagerez până devin păreri de personaj, nu de om.”
http://www.piticigratis.com/2016/10/probabil-o-sa-fiu-parlamentar-in-8-12-ani/
[17] http://www.contentpedia.eu/de-ce-prinde-caterinca-la-romani-interviuradu-alexandru-piticigratis-ro/
[18] http://www.imdb.com/name/nm3549029/

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2016]

5 comentarii

  1. Bre, dacă vorbești despre umorul internautic românesc și chanon și nu menționezi de Citponys, inseamnă că ești prost informat sau nu ai mișunat destul. Mai mișună!

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s