Într-o librărie din Maribor, o doamnă căruntă ia dintr-un raft o carte, o răsfoiește, iar ochii îi cad asupra câtorva versuri: „De-acuma n-om mai colinda/ Târziu, pe ulicioare,/ Oricâte patimi ne-ar chema/ Sub luna lucitoare.// În piept, ca spada-n teaca sa,/ Nici sufletul nu zace,/ Și inima răgaz ar vrea,/ Iar sufletul vrea pace.” Volumul e de Byron, iar poezia, celebră, de altfel, se numește „De-acuma n-om mai colinda…” („So We’ll Go No More a Roving” / „De-acuma n-om mai colinda…”) și pare a-i vorbi celei care o citește în traducerea slovenă chiar despre viața ei, rezumând tumultul unei întregi existențe. Suntem în anul 1984, iar la librărie urmează să aibă loc întâlnirea cu cititorii a unui tânăr scriitor care își va prezenta romanul Aurora boreală. Numai că doamna în vârstă nu va mai sta să-l asculte, ci se va îndepărta cu ochii în lacrimi. Nu la gândul că romanul care trebuia să fie lansat ar descrie, printre altele, straniul fenomen petrecut în aprilie 1938, când cerul din Maribor s-a luminat din cauza acelor neobișnuite „lumini ale Nordului”, prevestind parcă anii zbuciumați care vor veni peste oraș și peste întreaga Europă. Ci reamintindu-și clipele fericite, urmate de altele, deloc fericite, ale poveștii de dragoste pe care o trăise ea însăși, alături de un tânăr geodez în 1944, când lumea încă părea un loc sigur.

Citește în continuare →