Generația X ro, care a cunoscut comunismul târziu și tranziția, generație pe care Vasile Ernu a numit-o „canibală” în titlul recentei sale cărți, a cam ajuns la vârsta rememorărilor, așa că se întrevede un val de memoir-uri/subgenuri hibride care va da acces cititorilor la viața privată a unor autori, fiindcă, oricâtă teorie literară am toci, tendința/instinctul de a suprapune în mod abuziv experiențele naratorului peste cele ale autorului nu dispare nicicum. Dar noi nu bârfim, nici nu ne uităm pe gaura cheii, ci facem antropologie și sociologie. O facem pe zone ale țării, pe mentalități, pe clase sociale, pe sistemul al cui ești, ce educație ai, ce lucrezi, ce-s părinții tăi, de unde ai bani, în ce epocă ți-ai trăit copilăria și unde. Că așa ne-au învățat Balzac, Schiop și Rogozanu. Generației X în variantă românească îi aparțin cei născuți în intervalul 1965-1980 (more or less), cu specificația că intervalul acesta de 15 de ani între membrii aceleiași generații include și multe diferențe. De exemplu, cei născuți spre limita superioară a intervalului, cum este și prozatorul despre care vorbim aici, nu au apucat din epoca ceaușistă perioada de „relaxare” de dinainte de ’80 și nici n-au avut timp să conștientizeze relele și întunericul ultimei decade. Așa că, pentru mulți dintre noi, copilăria, cu tot ansamblul, rămâne un paradis care nu ține seama de social-politic. Cu alte cuvinte, copil fiind, nu simțeai că trăiești în iad, nu pricepeai mare lucru, aveai părinți, bunici, te bucurai de lucruri mărunte, cum ar fi o pereche de patine noi sau o ciocolată. 

Citește în continuare →

În cel mai recent roman al său, Rupturi (Polirom, 2023), George C. Dumitru face o critică dură a generației 40+, al cărei target a fost/este „succesul”, cu toate cele implicate: educație formală (la școli private), carierism, prosperitate, locuințe în cartiere noi, adică adoptarea unui stil de viață occidental.  „O țară ca afară” se regăsește în cartierul rezidențial (prezent în roman) de la marginea Bucureștiului – un capitalism pliat pe suflete estice, al căror paradis e în proces de destrămare. Naratorul, perfid și cameleonic, se prezintă exact ca lumea pe care o dezvăluie, uneori echilibrat, distanțat, cu un ochi critic pronunțat (alunecând voit spre considerații/inserturi de ordin etic), alteori ironic, dar de cele mai multe ori preluând perspectiva câte unui personaj și confundându-se cu el, cu prejudecățile și limitele lui. Efectul este o aparentă unitate (în destrămare și ea), un glissando condus cu abilitate de prozator, care, la nivel ideatic, trimite la criza raționalismului de tip utilitarist (ca principiu ordonator al lumii contemporane), așa cum este ea reprezentată de Houellebecq în romanul Anihilare, prin personajul Paul Raison (raison-rațiune), cel care se îmbolnăvește de cancer și se îndreaptă, lucid, spre moarte. Tot o aneantizare ne propune și George C. Dumitru, pe care o numește printr-un termen popular românesc molimă, care conduce treptat umanitatea spre un viitor bizar, unul al abandonului, în care omul se va preda în fața roboților, iar AI-ul va prelua tot, eliberându-ne de muncă; astfel „omul se va deda plăcerilor infinite”, se va arde în „reverie continuă”, viitor proiectat de Arthur, unul dintre personajele episodice ale romanului, un român cu nume străin, „botezat așa dintr-o preocupare vizionară a părinților comuniști pentru un viitor în Vest al copilului”.

Citește în continuare →